• Instrumente care se adună unele în altele, pereți pictați, lumina galbenă a unei lămpi și mirosul dulceag de țigară: cam așa arată studioul lui Andrei Dinescu, muzicianul care a lăsat în urmă sonatele de ­Beethoven, cântate ca la carte, ca să exploreze lumea vie și neliniștită a muzicii rome. Producător și instrumentist, autor de muzică de film și de teatru, a inițiat o arhivă de muzică romă care repune în circulație un patrimoniu mult ignorat. Printre cabluri și sintetizatoare, stăm de vorbă despre felul în care vioara, beat-ul și lăutăria se întâlnesc în același limbaj și despre cum muzica aduce, în timp, vindecare •

„Habarnistul eram eu”

– Mă plimb prin studioul tău ca printr-o altă galaxie: e plin de pedale, efecte, mixere și amplificatoare, nu mai zic de instrumente. Pari Omul Orchestră. Cine te-a pus, pe calea muzicii, Andrei?

– Am învățat la Liceul de muzică, dar înainte chiar să merg la școală, pe la patru ani, am început să studiez vioara cu sora bunicii mele, care era profesoară de vioară. Însă primul „manager” al carierei mele n-a fost ea, ci chiar bunica, mama mamei, care are acum 94 de ani. A venit din Rusia în anii ’50, adusă de bunicul, care studiase la Ekaterinenburg, unde se îndrăgostise de ea. Au fost amândoi experți în Dostoievski, profesori de literatură universală și rusă la Universitatea din București. Bunica se trage, la rândul ei, dintr-o familie de artiști: mama ei făcuse actorie în anii ’20 la Moscova, fusese studenta lui Meyerhold. Ei, și bunica a fost cu adevărat preocupată de mine, de când am fost mic. Mi-a citit foarte mult, m-a pus pe calea muzicii de foarte devreme, dar a și suferit enorm când m-am lăsat de muzica clasică. Am avut și norocul unor profesori extraordinari, de la marele Ion Voicu sau Daniel Podlovschi, care cântase la Carnegie Hall, până la Olivia Papa sau Aurelian Anghelescu, un om absolut superb, tatăl marii violoniste Cristina Anghelescu. Dar dacă ar fi să mulțumesc cuiva pentru ce sunt eu azi din punct de vedere muzical, ar trebui să fac ca Snoop Dogg și să zic: „Îmi mulțumesc mie în primul rând”. (râde) E extraordinar de important ca cineva să-ți dea alfabetul muzical, sunt extrem de recunoscător profesorilor mei, dar nebunia căutării, a compusului, a improvizatului, strădania asta obsesivă de a face muzica vizibilă, de a te conecta la ea, de a invoca ritmurile care plutesc undeva în dimensiunea lor, nu poate fi decât a ta.

– Ce-ți trebuie să auzi și să simți muzica în felul ăsta? Unde începe, de fapt, totul?

– Cred că trebuie să fii liber să te joci, iar școala de care am avut eu parte nu prea m-a încurajat să fac asta. Devenisem un elev foarte bun la vioară clasică, studiul mergea foarte bine, începusem să iau premii la concursuri în străinătate, ajunsesem chiar să cânt cu orchestra ca solist, la 12 ani. Până într-o zi, pe la 14-15 ani, când niște prieteni care nu erau prea bine văzuți în liceul nostru de muzică și-au făcut o formație de pop-rock. Compuseseră o melodie de două acorduri și m-au chemat pe mine să le fac o linie de vioară pe deasupra. Am stat cu ei la repetiții câteva ore și nu înțelegeam ce vor de la mine. Efectiv, nu am fost în stare să găsesc din capul meu trei note potrivite cu ritmul lor de chitară. Nu-mi venea să cred. Eram „marele violinist”, cu fotografie în holul liceului, la panoul de onoare, cu premii în străinătate, iar ei, „habarniștii”, erau de fapt mai puțin „habarniști” decât credeam, fiindcă descoperiseră înaintea mea libertatea și bucuria de a crea muzica de la zero. Habarnistul eram eu!

