Litanie pentru un sat pustiu – LINDENFELD­

Opa Pauli

Era încă iarnă când Paul Schwirzenbeck s-a lăsat înduplecat de nepoți și, bodogănind, s-a ho­tă­rât să-i urmeze. Iarnă grea, cu zăpadă viscolită pes­te troienele uriașe, cum numai acolo, în Lin­denfeld, în cuibul acela de sub poalele vârfului Nemanul Mare din Se­menic mai poți întâl­ni. „Dar să știți că n-o să stau mult la voi, la Gărâna. Când înflo­resc cireșii, mă întorc acasă!” „Te întorci, bu­nicule, sigur că da”, i-au spus nepoții în­tr-un glas, cu blânde­țea aceea, fără de care nu puteai convinge un om precum Opa Pauli să-și părăsească satul. Bătrânul Schwirzen­beck nici n-a vrut să audă de bagaj. O traistă cu câteva haine de schimb era tot ce avea nevoie, doar a spus limpede că se va întoarce în Lin­denfeld! Ce tot insistau copiii ăștia să-și strângă toate lucrurile?! Și apoi, de ce au venit să-l ia cu mașina? De ce să ocolească mun­tele pe asfalt, când drumul spre Gărâna e unul singur: în sus, peste munte, prin păduri. Mun­tele nu se oco­lește, dacă ai cărare care trece prin el! Iar dacă n-ai cărare, îți faci! „Credeți că vreun moș de al vostru s-a temut vreo­dată de puțină zăpa­dă?!”, a strigat buni­cul Schwir­zenbeck la ne­poți. Tinerii n-au îndrăznit să scoată o vorbă. Cu un om atât de căpos nu era bine să te pui. Știau foarte bine că prin­tre toate darurile pe care Dum­nezeu le dăruise pemilor – curaj, cinste, putere de muncă, loialitate – s-a stre­curat și un neajuns care pu­tea fi iertat: încă­pățânarea. S-au uitat unul la altul și au înțeles că nu era de glumit cu moșul lor. Au închis poarta casei, l-au așteptat pe bătrân să se închine în dreptul bisericii și au pornit încet, în sus, peste munte, pe Poteca Lupilor, spre Gărâna. Un drum prin inima Munților Semenic, pe care, și pe timp de vară, îl parcurgi în mai bine de trei ore. Atunci, în iarna lui 1998, cu Paul Schwirzenbeck, la cei 83 de ani ai lui, înfruntând viscolul și troienele de zăpadă, drumul ăsta putea să dureze o viață. Așa cum s-a și întâmplat. Odată cu plecarea lui Paul Schwir­zenbeck, satul Lindenfeld a rămas fără locuitori.

Pemii care au îmblânzit muntele

În 1828, câteva sute de familii de etnici ger­mani soseau în Banatul de munte, aflat sub stă­pânirea imperiului austro-ungar, pentru a popula plaiurile Munților Semenic şi a servi în cele patru regimente de grăniceri cantonate în zonă. Li s-au promis multe, au primit puțin. Câte o pereche de boi, un plug şi o că­ruță la fiecare două familii, câte o vacă și un fierestrău la fie­care gospodărie. Im­periul i-a scutit pe co­loniști de la ser­viciul militar pentru zece ani și de la plata impozitelor, pentru cinci. Li s-a promis și pământ, dar pămân­tul s-a dovedit o pă­dure nesfârșită. Li s-a promis și ajutor, dar ajutorul a întârziat să vină. Singuri, printre lupii și stihiile unui ținut atât de îndepărtat, oamenii ăștia au dat la o parte întinderi uriașe de meste­ceni, de fagi și brazi, și au scos la lumină pă­mân­tul. Pământ înalt, pământ aspru, pământ de mun­te, pământ pe care niciun om, până la ei, nu îndrăznise să-l cultive. Ei și l-au făcut casă. 126 de case micuțe, din lemn, fără fundație, cu o sin­gură cameră și o singură bucătărie, au fost ridi­cate în Weidenthal (Brebu Nou), 99 în Wolfs­wiese (Poiana Lupului), 98 în Wolfsberg (Gă­râna) și 36 în Lindenfeld (Câmpul Teilor). Patru așezări care au îmblânzit Semenicul, până la mai bine de o mie de metri altitudine. Muntele ăsta nu mai era doar al ciobanilor români și al turmelor lor de oi, devenise și al lor, al oamenilor ăstora veniți aici de la atâta amar de depărtare și care își spuneau pemi.

