• Sunt tot mai mulți. Sătui de uniformizarea Occidentului, seduși de frumusețea munților noștri, occidentalii lasă în urmă viața comodă din marile capitale, pentru cea frustă și autentică din satele noastre de munte. Ce îi aduce până aici, în miezul sălbatic al României? Un reportaj pe urmele lor, prin satele risipite între Piatra Craiului și Bucegi •
Arabella

Măgura. O culme îmbolovănită de deal, care îți sare în ochi la poalele Pietrei Craiului, cum privești de jos, din Moeciu. Un drum de pământ șerpuit, pe care mașina urcă anevoios cu 20/h, te scoate într-un final sus, în paradisul de lângă munte. La Măgura, drumurile sunt atât de rele, că nici turismul n-a prosperat ca în alte părți, n-a apucat să sufoce ulițele satului, pe care vacile își leagănă încă mersul, ca și cum timpul n-ar exista. Aici, unde se termină drumul și începe să crească liniștea între frunzele de corcoduș, se înalță casa de lemn a Arabellei.
În 2003, a venit la Zărnești într-o vacanță, să urmeze un curs despre lupi și păduri. Atunci, într-una dintre după-amiezele acelea, organizatorii i-au luat pe toți într-o căruță și i-au dus sus, la Măgura, la „Pepino”, să mănânce bulz. Atâta frumusețe nu mai văzuse de multă vreme: stânca munților se prăvălea aproape peste sat, culmile înierbate miroseau înnebunitor, Bucegii se ridicau trufași în depărtare. Un singur gând nu-i ieșea din cap: în locul ăsta trebuia să se mai întoarcă, cel puțin o dată în viață. Apoi anii au trecut, sora ei a murit și i-a lăsat o mică moștenire. O sumă cu care la Liverpool, unde locuia, și-ar fi permis doar un coteț de câine, dar care în România s-a dovedit destul. S-a întors în Zărnești și a văzut, cu sprijinul prietenilor ei de la curs, mai multe case, dar nimic nu i-a plăcut. Și-apoi, dezamăgită, a urcat la Măgura să vadă înserarea. Își amintește perfect: se plimba pe uliță și a văzut casa asta începută cândva de-un sătean și abandonată. Trei femei în cizme de cauciuc au venit și i-au spus a cui e. A suit la primul etaj, s-a uitat, mai era atât de mult de muncă la ea! A intrat în prima cameră și a văzut prin golul ferestrei Piatra Craiului la apus și Bucegii la răsărit. A știut pe loc că, dacă va trece pe lângă casa asta, o să regrete toată viața ei. În 2004 a cumpărat-o. Și în 2010 a lichidat tot la Liverpool, și a luat Skoda ei veche, a burdușit-o cu lucruri și a pornit spre România. Era o aventură, dar era vară și era fericită.

Acum, Arabella stă în grădina casei, cu scaunul așezat în trifoi și cu cei trei motani frecându-se tandru de ea. Trăiește ca un ermit, destul de departe de lume. Se vede rar cu sătenii, vizitele neanunțate n-o prea încântă. Timpul ei se scurge lin în biroul cu vedere la munte, în orele de documentare pe internet, pentru viitoarele ei cărți. Cel mai adesea, Arabella McIntyre Brown scrie. Scrie non-ficțiune. E fostă jurnalistă și autoarea mai multor documentare. A narat povestea venirii ei din Liverpool în Carpați într-un volum, A Stake in Transylvania, care s-a tradus și la noi. Și inventează cu plăcere povești pentru copii.
Știe că sătenii o privesc ca pe o ciudățenie. O femeie singură, fără copii, la cincizeci și ceva de ani, trăind la marginea satului doar cu pisicile. Dar nu-i pasă. Nepăsarea asta îi oferă la schimb liniștea la care atât de mulți ani a visat. De când locuiește în Măgura, întrebarea pe care a auzit-o cel mai des de la săteni, mirați și ei că o englezoaică s-a mutat pe dealurile lor, a fost: „Îți place?” „Îți place aici?” „Și chiar îți place la noi?”. O întreb și eu același lucru și o văd zâmbind. S-a născut în West Sussex, pe vremea când drumurile aveau doar pietriș pe ele și turismul nu transformase încă zona într-una dintre cele mai râvnite și scumpe destinații din lume. Fluturii ăștia, copacii ăștia care cresc anapoda, păsările astea o întorc toate în copilărie. De aia se simte acasă aici. Măgura este Ithaca ei. Călătoria plină de aventuri care a învățat-o să nu se mai grăbească nicăieri.
Ronald