– Și ăsta a fost șocul care te-a reinventat?

– Da. Am fost atât de supărat pe mine, încât au urmat niște ani de redescoperire. Am lăsat vioara și am pus mâna pe alte instrumente. Am devenit obsedat de ideea de a face lucruri originale, de a cânta lucruri care nu mai fuseseră compuse înainte. Până într-o zi când, dintr-o sesiune de improvizație cu colegii, care a durat cinci ore, ne-a ieșit o melodie de cinci minute. Ei bine, ne-a luat o lună să o învățăm, să o și putem interpreta. (râde) Atunci s-a închis în sfârșit cercul. Am înțeles că interpretarea este o artă și rămâne o artă, indiferent că ceea ce interpretezi e compoziția ta sau a altcuiva.

„Ceva magic se coboară peste tine și nu știi ce e”

– Pe tine ce te ține atât de aproape de instrumente?

– Bucuriile pe care ți le dă muzica. Și sunt foarte multe. Începând de la relația foarte specială pe care începi să o ai cu timpul. În viețile noastre de zi cu zi, rareori ne ajungem din urmă, rareori ne sincronizăm cu prezentul. Gândim ceva și, până ajungem să punem în cuvinte, deja suntem în urma gândului. Uneori, însă, când cânți, reușești să ai parte cu adevărat de intensitatea prezentului, să fii cu adevărat în flow, în curgere. Mai e apoi plăcerea de a asculta o muzică despre care nu înțelegi exact cum e făcută – un ritm compus, neregulat, care-ți dă așteptările peste cap. Am avut cel puțin un moment în viață, când studiam un ritm la tobe care nu-mi ieșea, asupra căruia am insistat, am forțat până când am simțit că mă electrocutează în creier. Astăzi, se știe că, atunci când înveți un ritm nou, creezi un nou șanț neuronal, muți o albie dintr-o parte în alta.    Și apoi, sigur, e bucuria de a cânta în sine, sunt clipele când îți iese ceva neașteptat, când ți se face parcă pielea de găină, ceva magic se coboară peste tine și nu știi ce e. Nu există nicio facultate de muzică pe lumea asta care să te învețe cum să ajungi să simți asta sau cum să faci publicul să o simtă.

– Unde s-a rupt filmul în cariera ta, Andrei? Cum ai ajuns de la sonate și repertoriu clasic, la muzica pe care o faci acum, la amestecul ăsta de electro, manele și jazz?

– A venit treptat, din curiozitate, trecând prin tot felul de genuri și stiluri. Am fost basist, chitarist și toboșar, am cântat și rock, și dub, și raggae, am experimentat cu diverși oameni, artiști talentați. Apoi am descoperit muzica electronică și am intrat pe niște filoane mai ciudate, a început să-mi placă tot ce e amestecat, să mă atragă ciorba asta muzicală, care e atât de balcanică și are atâta legătură cu identitatea noastră ca români.

– Tatăl tău, poetul Mircea Dinescu, e un mare iubitor de lăutărie. Te-a influențat și pasiunea lui pentru muzica romilor?

– Nu doar că mesele alea mari, cu lăutari, care îi plăceau atât de mult lui tata, nu mă atrăgeau, dar mă și speriau când eram mic. Am înțeles în timp latura asta ritualică a mâncatului împreună, care poate fi celebrată cu muzică și alcool. De prins însă, nu m-a prins niciodată prea tare, fiindcă nu prea beau. Eu am descoperit lăutăria prin improvizație, prin hippioțeala vestului din anii 60-70, prin rock, prin muzica turcească și arăbească, apoi, care uneori sună a incantație și te trimite pe alte tărâmuri, prin explorare și nebunie. Mult mai târziu am început să văd legăturile dintre stările alea la care încercam să ajung când cântam și muzica romă.

– La ce te referi, la o ardere anume?