Pemii au devenit străjeri ai mun­ților Semenicului, pavăză în calea năvălirii oto­mane și mână prețioasă de lucru pentru un im­periu care avea atâtea lucruri de construit. Doar că imperiul întârzia să-și onoreze promisiunile. Degeaba ai boi și plug, dacă pământul tău este o pădure, degeaba ai căruță, dacă nu ai drumuri, degeaba ai bulbi de cartofi, dacă muntele refuză să ți-i rodească. Apoi, zăpezile, la o mie de metri altitudine, atunci când abia ai îmblânzit o mică parte din sălbăticia care te înconjoară, te pot acoperi cu totul. Alimentele erau cărate cu spa­tele, de jos, din Văliug sau Poiana, recoltele erau aproape inexistente. Așa că pemii au coborât la câmpie, în satele șvăbești ale Banatului, în spe­ranța unei vieți mai bune. Dar acolo, jos, n-au găsit decât boli și oameni prea puțin dispuși să-și împartă pământul cu niște străini. Nu le mai ră­mâ­nea decât să aleagă: să se întoarcă de unde au venit, înfrânți, sau să urce muntele și să mai în­cer­ce o dată să-l cucerească. În Boemia nu-i mai aștepta nimic. Sus, în Semenic, doar muntele ace­la aspru și câteva sute de căsuțe de lemn, pe care, pentru scurtă vreme, îndrăzniseră să le numească acasă. Au ales. S-au întors acasă. Și au luat-o de la capăt. În Semenic. Printre toate darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat pemilor, mai exista și ăsta: îndârjirea de a nu te lăsa înfrânt!

A doua viață

În anul Domnului 1833, cincizeci şi trei de familii de pemi au urcat înapoi la Gărâna, 46 la Brebu Nou și 18 la Lin­denfeld. Începea o nouă viață. O viață de oameni ai pădurilor, care trebuiau să se asigure că lemnul de sus ajunge, pe apele mun­telui, până la uzina din Re­șița, ca să fie transfor­mat în mangal. O viață care avea să prindă rădă­cini, să rodească și să tot crească, până când vre­mu­rile, precum o zăpadă vis­colită de vânt, urmau să-i acopere cu totul. Pe aici, prin Poiana Lupului, au pășit, în iarna lui 1998, Paul Schwirzenbeck și ne­poții săi. Bătrânul și-a dat jos căciula și a rămas ne­mișcat o vreme, privind oceanul de zăpadă în adân­cul căruia se odihnea Lindenfeldul, satul căruia îi fusese ultim locuitor. A murmurat ceva ca o ru­găciune, apoi s-a închinat, atingând ză­pada. „Să mergem”, le-a spus nepoților, „n-o să stau toată ziua după voi!”

