• Cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, cu trunchiurile puternice și ramurile întinse spre lumină, copacii veghează tăcuți asupra noastră, păstrând în fibra lor amintirea anotimpurilor și a generațiilor care au trecut pe lângă ei. Dacă ai răbdare, le poți auzi poveștile tulburătoare, din care înveți cât de fragil este echilibrul lumii în care trăim, dar și faptul că puterea stă în curajul de a continua să crești spre lumină •

Părul

Stau pe un butuc tăiat din trunchiul părului bătrân. În fața mea, în iarbă, e o creangă ruptă din el. Furtuna de azi-noapte a lăsat urme peste tot în grădină. Acum e liniște și e dimineață. Se aud numai păsările ascunse printre frunze. Mă uit la creanga căzută în fața mea. E uscată, acoperită de un fel de mușchi înflorit într-o spuză verzui-albăstrie. Mă învăluie amintirile. Părul a fost cel mai bătrân copac din curtea copilăriei mele. Creștea singur, nu mai erau alți copaci în jur. Părea foarte mare, stingher. Într-o zi, după ce-a ocolit de câteva ori grădina, tata mi-a spus că va înălța casa nouă dincolo de păr, cu spatele înspre deluțul care se ițea într-o parte. Câtă vreme a măsurat cu pasul lui mare terenul, câtă vreme a bătut țăruși în câteva locuri, ca să știe meșterii de unde să înceapă săpăturile pentru fundație, eu am așteptat la umbra părului. Țin minte că m-am învârtit o vreme în jurul lui, și că oricât m-am străduit, nu i-am putut cuprinde cu mâinile tulpina întreagă. Atunci chiar mi s-a părut cu-adevărat un copac grozav de mare. Tata a ridicat casa nouă și, toamna târziu, într-o zi cețoasă, ne-am mutat din casa bunicii, pe care am părăsit-o cu mare părere de rău. Camerele mari, proaspăt văruite, aveau un ecou ce mi s-a părut străin multă vreme, iar curtea nouă, prea goală, și părul din mijlocul ei, cumva, prea singur, de aceea mai mereu îmi făceam de lucru prin apropierea lui. Multe jocuri și povești am crescut acolo, poate că pe unele le știam dinainte, altele mi-au fost șoptite, odată cu vântul, de frunzele bogate ale părului în care și-au găsit casă, an de an, zeci de păsări. A trecut vremea… cât o viață de om. După șaizeci de ani, stau iar lângă trunchiul ciuntit al părului bătrân. Parcă aud și văd perele care se rostogoleau altădată în iarbă. Pere de vară, dulci și mustoase. Pe vremuri, le culegeam în fiecare dimineață pe cele căzute în vremea nopții și umpleam câte un coș mare. Erau numai bune de mâncat. Coapte bine, moi și aromate. Roiuri de albine le căutau și se înfruptau din nectarul lor dulce, cât erau de lungi zilele de vară.

Dar vremurile care au venit peste noi ne-au dus departe de casa tatei și de părul care crescuse tot mai aproape de cer. Uneori mi se părea că o să ajungă în rai. Așa a și fost. Cei care s-au mutat în casa noastră i-au retezat fără milă trunchiul, cam la un metru deasupra ierbii, în așa fel încât partea cea mai groasă, înfiptă în pământ, cu rădăcini mari, ce se văd încă prinse în iarbă, a rămas ca o „masă rustică”. Din crengile mai groase au tăiat butuci mai mari pe care i-au pus în jurul trunchiului gros, niște scăunele, la o masă a tăcerii, care lor nu le spune, din păcate, nimic.

Stau pe unul din „scăunele” și încerc să cuprind în brațe ce-a mai rămas din trunchiul bătrân, să prind cu mâinile tăblia noii mese din grădină. Nu pot să-l cuprind în brațe de tot. Nu-mi pot uni mâinile în jurul lui. Rămâne un loc pe care nu am cum să-l ating. Poate acela cuprinde viața lui dinainte de a ne cunoaște, dinainte de ziua în care ne-am văzut pentru prima oară, poveste neînțeleasă, care s-a înfiripat zeci de ani la umbra lui ocrotitoare.

Nucul

La început a fost o nucă. O nucă luată de la un moșuleț întâlnit la piață. Nu mai știu ce alte mărfuri vindea în afară de nuca pe care o așezase lângă câțiva bănuți, mărunțiș bun de dat rest cumpărătorilor. Nu era o nucă oarecare, era mai mare decât toate câte le mai văzusem în viața mea. Mare, aproape cât pumnul unui copilaș. Și nici nu știu acum dacă o adusese el pentru vânzare, sau o primise de la cineva, pentru că atunci când l-am întrebat dacă mi-o vinde, a avut câteva secunde de așteptare tăcută. Părea că se gândește dacă s-o vândă sau nu, dacă să se despartă de ea, sau să o păstreze mai departe, făcându-se că n-a auzit vorbele cu care am încercat să-l înduplec. Până la urmă mi-a dat-o, după ce am plătit-o cu bani cu care aș fi putut cumpăra vreo câteva kilograme de nuci obișnuite, dar nu mi-a părut rău, pentru că trebuie să recunosc că încă de când am văzut-o pe masa aceea de lemn, mi s-a și părut că deja aud freamătul copacului care ar putea crește din ea.