– Și la asta, deși felul în care ne-am obișnuit noi să înțelegem cultura romilor e schilodind-o și sărăcind-o. Romii pot fi și veseli, și pasionali, și plini de foc, da. Din literatura rusă, de exemplu, asta e imaginea care ne-a parvenit, de oameni care trăiesc pentru iubire, dans și bucurie. Dar în Imperiul Țarist romii erau oameni liberi, mergeau cu caravana din oraș în oraș. Pe teritoriile României de azi însă, romii au fost sclavi timp de 500 de ani, erau la mâna boierului care avea drept de viață și de moarte asupra lor, putea să vândă femeia la târg ca pe-o vită, copilul să-l dea la alt boier și bărbatul să-l păstreze el. Din cauza asta, muzica cea mai apropiată de sufletul rom nu e aia de dans, pe care el o face pentru gagii, pentru oamenii albi, ca să-și câștige traiul, ci aia de ascultare și melancolie. E întocmai ca bluesul, o muzică tristă, menită paradoxal să te vindece.

– În timp, pare că muzica pe care o faci s-a împletit și cu un soi de activism, cu o dorință a ta de a face dreptate culturii rome, de a scoate la lumină mai multe din istoria acestei etnii.

– Poate că lupta mea cu rasismul are legătură și cu faptul că bunica din partea mamei este rusoaică, iar bunicul, ungur, exact națiile pe care românii le iubesc cel mai mult. (râde) Am înțeles ce e discriminarea indirect, văzându-i pe ei cât suferă, că se simt străini în propria țară. Asta m-a făcut și să-i înțeleg pe romi un pic mai repede. A început de la muzică. M-a interesat enorm muzica romilor, am vrut să „fur” de la ei meserie și am găsit și moneda de schimb, care era tot muzica. I-am chemat la studioul meu, unde e plin de instrumente, am dat și eu ce nu aveau ei, ritmuri, texturi sau sunete din alte zone, și am făcut schimbul ăsta, care ne-a îmbogățit pe toți. Petrecând timp cu ei, am început să fiu interesat și de cultura, limba și istoria lor, până când m-am trezit înscris la Facultatea de Limbi Străine, la secția romani. Nu știu câtă lume știe, dar Bucureștiul e unul dintre puținele orașe din lume unde poți ieși din facultate traducător sau licențiat în limba romă.

„La 18 ani, te duci la Juilliard!”

– Muzica clasică te-ar fi putut duce peste hotare. N-ai regretat că ai abandonat-o?

– Unul dintre profesorii care m-au format avea legătură directă cu Juilliard School din New York, una dintre cele mai prestigioase școli de muzică din lume. Pe cei mai buni elevi pe care îi avea îi pregătea și-i plasa acolo. Îmi trasase și mie drumul, mi-a zis clar: „La 18 ani, te duci la Juilliard!” Știam bine ce înseamnă, că e cam cea mai mare șmecherie pe care o poți face ca muzician, existau și posibilități, cu toate astea, am hotărât să nu plec. Însă mi-am zis de la bun început că, dacă rămân, vreau să mențin ștacheta sus, așa cum aș face-o dacă aș fi la New York. Am avut însă noroc că, o dată cu internetul, am avut acces la foarte multă informație. Cum știu și rusă, și germană, și engleză, am putut să învăț și despre echipamente și despre tehnici de cântat fără să mai fie nevoie să merg în „ucenicie” la un maestru. Ca să revin însă la întrebare, nu, nu mi-a părut rău că nu am plecat, pentru că eu nu voiam muzica din Vest, eu voiam nivelul și calitatea din Vest. Eu voiam să fac o muzică inspirată din tot ce trăim și simțim aici, în Balcani, unde stăm pe o mină de aur muzicală, care este muzica romă. Multietnicitatea asta istorică, amestecul ăsta sunt un avantaj de care nu suntem conștienți îndeajuns. Nu cred că ne dăm seama cu adevărat cât de mult absorbim din inteligența emoțională a tuturor acestor etnii.

– Dar semenii ți-i găsești în orașul ăsta?

