Este inutil să precizez că nutresc o dragoste profundă pentru ființele necuvântătoare, încă din copilărie. Am fost un copil singuratic, și pisicile și câinii din curte, sau aparținând vecinilor, mi-au ținut companie și mi-au dăruit necondiționat dragostea lor.
Pe acoperișul blocului unde locuiesc, urcă multe pisici ale nimănui, cățărându-se pe ramurile unui corcoduș, pentru a-și lua porția de hrană. Nu știu cum reușesc că comunice între ele, dar se aduc una pe alta și sunt din ce în ce mai multe. Nu mai spun de culoarea blăniței: unele sunt clasicul negru cu guleraș alb, altele tigrate, altele de un gri-albăstrui. Pe un motănel l-am și adoptat. Dar și caracterul diferă: unele sunt timide, apucă delicat bucățelele de hrană oferite; altele își cer cu un mieunat prelung porția cuvenită. Cele mai curajoase își continuă drumul spre pervazul meu, pășind atent, cu dexteritatea unui acrobat pe conducta de gaze.
Într-o iarnă, o pisicuță, numai petice de culoare, a avut curajul să ajungă pe pervazul meu. Am crezut că e pui – așa era de slăbuță și gracilă – și am tratat-o regește. Am încercat să o îmblânzesc, dar, când am dat să o mângâi, a preferat să se arunce în gol. Noroc că stau la etajul întâi și a aterizat pe o pernuță moale și pufoasă de nea. Am descoperit în scurt timp că, totuși, îi câștigasem încrederea. A adus după sine, tot pe conducta acoperită cu o pojghiță de gheață, un puișor auriu-roșcat. Mi s-a părut incredibil că la o vârstă așa fragedă avea deja pui! La scurt timp, pisica-mamă a dispărut. Oare presimțise ceva și mi-a lăsat mie puiul în grijă, arătându-i drumul către o sursă sigură de hrană?
Am început să mă ocup de pui. Nu numai trupșorul era auriu, ci și ochii. Am reușit să-l mângâi și a simțit prima dată și plăcerea de a fi iubit, pe lângă siguranța hranei. I-am improvizat și o pernuță de pâslă pe pervaz și, cum începuse să se desprimăvăreze, stătea mult la soare să se încarce de căldura molatecă a începutului de primăvară. El însuși părea un bulgăre de soare care risipea căldură și bunătate, cum numai aceste nevinovate vietăți știu s-o facă.
Într-o zi, n-a mai apărut. Nici în a doua. M-am uitat speriată în curtea blocului și am observat că nici alte pisici nu mai apăreau. Nu mai erau nici câinii care întâmpinau cu un lătrat voios pe oricine. Trebuie să spun că la blocul nostru sunt în general oameni buni și iubitori de animale. Un fior de gheață mi-a încolțit atunci în suflet. Am luat la rând ziarele locale și am aflat cumplita știre. Un scelerat din cartier a otrăvit apa din castronașele lăsate cu grijă de oameni cumsecade, pe lângă blocuri. A reușit să facă acest gest odios într-o singură noapte.
M-am simțit vinovată pentru bulgărașul meu auriu, pe care mama lui mi-l lăsase în grijă. Poate puteam face mai mult… M-am simțit vinovată și rușinată că fac parte din specia umană.
ANA MARIA – Galați