Am pus nuca la încolțit într-un ghiveci și după o îndelungă așteptare, a venit și ziua în care am zărit ieșind din pământ mugurii firavi ai unor frunzișoare agățate de o tulpiniță plăpândă și subțire. Cât a ținut vara, nucuțul meu a tot crescut și s-a înzdrăvenit și, deși am fost sfătuită să-l mut în grădină înainte de primele înghețuri, nu m-a lăsat inima s-o fac. Mi-am zis că încă un an sub acoperișul meu, la adăpost de frigul iernii, nu are cum să-i dăuneze, ba poate că va primi astfel mai mult ajutor în a ne cunoaște pe noi, cei cu care avea mai târziu să împartă gospodăria. Când l-am dus, în sfârșit, în grădină, era de-acum o nuielușă zveltă ce împingea aerul din jurul lui, cu câteva frunze obraznice, ca niște cornițe de ied. Îi urmăream cu drag creșterea, înmulțirea crengilor, bucuria frunzelor lui lucitoare după fiecare ploaie, freamătul liniștit din serile de vară. Câțiva ani, nucuțul a crescut, a devenit un copac de toată frumusețea și a ocupat o bună parte din cerul grădinii. A ajuns un viețuitor maiestuos între ceilalți copaci, mai înalt decât toți, și era tot mai vizitat de păsări care, mai ales în zilele strașnic de calde, găseau între frunzele lui umbra mult dorită.

Într-o zi de Septembrie, o furtună neașteptată, iscată cumva din senin, dar însoțită de un vânt grozav, i-a rupt crengile din vârf care întocmeau coroana mare și i-a despicat trunchiul într-o rană prelungă. Trupul lui schilodit răspândea multă tristețe în jur, mai ales după ce i-au căzut toate frunzele și cețurile de toamnă târzie nu reușeau să-l acopere protector. Am fost sfătuită să-l tai, dar nu am putut. Ceva îmi spunea că nucul va reuși să treacă peste suferința lui și va înfrunzi iar în primăvara următoare. Așa a și fost. Au urmat câțiva ani bunișori, în care au crescut alte crengi, s-a înălțat iar falnic peste curte. Apoi altă furtună, alte ramuri rupte. Din ciotul trunchiului schilod au ieșit până la urmă patru vlăstare care au crescut orientându-se către cele patru zări. Cât de bucuroasă am fost când am văzut cu câtă încredere, cu câtă putere, cu câtă grabă își înalță iar frunzele în soarele tot mai cald. Cele patru vlăstare s-au transformat în patru crengi care, crescând, s-au tot depărtat de trunchi, construind un fel de cupolă verde uriașă, în care încăpeau norii al căror mers, după cum se știe, se schimbă după anotimpuri. Când a rodit prima oară, am cules de pe crengile lui doar câteva nuci. Nu semănau nici pe departe cu nuca din care pornise viața lui. Erau mici, doar cu puțin mai mari decât o alună. Am crezut că așa se întâmplă la primul rod. În anul următor a fost mai harnic, am umplut o coșărguță, dar nucile au fost tot mici, niște mogâldețe, față de strămoașa lor… Acum câteva zile însă a venit o altă furtună și nucul a rămas fără două din crengile care-i alcătuiau cupa. Cele mai încărcate de nuci, de data aceasta nuci adevărate, dolofane, care, deși erau necoapte, semănau deja cu nuca începutului. Țin o nucă în palmă și mă întreb dacă arborii au destin, ca și oamenii, dacă am greșit când l-am plantat în grădina mea. Silueta lui înjumătățită răspândește atâta tristețe în jur! Sunt îndemnată să-l tai, dar cum aș putea să fac asta cu făptura ascunsă în nuca de pe tejgheaua bătrânului, cu nuielușa verde, transformată în împăratul grădinii, crescut cu soarele și ploaia lui Dumnezeu, dar și cu iubirea mea? Mi-a răspuns cu frumusețea și roadele lui, cu încăpățânarea de a o lua mereu de la capăt, în înfruntarea cu furtunile tot mai rele ale vieții.