– În România, mereu a existat câte un individ talentat care face ceva fain, la Brașov, la Cluj sau prin cine știe ce apartament din București. Însă lucrurile cu adevărat mișto se întâmplă împreună, nu în izolare, iar la spirit de echipă și colaborare, România nu stă prea bine. Și eu am mai trecut de-a lungul timpului prin tot felul de dezamăgiri. Când am fondat trupa Steaua de Mare, am avut ideea de a aduce împreună pe scenă muzicieni romi și ne-romi. Mi-am testat ideile în hipsterimea bucureșteană, convins că e segmentul cel mai luminat. Am fost însă dezamăgit să descopăr că acolo au înflorit, dar tot acolo s-au și răsuflat. Oamenii au înțeles superficial inițiativa mea, au transformat-o într-o modă de a asculta manele, lucru care pe mulți i-a făcut chiar să simtă un soi de scârbă față de tot fenomenul. Or, asta era departe de ideea cu care am plecat la drum, aceea de a ne vindeca de ra­sism și de a înlătura barierele dintre noi cu ajutorul muzicii.

– Andrei, cum crezi că ar trebui să ascultăm manelele azi, ca să nu cădem nici în capcana ra­sis­mului, nici în vreo modă de moment?

– Trebuie în primul rând să cauți și să asculți destulă muzică, să nu tragi concluzii după primele trei melodii proaste. Apoi, ar fi extraordinar dacă ai asculta această muzică live, pentru că acolo își capătă ea cu adevărat puterea. Și trebuie să ai și o minimă deschidere. În seara în care Coldplay a concertat la București și l-a invitat pe solistul rom Babașa să cânte o piesă cu el, eu eram la Neptun. Era congresul de închidere a unor proiecte norvegiene, la care participasem și eu prin activitățile mele muzicale cu deținuții din pușcării. Una dintre doamnele din Norvegia și-a dorit să asculte o manea. Ei bine, i s-a spus că nu se pot asculta nici manele, nici muzică lăutărească. DJ-ul spunea că șeful nu e de acord, șeful spunea că hotelul nu permite. Mi se părea ireal. Eram acolo cu un proiect de eradicare a rasismului, care tocmai fusese încheiat „cu succes”. M-am dus opărit de supărare în cameră, am deschis internetul și am văzut că, în același timp, pe Arena Națională, aproape 50.000 de oameni huiduiau un puști rom de 22 de ani, care-și vedea visul cu ochii și cânta cu Chris Martin. E dezamăgitor, muncești ani de zile pe proiecte menite să combată rasismul și, când se întâmplă așa ceva, descoperi că nimic nu s-a schimbat, societatea e în același punct.

– Ai menționat proiectele muzicale desfășurate cu deținuți. De fapt, ce faci în pușcării?

– Sunt 14 ani deja de când desfășor proiecte în penitenciare. În ultima vreme, m-am concentrat mai mult pe penitenciarul de minori și tineri din Craiova și pe cel de adulți din Rahova. Practic, lucrez cu romii din detenție, folosesc muzica pentru a le da un spațiu de exprimare și încredere. Miza e aceea de a-i ajuta să se reconecteze cu ei înșiși și cu identitatea lor, dincolo de statutul de deținuți. Am reușit să dotăm pușcăria din Craiova cu boxe, tobe, microfoane și mixer, am făcut și spectacole cu tinerii de acolo. În paralel cu acțiunile desfășurate în penitenciare, am creat și o arhivă de muzică romă, disponibilă online pe www.sumnakay.com, unde am digitalizat aproximativ 1000 de casete audio, de la sfârșitul anilor ’80 și din anii ’90, care pot fi acum ascultate online. E un proiect dedicat patrimoniului culturii rome.

„Visez să fac un joc video legat de cultura și istoria romă”

– În ultimii ani, numele tău a fost asociat și cu muzica de film. Cum ai migrat spre ea, Andrei?