De pe terasa lui Ronald se văd munții. Se vede o fâșie de Bucegi, luminată roz la apus. Se vede turla bisericii, la fel de înaltă ca brazii din jur. Și se vede, în depărtare, șirul de bolovani care despărțea odinioară Imperiul Otoman de cel Austro-Ungar, mai târziu Ardealul de Regat, și azi – județul Brașov de județul Argeș. În 2000, când a coborât prima oară în Șirnea, de pe drumurile înalte ale Fundatei, ideea de frontieră nu-i dădea pace. După două decenii de carieră politică acasă la el, în Scoția, și încă zece ani petrecuți peste tot prin lume, din Cehia până-n Uzbekistan, în calitate de consultant al Consiliului Europei pe programe de asistență tehnică, Ronald păstra o stimă aparte pentru toți cei care trecuseră frontierele. În opinia lui, ei erau cei norocoși să înțeleagă mai mult, să vadă lumea prin lentile diferite. Gândul că și-ar putea cumpăra o casă așezată chiar pe o graniță, și încă pe una istorică, i se părea cum nu se poate mai potrivit.
A ajuns în vara aceea la Șirnea, când fosta lăptărie a satului, o casă splendidă cu cerdac, nelocuită de decenii, fusese scoasă la vânzare de două săptămâni. A venit cu Daniela, partenera lui de viață, pe care o cunoscuse în 1992 la București, când lucrau amândoi în biroul primului-ministru. Ea e cea care a și făcut posibil visul lui de a trăi aici. În timp ce el își împărțea încă timpul între București, Sofia și Asia Centrală, Daniela și-a rupt luni întregi departe de București să renoveze, să racordeze casa la apă și electricitate, să facă odăile locuibile.

Azi, Ronald vine tot mai des în Șirnea, iar Daniela tot mai rar. O obosește gândul că mereu e ceva de renovat sau reparat la casă. Lui nu-i pasă că uneori apa nu curge sau că toamna pereții sunt reci. Și nici că n-are un vorbitor de română alături, care să-i înlesnească viața. Vorbește și scrie în scoțiană, engleză, franceză și germană. Dar româna n-a învățat-o, că nu s-a simțit motivat. Se miră și azi cum a reușit să lege o prietenie atât de strânsă cu Viciu, vecinul lui de alături, doar cu câteva cuvinte românești, cu gesturi și priviri pline de înțeles.
Acum Viciu nu mai e, iar noi stăm amândoi înveliți în pături pe terasa din spate. Bem vin și tăcem. La Șirnea, Ronald vine mai ales ca să-și ia liniștea în primire. După patru decenii de politică și de consultanță, care l-au obligat să fie sociabil și vorbăreț, își este suficient lui însuși. Ce face când e aici? Stă și scrie. Blogul lui, Balkan and Carpathian Musings, un spațiu virtual dedicat lucrurilor care îi plac, cărți, pictură, muzică și vin, a sărbătorit recent 400.000 de vizualizări. Ronald Young e autorul a zece cărți care se vând online, dintre care și una despre România, și lucrează acum la alta, în care încearcă să înțeleagă rosturile instituțiilor care ne conduc și ce ar trebui să așteptăm de la ele. Șirnea îi dă distanță și perspectivă.
Când a ales satul ăsta, l-a ales pentru poteca superbă de pe culme, de unde poți vedea până departe, în zări. Dar de plimbat, Ronald nu se plimbă aproape niciodată. La Șirnea îi e de-ajuns să stea. Să stea să se uite la nori, la felul în care își schimbă necontenit formele. La păsări și la zborul lor în volute. La mersul legănat al vacilor spre bijoi. La schimbările imperceptibile ale vremii. Într-o zi, i-a spus Danielei: „O să mă scoți de-aicea între patru scânduri”. Până atunci: liniște, nori, păsări, nori, vaci și iar nori.
Petra

