CRISTIAN GHEORGHE (actor și regizor, vedetă a Teatrului „Fani Tardini” din Galați): „În acest ultim an am trăit foarte mult cu noi înșine”

„Online-ul este util, dar sterp”

– Se pare că pandemia nu ține seama de geo­grafie. Viața culturală a Galațiului, frumosul oraș de pe Dunăre, este la fel de „carantinată” ca aceea din București?

– Cred că pe toți ne-a afectat pandemia, într-un fel sau altul – la nivel de profesie, la nivel interior… Nu cred că mai suntem așa cum am fost și nu vom fi la fel nici de-acum înainte. În acest ultim an am trăit foarte mult cu noi înșine. Am făcut cunoștință din nou (sau pentru prima oară) cu acel eu, pe care îl uitasem abandonat, printre alergăturile zilnice care impuneau măști, limite, reguli, frici. Și e bine că ne-am reîntâlnit, că ne-am regăsit pe noi cu noi. Oglinda asta, în care poate mulți dintre noi au reușit să-și vadă propria persoană, așa cum este cu adevă­rat, ne va determina să o luăm cumva de la zero, să decantăm ce este important pentru noi, să dăm din nou valoare existenței noastre, trecerii noastre prin acest frumos labirint care este viața. Ca actor, am pier­dut în perioada asta chiar sensul meseriei mele: publicul. Ce-i drept, l-am avut alături la toate mani­festările online care au existat, dar a fost o comuni­care stearpă, lipsită de efervescența și de dinamis­mul pe care îl oferă adevăratul contact dintre public și actor, care are loc doar în sala de spectacol. Ca regizor, am parcurs aceeași experiență online, dar care cred că a fost benefică, până la urmă. Orice piedică naște adaptare, iar momentele în care sun­tem nevoiți să ne adaptăm ne ajută în redefinirea și evoluția a ceea ce suntem.

– Ce a fost cel mai greu în această perioadă?

– Lipsa socializării. Genul ăla de socializare față în față. Și un sentiment enervant al privării de anu­mite libertăți, care făceau parte din viața fiecăruia.

– Ai reușit, totuși, în plină pandemie, să montezi un spectacol, „Patima roșie”, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. Textul lui Mihail Sorbul, scris în 1916, ți s-a părut a fi încă de actualitate?

– Evident. Ce nu este actual, atunci când vorbim despre iubire? Este un text cu și despre oameni aflați în ipostaze extreme, ținându-și echilibrul pe buza prăpastiei, încercând cu orice preț să evite alu­ne­carea în hău.

Apus de soare la Cornișa

– Din motive de pandemie, ați jucat spectaco­lul în aer liber. Ce spații ați găsit în Botoșani și cum a fost experiența?

– Spectacolul a avut premiera la „Amfiteatrul de la Cornișa”, un spațiu la mar­ginea orașului Bo­toșani, un loc de agrement cu pis­cine, te­renuri de sport, care are și o sală în aer liber. Un spațiu inte­resant, cu o acus­tică destul de bună, spa­țiu în care atât tehni­cul, dar mai ales distribuția spec­ta­co­lului s-au adaptat mi­nu­nat. Expe­riența a fost unică pentru ab­so­lut toată lumea, ți­nând cont de inerentele proble­me de ordin tehnic pe care le-a pus acest spațiu, din al cărui ultim rând de bănci, spre sea­ră, Dumnezeu mă lăsa să văd un magnific apus de soare, la ca­pă­tul că­ruia folo­sindu-i, parcă, ener­gia, acto­rii recompuneau „patima roșie” a dramei. Da­to­rită acestui loc frumos și mai ales datorită minu­naților actori Cristina Gheorghe (Tofana), Bogdan Mun­ca­ciu (Sbilț), Bogdan Horga (Rudy), Florin Aioni­țoaei (Castriș), Petronela-Lorena Chiribuță (Cri­na), Ionică Ciofu (Vânzătorul), precum și tutu­ror celor care au făcut posibil acest pro­iect, în condiții grele și neobișnuite de pan­demie, am aflat încă o dată că Dumnezeu există. Le mulțumesc!

„Minciuna distruge tot, atât pe scenă cât și în viață”

– Ești fiul unui actor emblematic al Teatrului din Galaţi, maestrul Gheorghe V. Gheorghe, care, la 90 de ani, a scris, prac­tic, istoria acestui teatru. Cum te-a mar­cat acest lucru?

– M-a ajutat să trăiesc meseria asta din copilărie și să ajung să simt că fără ea nu pot să trăiesc. Copilăria mea a fost acolo, în teatru, și marele miracol era că vedeam povestea de când era concepută (primele repetiții) și până când se năștea (premiera), și asta era absolut senzațional. Făceam parte din frumusețea asta care se numește teatru și pe care, din păcate, din ce în ce mai puțini reușesc să o înțeleagă.

– Ce ai învățat, ca actor, de la tatăl tău? Și ce lecții de viață ai primit de la dumnealui?

– Ca actor, am învățat să nu mint. Minciuna distruge tot, atât pe scenă cât și în viață. Publicul nu iubește falsul, prefăcătoria. Vrea să creadă în ceea ce vede, să înțelea­gă, să simtă. Iar una din lecțiile de viață ale tatălui meu este că nicio­dată nu trebuie să renunți. Trebuie să continui să mergi mai departe, pentru a realiza ceea ce simți. Tre­buie să muncești și să te dăruiești total lucrului pe care vrei să-l înfăp­tuiești.

– Ați jucat împreună? Cum a fost?

– Comunicare. Energie pozitivă. Anularea tim­pului. Dedublare – aveam senzația că joc eu cu… mine, că sunt și el, și eu. Școală. Precizie. Expe­riență. Căldură – extrem de importantă între par­teneri pe scenă. Iubire. Multă iubire!

– Ce speri să îți aducă noul an la teatru și acasă?

– La teatru sper să îmi aducă… teatru – în con­diții de normalitate, de calitate, în care să mă regă­sesc și să mă pot manifesta, atât ca actor cât și ca regizor. Acasă, sper să îmi aducă și anul ăsta, ca și toți cei care au fost, aceleași râsete cu gura până la urechi, aceeași iubire coerentă și sănătoasă, aceeași încredere, comunicare, blândețe și bunătate… Să fim sănătoși, în ciuda oricărei pandemii, să avem parte de împliniri întru normalitate, să avem parte mereu de lumină, în ciuda a tot ceea ce este întu­ne­cat și cenușiu în jur. Restul e… iubire!