– Am compus o melodie pentru serialul „Umbre”, de pe HBO, și muzică pentru filmele Ivanei Mladenovic, cu care sunt prieten de foarte multă vreme. Am mai compus pentru câteva scurt-metraje, însă în ultimii ani am făcut mai degrabă muzică de teatru. M-am trezit că am lucrat pentru un spectacol, apoi au apărut și al doilea și al treilea, iar acum sunt la a opta piesă de teatru. Am avut norocul să lucrez cu regizori tineri și mișto, pe texte foarte vii și experimentale. Acum însă, fantezia mea supremă sunt jocurile video. Cred foarte tare în această „a opta artă”, care are în ea și pictură, și muzică, și video. Visez să fac un joc video legat de cultura și istoria romă, un joc care să fie și pasionant, și interactiv și foarte educativ. Cred că e nevoie de el. Romii sunt cea mai mare minoritate din Europa în momentul ăsta, sunt 13 milioane în total, și cu toate astea se știu atât de puține despre cultura și istoria lor.

„Sunt cuminte, petrec timp cu gagica și cu bunica”

– Faci o groază de lucruri. Ce-ți mai rămâne pentru puținul timp pe care nu-l petreci aici, în studio?

– Sunt cuminte, petrec timp cu gagica și cu bunica. Uneori, rar, mai ies, dacă simt că merită. Bucureștiul este într-unul dintre cele mai proaste momente ale lui. După Colectiv și, mai ales, după pandemie, și-a pierdut parcă strălucirea, viața de noapte, spațiile alternative. În rest, sunt destul de obsedat să învăț diferite chestii. Am făcut un curs de pilotat avioane și mi-am luat licența de pilot. Acum fac niște cursuri de desen, aș vrea să înțeleg mai bine perspectiva și grafica 3D.

– La Cetate, portul de pe malul Dunării, unde s-a așezat tatăl tău, Mircea Dinescu, mai petreci timp?

– Merg, da, de câte ori pot. Cum în ultimii ani am avut treabă în penitenciarul de la Craiova, lună de lună, am ajuns destul de des și la Cetate. Tata a avut de-a lungul timpului multe idei extraordinare, dar cele care au reușit au reușit și pentru că au fost puse în practică de mama. Dacă locul de la Cetate arată așa cum arată, e pentru că mama s-a ocupat de tot. Festivalul de Film de acolo a avut atâtea ediții, fiindcă mama muncea să-l facă posibil. Și-a pus toate calitățile la bătaie pentru a aduce oameni împreună. De șapte ani, de când nu mai e, nu mai avem nici vie, nici cramă, nici festival, nici rezidențe artistice. E ironic că tata a fost mereu perceput în spațiul public ca boier sau moșier, când nu se pricepe deloc la administrație. El, de fapt, e un super poet! (râde)

– Te deranjează când în interviurile cu tine jurnaliștii îl aduc mereu în discuție?

– Nu, pentru că sunt mândru de el, de ce a creat, de cum a trăit, de curajul pe care l-a avut în timpul dictaturii. A fost un tată iubitor, care m-a lăsat liber, să-mi găsesc drumul, m-a ajutat și nu m-a forțat niciodată să aleg vreo direcție, deși vine dintr-o familie simplă, cu un tată care-l mai și altoia. Dacă întrebarea nu e folosită ca momeală senzaționalistă, nu mă deranjează, poate și pentru că nu mă interesează atât de mult cultul personalității. Nu sunt obsedat de celebritate. Mult mai mult mă interesează să aibă succes muzica mea sau să ajungă ideile mele unde trebuie.

– Și totuși, cu lookul ăsta de prinț rus, scăpat într-un club din New York, e cam greu să treci neobservat. De unde îți vine pasiunea pentru modă?

– Când eram mic, mă îmbrăca mama. Apoi, o vreme, m-a îmbrăcat bunica. Atunci arătam mega nerdy, ca un tocilar, eram pericol. (râde) Acum, toate lucrurile astea pe care le port, inelele, jachetele sunt primite de la diverse prietene foarte pasionate de modă, care mă cunosc super bine, sunt și foarte pricepute și mi-au curatoriat în timp garderoba. Eu, în schimb, nu mă descurc deloc, n-am habar de mărci și n-am niciun pic de răbdare prin magazine. Însă hainele sunt și ele artă, poartă un mesaj codat în ele, sunt tot un limbaj prin care te exprimi.