Merg în spatele Petrei. Suntem pe coama satului Peștera, mai sus de biserică, de unde dealurile dimprejur par blaturile unui pandișpan. Petra are păr alb împletit în coadă și-o fustă lungă care mângâie iarba. Petra are și-un câine mare, negru, care o urmează oriunde-ar fi. Când ieșim de pe drumul principal și luăm poteca ce taie muchea drept prin pădurea de mesteceni, Petra se-apleacă, își scoate sandalele și calcă fericită pe pământul uscat. În 1995, a venit în România cu Andreas, soțul ei, care semnase un contract pentru doi ani de zile. Născut la Zalău și plecat în Germania înainte de 1989, Andreas își făcuse în Occident nu doar studiile, ci și o carieră. Într-o zi, când călătorea să descopere țara de origine a soțului ei, a văzut de la Fundata un pâlc de case pierdute pe-un deal. A văzut firele electrice sclipind în bătaia soarelui. Și și-a zis că, dacă există curent, trebuie să fie cu siguranță și-un sat. Când a ajuns sus și a văzut casele mici, acoperite cu șiță, soarele topindu-se în geamlâcul lor și munții care se desenau pe cer în ambele părți, i-a venit pur și simplu să plângă. S-a întors acasă și i-a spus lui Andreas că a găsit un loc în care i-ar plăcea să aibă o casă. Apoi a venit o zi în care toate s-au aliniat, o zi în care au urcat amândoi drumul abrupt al satului, în care s-au plimbat până au găsit dealul cu cea mai bună priveliște. Și-n timp ce se odihneau în iarbă cu privirea la munte, o femeie din sat s-a apropiat și i-a întrebat dacă n-ar vrea să cumpere bucata de pământ pe care tocmai stăteau.
Se uită la mine, uimită și ea de cum s-au aranjat lucrurile atunci, și râde, cu râsul ei luminos. Uite așa, au ajuns să își ridice o casă aici. O decizie complet irațională. Habar n-aveau cât o să stea, dacă România va continua să se dezvolte, dacă vor avea ce lucra când contractul va expira. Dar undeva, adânc în inima ei, simțea că lucrurile trebuie să fie așa.
Acum știe că principalul motiv pentru care au rămas atunci în România a fost satul ăsta. Satul fără garduri, cum îi place să spună, cu pajiștile lui mirosind a cimbrișor, cu toate obiceiurile astea simple, care nu mai există nicăieri în Vest. Cu libertatea pe care le-au putut-o oferi copiilor lor în vacanțe, să crească prin păduri, să vadă cum se mulge laptele, cum se face brânza, cum se întoarce fânul.
Din martie, anul ăsta, Petra și Andreas sunt zi de zi în Peștera. Au venit cu gândul că vor sta două luni, cât va dura izolarea, și au rămas aici. Anotimpurile s-au schimbat și Petra nu încetează să se uimească de frumusețea pe care o vede în fiecare dimineață când deschide fereastra. I-a spus lui Andreas: „E superb, nu vreau să mai plec de aici”. El i-a răspuns: „Da, e foarte, foarte frumos”. „Nu, nu înțelegi”, i-a zis ea. „Eu nu mai vreau să plec. Nu vreau să vin doar din când în când. Eu vreau să trăiesc doar aici”. Acum, că nu mai e nevoie de prezența ei fizică în București, Petra Müller-Demary își ține sesiunile de consultanță de la „Solutionsurfers”, școala internațională de coaching de business pe care a fondat-o, direct din Peștera, din cămăruța ei cu lambriuri de lemn, construită acum două decenii. Și-n loc să coboare în pauză la cafeneaua aglomerată a unei mari clădiri de sticlă din București, iese și se plimbă în tălpile goale, cu câinele ei.
De când s-au așezat în sat, Petra și Andreas au cumpărat tot mai multe pământuri. Uneori, din rațiuni practice, cum e bucata din fața casei lor, ca să se asigure că nimeni nu va construi nimic acolo. Alteori, pur și simplu ca investiție, fiindcă sătenii nu aveau cui să vândă. Printre ele, e și culmea cea mai înaltă de deal, înconjurată de arbori ca un sanctuar. E pământul pe care Petra și Andreas îl păstrează pentru visul lor: un eco-village, o comunitate de oameni care să locuiască aici în armonie cu natura, care să se inspire unul pe altul și să contribuie fiecare prin ceea ce fac. Un proiect ambițios, născut la poalele Pietrei Craiului, pentru care își așteaptă încă partenerii de drum.
Ronit