Lindenfeld 4 km

Am pornit și eu spre Lindenfeld într-o zi de martie, când iarna s-a întors peste lume, acope­rind-o cu o ninsoare măruntă. Din Buchin, o comună din preajma orașului Caransebeș, am virat la vest, spre satul Poiana. De la marginea lo­calității, am urmat apoi un indicator acoperit de rugină: Lindenfeld 4 km. Însă problema cu indi­catoarele e că n-o să-ți spună niciodată ce fel de kilometri sunt cei pe care îi ai de parcurs. Patru kilometri pot fi într-o mie de feluri, iar cei spre Lindenfeld sunt de felul cel mai rău. Asfaltul a dispărut. A rămas doar un pământ pe care zăpada topită l-a preschimbat în clisă. Sunt șleauri adânci pe drumul ăsta care tot urcă. Nu ai încotro: lași mașina și pornești pe jos, prin ninsoarea asta măruntă. Pentru că așa trebuie să fie. Vii într-un loc în care n-ai fost niciodată. Te întorci în timp, să cauți viața într-un sat care nu mai există. Sunt patru kilometri de zăpadă neîncepută, pe care trebuie să-i urci ca să ajungi în Lindenfeld. Acasă la Paul Schwirzenbeck. Pentru că nu se poate altfel. Ca să scrii despre un om, trebuie să mergi pe urmele lui. Clisa devine zăpadă, iar zăpada se tot mărește. Acoperă cerul, acoperă pamântul. Tot ce mai rămâne sunt copacii încremeniți de ger, viscolul care îți zgârie fața și niște urme vechi care duc spre casă. Nu se văd, se simt. Sunt acolo, înăuntru, întipărite în pământul pe care îl calci. Urmele lui Paul Schwirzenbeck. Urmele astea care mă cheamă și-mi spun să merg mai departe. „Nu te teme, răsfățatule, încă n-ai ajuns. Vrei să vezi unde au trăit pemii?! Urcă mai departe!” Caut o insulă într-un ocean de zăpadă. Caut un rai pierdut. Caut cel mai ascuns sat al pemilor din Munții Semenic. Caut o poveste. Urmele lui Paul Schwirzenbeck din Lindenfeld.