Bradul

Când am ajuns în fața porții, am văzut că este străjuită de patru brazi falnici, doi pe o parte și doi pe alta, a aleii care ducea spre casă. Mi-a plăcut de la început „alaiul ” lor maiestuos, „comitetul de primire”, care parcă te invita să intri mai repede și să te bucuri de umbra lor răcoroasă și de foșnetul liniștitor al crengilor care coborau până la pământ. Îmi aminteau de pădurile de la munte, lângă care am crescut. Am intrat și am rămas. Am devenit proprietară cu acte, a casei, grădinii și, mai ales, a celor patru străjeri verzi. În anii care au urmat, multe am petrecut împreună, dar orice a fost, orice s-a întâmplat, mereu m-am simțit cumva păzită și ocrotită de ei. Viața unui brad trăitor într-un oraș mare, de câmpie, nu este tocmai ușoară. Căldurile pârjolitoare, seceta din verile uscate, praful și îmbâcseala, toate îl îmbătrânesc mai repede și-l fac mai firav decât frații lui crescuți pe înălțimi. După câțiva ani, pe trunchiul puternic al unuia dintre ei a apărut un fel de pată mai întunecată care, cu vremea, s-a lățit, s-a adâncit, devenind tot mai mare, și s-a acoperit cu un fel de lichen lipicios. Era clar că bradul meu era bolnav și i-am sărit în ajutor, cum m-am priceput și, mai ales, cum m-au sfătuit niște specialiști de la Grădina botanică. Am curățat cu o perie aspră rana, am dezinfectat-o, am tratat-o, l-am bandajat, l-am mângâiat, i-am cântat și i-am spus și povești care să-l facă să uite de necazul pe care-l avea. În zilele prea călduroase am avut grijă să-l ud la rădăcină și să-i stropesc trunchiul, ca să se răcorească mai ușor. Și tot pentru asta i-am rugat mereu și pe frații lui să-l ajute cu umbra lor, să-și întindă crengile, în așa fel încât să-l îmbrățișeze cu mai multă răcoare. Vreo două veri, l-am tot tratat și l-am alintat cum m-am priceput. Dar a venit iar o furtună mare și… i-a adus sfârșitul. Trunchiul lui s-a rupt în dreptul rănii mai vechi. O parte a rămas în picioare, dar partea mai înaltă a coroanei lui a căzut pe un colț al casei și pe crengile celorlalți. Părea că vor să îl sprijine cu puterile lor pe cel care nu mai avea viață. Sunt sigură că atunci când vântul i-a răsucit trunchiul, el și-a amintit cu câtă grijă, cu cât drag îmi începeam diminețile lângă el. Cred că nu a vrut să-mi facă prea mult rău, cred că s-a străduit să treacă dincolo fără să lase în urma lui prea multă jale. L-am iubit cât a fost viu și-l iubesc și acum, când a rămas doar o poveste și-un morman uriaș de surcele, pentru focurile din iernile care vin.

Pomucul de dor

Am ajuns în satul acela din nord, aproape de asfințit. Era un sat izolat, cu doar câteva case, un cătun înconjurat de păduri bătrâne. Livezile erau încărcate de mere, aerul mirosea a poame și a must, frunzele nestrânse alcătuiau un covor foșnitor. Aflasem dinainte că acolo trăia un bătrân de aproape nouăzeci de ani și m-am gândit că, dacă ar fi un bun povestitor, aș putea afla întâmplări și povești despre satul de altădată și despre oamenii lui. L-am găsit în livada de nuci. Scurma cu bastonul în stratul gros de frunze și culegea într-un coș de nuiele nucile, unele nedesfăcute încă de coaja verde. Nu s-a mirat când m-a văzut intrând în curtea lui, și a început să-mi vorbească, de parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Am aflat câți ani are, mi-a spus că a lucrat toată viața la pădure ca tăietor de lemne și că are un fecior însurat în alt sat. L-am ajutat să-și umple coșul de nuci, apoi l-am însoțit înspre casă și am rămas la povești pe banca din fața gardului. A adus dintr-o magazie un clește cu care a spart câteva nuci. Ne-au rămas mâinile înnegrite de zeama lor. O vreme, și el a tăcut, apoi a început brusc să plângă și mi-a spus că-i e dor de nevasta lui și că de aceea stă mai mult pe-afară, pentru că ultima oară a văzut-o trecând printre meri. Spera să o mai zărească, fie în grădina de zarzavaturi, printre straturi, fie culegând poame din livadă, ori, poate, lângă tufa de leuștean pe care îl adăuga în aproape orice mâncare. Îi tremura barba, încercând să-și stăpânească lacrimile, îi curgea nasul și nu se descurca prea bine cu batista mare, pătrățoasă, pe care o tot desfășura pe genunchi ca s-o plieze apoi tot mai mărunt și mai mărunt, până când ținea în mână doar un ghemotoc.