Degetele îi alunecă pe claviatura pianului, rămân apoi puțin suspendate în aer și lovesc pentru ultima oară clapele. Impromptu-ul de Schubert s-a sfârșit, iar încremenirea în care a plutit încăperea din bârne e spartă brusc de un ropot de aplauze. Nu, nu suntem la Sala Radio, ci într-un sat de la Poalele Pietrei Craiului, într-o casă veche de 50 de ani, acoperită cu șiță. La pian, cu părul blond perfect pieptănat și picioarele arcuite pe tocuri stiletto, e Ronit Sluszny-Singer, o pianistă israeliancă îndrăgostită de România, care de mai bine de un deceniu își petrece verile în Carpați. Seara asta legănată în muzica lui Mendelssohn, în aburii gogoșilor aduse de Marioara lui Călăican, în fierbințeala vinului roșu israelian, e cadoul ei pentru sat. La noapte, va lua avionul înapoi spre Israel și se va mai întoarce la anul. Până atunci, gusturile se amestecă și vorbele noastre la fel. Ronit ar fi putut să nu se oprească niciodată în fața acelui indicator pe care scria Șirnea. Dar s-a oprit. Era în 2003 și amintirea acelui moment care a fost pentru ea o chemare tăcută a destinului o emoționează și acum. Da, ar fi putut să nu se oprească niciodată. Dar a văzut literele alea doar pentru ea. A văzut Șirnea și a citit Shir Nah, care în ebraică înseamnă „Cântă, te rog!”. Și la o asemenea invitație nu a putut rezista.
A venit la Șirnea și s-a îndrăgostit de sat așa cum te îndrăgostești de un om. Pe loc, brusc și iremediabil. A știut din prima clipă că vrea o casă aici. O casă gata făcută, dacă se poate, doar că s-a izbit de toate piedicile cu putință. Unele nu aveau apă, altele nu aveau electricitate, altele se dărâmau pur și simplu. La capătul unui lung an de căutări, a găsit casa asta, a cărei renovare a fost o aventură. A păstrat doar o cameră, sus, în pod, pentru ea. A desfăcut jos toți pereții interiori ca să fie spațiu și ca să fie lumină. Și fiindcă toate astea nu ar fi avut niciun sens fără muzică, Ronit și-a adus din Israel cu un container și-un pian.
Ronit e printre cei mai atașanți străini care s-au așezat la Șirnea. Nici nu și-a cumpărat bine casa și s-a împrietenit cu Nuța lui Din. Nuța face o brânză minunată, Nuța tocmește cosași când e vremea fânului, Nuța are grijă de casă, când ea e în Israel. Nuța a îmbrăcat-o pe Ronit în costum național și a luat-o cu ea la biserică. Așa a ajuns Ronit să fie prietenă cu un sfert din Șirnea. Un sfert din ce în ce mai risipit, care în seara asta de septembrie încape bine într-o casă de lemn.
De plictisit, nu se plictisește niciodată. Telefonul ei e o adevărată arhivă cu valoare documentară. În cei zece ani de când are casa, a filmat tot ce a putut: de la vaci care merg la izvor, nunți și slujbe la biserică, până la oamenii ieșiți la coasă și la femeile lor, care frământă gogoși.

Când o întreabă prietenii din Israel ce face ea atâtea luni pe an aici, le răspunde simplu: „Nimic special!”. Pentru că la Șirnea nu trebuie să faci nimic special ca fiecare zi să fie o sărbătoare. Sau, uneori, chiar o surpriză. „Știți că un israelian și un iordanian nu se vor înțelege niciodată, nu ?!”, spune Ronit și își încruntă sprâncenele. Ei bine, Șirnea i-a dovedit că dealurile astea sunt mai tari ca un tratat de pace. Când Nuța lui Din a făcut o masă pentru consulul Iordaniei, venit în vizită în sat, a chemat-o și pe ea. Au stat unul lângă altul o seară întreagă, au râs, au vorbit și a fost minunat.
În vara în care a locuit prima oară aici, Ronit a ieșit să ducă gunoiul și s-a întors după patru ore. S-a plimbat peste tot, nu se putea sătura de atâta frumusețe, de atâtea flori și de atâta cer. Abia așteaptă să se reîntoarcă la anul. Parcă vede deja cum oprește mașina mai devreme puțin, ca să-și umple brațele de flori, cum descuie apoi casa și respiră adânc, cum deschide larg ferestrele și lasă vântul să șuiere lin: „Șirnea, Shir Nah, Șirnea. Haide, Ronit, cântă, te rog!”.