O cruce pentru două lumi

Lindenfeld a fost întotdeauna cea mai izolată așezare a pemilor din Munții Semenic. Și asta, nu din cauza altitudinii. La 760 de metri, roadele pă­mântului au fost întotdeauna mai darnice cu oamenii decât cele crescute pe pământul aspru, de la peste o mie de metri, al pemilor din Gărâna. Livezile cu cireși, cu peri și pruni erau nesfârșite. Cartofii, brozbele, ovăzul și secara creșteau mai repede, mai mult și mai mari decât în satele aflate pe cealaltă parte a muntelui. Și totuși, satul a rămas mereu în urma ce­lorlalte. Și nu din cauza oamenilor! Ci pentru că Lindenfeld nu a fost ni­cio­dată legat cu un drum trainic, de vreun mare oraș. Dacă Brebu Nou și Gărâna au comunicat me­reu, în ciuda distanțelor mari, cu Reșița, pe o par­te, și Slatina-Timiș, pe cealaltă, iar cu vremea, prin contactele cu oame­nii de jos, au ajuns să fie vizitate și de turiști, Lin­denfeld a rămas un soi de oază în afara timpului, un tărâm inaccesibil, pe care pemii nu-l părăseau decât arareori, pe jos, pe cai sau în căruțe, până în satul ro­mânesc de la poale, Po­ia­na, și de aco­lo mai de­par­te, încă 20 de kilometri, până în Caransebeș. Multă vreme, până când istoria a urcat și până la ei și a mușcat din raiul lor ascuns, pemii din Lin­denfeld nici nu au avut de ce să co­boare. Cu trudă, cu o muncă supra­omenească, au desțelenit pă­mântul Semenicului și l-au făcut să rodească cu tot ce aveau nevoie. Băr­baţii lu­crau la pădure. Tăiau şi sti­vuiau zilnic zeci de metri de lemn, indiferent de vreme. Lucrau cu topoa­re şi joagăre. O porție zdravănă de „Stopl Ludl” (găluşte cu cartofi) le era de ajuns pentru o zi istovitoare de muncă. Noaptea, acasă, îi așteptau supa fierbinte de lapte cu tarhană și blidul mare de „Pemische Kraut” (un amestec de varză acră, costiță afu­mată, ceapă și boia). Nici femeile nu stăteau degeaba. Mânuiau sapa şi coasa, aveau grijă de livezi și de ani­male, pregăteau inul, îl torceau la maşină ca să-l țeasă apoi în cămăşi şi pantaloni, separau smântâna, prepa­rau brânza dulce de vacă şi băteau untul. Când totul era gata, când se crăpa de ziuă, plecau cu brânzeturile lor la vale, spre piețele din Caran­sebeș. 20 și mai bine de kilometri, pe jos, prin munte, cu 40 de kilograme greutate în spate! Dar nici bărbații, nici femeile din Linden­feld nu s-au plâns vreodată. Asta era viața lor și erau destule motive ca să se bucure îm­pre­ună. După fiecare mare săr­bătoare, fie că era Boboteaza (Drei­kö­nigfest), Ară­tarea Dom­nului (Licht­mes­­ta­ge), Paş­tele (Os­­terfeier), Ru­sa­liile (Pfingsten) sau Crăciunul (Weih­nach­ten), pemii se strângeau împreună după slujba de la bi­serică și dansau până în zori, „zepperl­pol­ka”, „zigeinerpolka”, sau „stramplpolka”. Aveau unde. Casele lor nu mai erau cele vechi și micuțe, din lemn, își con­struiseră altele, din cărămidă crudă sau arsă, cu fundaţii din pia­tră, pardoseală din scânduri şi acoperiş cu ţiglă. Case mai mari, mai încăpătoare, cu faţadele zu­grăvite în alb și socluri negre sau gri. Lindenfeld devenise o minune de sat, din care lipsea doar porumbul. Iar pentru porumbul care n-a crescut niciodată la asemenea înălțimi, era de-ajuns să se întâlnească cu românii, la Crucea de la Hotare, în poiana care despărțea lumile. Pe de o parte, lumea lor, cea de sus, as­cunsă, a nemților cu ochi albaștri și ru­meni în obraji, și lumea de jos, din va­le, a românilor vor­băreți, cu ochi căprui și obraji arși de soare. O cruce de lemn și două lumi care schimbau po­rumb pe brozbe, cu­vinte, râsete și po­vești, pentru ca apoi să se despartă, me­reu în bună pace și înțelegere, fiecare spre casa lui. Două lumi care nu s-au amestecat niciodată mai mult de atât, pentru că pemii, în toată istoria lor, nu s-au căsătorit decât cu pemi.

La hotarele astea am ajuns și eu, călcând încet, printr-o zăpadă neîncepută. Sunt două cruci acum, aici. Cea veche, sprijinită de un frasin, ca o soră micuță, adormită, îm­brățișată de un frate mai mare, cu brațele lui de crengi des­frun­zite. Și o alta, nouă, cio­plită de curând, semn că, deși pemii nu se mai află aici, ro­mânii țin, din respect, să le păstreze mai de­parte hotarul. Două cruci, două ființe tăcu­te, aflate pe un tărâm de un alb nesfârșit. Mă închin lor, nu se poate altfel. Harta și viscolul îmi spun că trebuie să merg înainte. Tot îna­inte. Înainte în spațiu, înapoi în timp.