Am înțeles din ce mi-a povestit că e singur, dar nu am avut curaj să-l întreb dacă nevasta i-a murit, e plecată la băiatul din alt sat sau l-a părăsit. Uneori vorbea despre ea ca și cum s-ar fi despărțit doar de câteva zile, ori ceasuri. Vorbele îi erau toate la timpul prezent. Mi-a spus cum vine ea și stă lângă el când își face de mâncare, cum îl învață să fiarbă fasolea, ca să nu rămână boabele tari, cum l-a dăscălit să nu-și mai lase papucii afară, pe timpul nopții, pentru că se umezesc de la brumă, și multe altele încă, multe mărunțișuri, care se întâmplă și se împart între un bărbat și o femeie, înhămați la bunul mers al treburilor dintr-o gospodărie. La urmă, m-a chemat în casă și mi-a arătat în camera cea mai bună un ghiveci mare în care era un copăcel plin de flori albe și boabe roșii, rotunde, ca niște cireșele aprinse. „Ăsta-i pomucul ei”, mi-a zis, „îi plăcea să-l grijească, vine și-acuma des, de-l udă. De cincisprezece ani, de când a murit, eu nu fac decât să-l bag în casă toamna, când cade bruma, și să-l scot în curte în Martie, Aprilie, după ce scăpăm de îngheț. El se hrănește și trăiește cu dorul meu și cu apa ei. Eu nu îl ud niciodată. Câteodată vine de mai multe ori pe zi, alteori, întârzie mai multe zile și când ajunge la mine pare mai obosită. Nu-mi spune niciodată ce face pe acolo pe unde umblă, mă învață doar ce am de făcut în gospodărie, ca să le descurc pe toate, să le pun în bună rânduială, ca să fie ca atunci când le făcea ea.”

Întâi, am tăcut, pentru că vorbele ar fi distrus cu siguranță pânza subțire de încredere care s-a creat între noi. Apoi am vrut să aflu mai multe și am aflat. Asta după ce i-am spus că am rămas și eu singură și că mi-e tot mai greu să descifrez noul alfabet al singurătății care îmi fusese impus prin dispariția bărbatului meu. Moșul m-a sfătuit să am răbdare și la plecare mi-a dat câteva cireșele din „pomucul de dor.” M-a învățat cum să le plantez și cum să-mi aleg apoi doar un singur copăcel răsărit din semințe, pe care să-l îngrijesc, până când voi vedea că el crește, crește fără încetare, înflorește pe-o creangă și rodește pe alta, în același timp. Întoarsă acasă am urmat învățăturile bătrânului. Zile în șir am urmărit ghiveciul în care am plantat cireșele pomucului de dor. Le-am „hrănit” cu dorul meu adânc și sfâșietor, cu neputința îngrozitoare de a mai schimba ceva, cu resemnarea amestecată cu revoltă, iar ziua în care am văzut primele frunzulițe ieșind din pământ a fost o adevărată sărbătoare. Mi-am pus toată nădejdea în pomucul ce creștea parcă văzând cu ochii. De la o zi, la alta, părea mai viguros și tot mai îndrăzneț în a cuceri spațiul din jurul lui. Își întindea crengile în toate direcțiile, îmbrățișând o bună parte din încăpere. Când i-au apărut primele flori, știam deja că nu va mai trece multă vreme până când pomucul să se hrănească doar cu dorul meu și cu apa adusă de bărbatul meu din lumea de dincolo. Primisem deja semne care îmi arătau că, uneori, drumurile dintre lumi dispar și că cei aflați de-o parte și alta a vămilor pot să se vadă, să se audă și să se simtă. Câteodată se întâmplă asta în asfințit, când peste lume se întinde o ceață subțire, ce se fărâmițează în forme prelungi, alteori, poate fi atunci când căldura încremenește orice mișcare de frunze. Cel mai adesea, însă, e atunci când te întorci întâmplător, nedumerit la început, pentru că simți că cineva îți ia toată greutatea de pe umeri, că cineva este lângă tine și îți șoptește să o iei la dreapta sau la stânga, pentru ca drumurile să aibă continuitate și să nu se sfârșească, pentru ca ele să te ducă până la urmă acolo unde trebuie să fii.

Darul bătrânului Simion a înflorit și a rodit ani de zile. Pomucul de dor e azi un copăcel puternic. La umbra lui pândesc încă amintiri și înțeleg tot mai mult că între două suflete legate prin dragoste nu există bariere, opreliști sau vămi de netrecut. Și-am mai învățat că, uneori, ceea ce nu pot face și spune oamenii, pot înțelege și simți copacii lângă care trăiești. Ei sunt tovarăși ai noștri de drum pe fața aceasta a pământului, adevărați frați de viață.

Cu un păr am crescut, pe un brad l-am ocrotit ca pe un prunc, un nuc m-a învățat răbdarea, pomucul de dor mi-a deschis calea spre vis. Ce-mi pot dori mai mult?