Casa cu covoare de zăpadă

Lindenfeld. Niciun horn, niciun fum, niciun câine, niciun om. Doar un ocean alb de nea și, din loc în loc, urme de case: ziduri de cărămidă, mici insule pierdute, vestigiile uitate ale unor vieți. Doar vuietul vântului și scrâș­netul moa­le al zăpezii de sub pașii mei îndrăznesc să tulbure tăcerea. Am ajuns într-un sat care, în 1920, număra un pic peste trei sute de locuitori. Toți, absolut toți, de etnie ger­mană. După al doilea răz­boi mondial, a în­ceput declinul. Mulți pemi din Semenic au fost deportați în lagărele din Siberia, pentru simpla vină de a fi de aceeași origine cu cei care au pierdut războiul. Destui nu s-au mai întors acasă în sat. Jumătate de veac mai târziu, în anii 70, cu toate tranzacțiile statului comunist, prin care etnicii germani puteau fi repatriați în contul unei sume de bani, în Lindenfeld încă mai trăiau 178 de pemi. Dar viața lor era din ce în ce mai grea. Bărbații, așa spunea orânduirea, erau obligați să aibă un loc de muncă, iar locurile de muncă, în epoca de aur, erau în fabricile marilor orașe. Pentru asta, pemii din Lindenfeld erau nevoiți să meargă kilometri întregi prin vânt, ploaie sau viscol, până în locul unde îi aștepta un autobuz. Munceau până la istovire, apoi se în­torceau. Noap­tea îi găsea pe potecile muntelui, urcând tăcuți, frânți și aproape înfrânți, spre casă. Pentru că un drum trainic, care să lege satul lor de lume, nu s-a construit niciodată. Mulți n-au mai îndurat calvarul ăsta. S-au mutat la oraș, în Caransebeș, pentru o viață mai liniștită, pentru a fi mai aproa­pe de locurile de muncă. Apoi, în 1990, odată cu des­chiderea granițelor, pemii au plecat din Lin­denfeld spre Germania. Vremu­rile nu le mai ofe­reau nicio șansă. Au ple­cat toți. Sau aproape toți. În 1998, în Lindenfeld mai exista un singur lo­cuitor: un bătrân de 83 de ani, singurul om care n-a vrut nici în ruptul capului să-și părasească satul. Îl chema Paul Schwir­zen­beck. Ur­mele lui m-au adus până aici.

Acum, în casa lui nin­ge. O tăcere fulguită se așază peste cele câteva lucruri rămase. Un cadru de pat, o ușă, un dulap de lemn, toate obiectele as­tea pe care Opa Pauli le-a cioplit cândva singur, cu dalta, ca orice pem adevărat. Ninge peste lucruri. Vân­tul împinge un clopot uriaș de liniște, iar liniștea se mișcă, mă acoperă cu totul. De undeva, dintr-o altă viață, răzbate până la mine un sunet stins ce seamănă cumva a muzică. Nu poate fi adevărat, mă gândesc, e doar o iluzie de la prea mult vânt și viscol. Dar sunetul se aude din nou. Îl urmez. Pășesc pe covorul alb al uliței, mă afund în ză­padă, ascult. Apoi văd. La fereastra unei case netencuite, se află un om care îmi face semne cu ambele mâini. Mă apropii și intru.

„S-a face, din nou, viață”

Sorin Damian, Ioan Roșu și Mihai Erina sunt trei tineri din satul Poiana. Sunt la fel de uimiți să mă vadă, cum sunt și eu să îi văd. „De ce ați bătut atâta amar de neauă până aici?”. „Ca să văd dacă mai e vreo urmă de viață în Lindenfeld”, le răspund. „Apăi, că n-ar mai fi”, îmi spun ei, „dar cu noi s-a face”. Tinerii ăștia toc­mai reconstruiesc pri­ma casă din sat. La pri­măvară, se vor apuca de a doua, o pensiune. Au fost tocmiți de un tânăr an­tre­prenor din Buchin. Umblă vorba că Lindenfeld va fi parte din drumul care va lega satul Poiana de Gă­râna. Există un proiect, exis­tă fonduri europene. Iar asfaltul va aduce oameni aici. „Acum?”, în­treb, „când în sat nu mai locuiește nimeni?”. „Acu’, nima’, dar nemții tot vin înapoi. Vreo trei ani să fie, când s-o umplut iar satul de ei, la hra­mul bisericii, Chirvaiț, cum îi zicem noi. Or lăsat ei satul, da’ de întors, se întorc mereu. Au și ei de aprins lumânări la morminte, au amintirile, au dor… Că ești român sau că ești neamț, doru’ tot ăla îi. Eu pun pariu că atunci când s-a face drumul, s-or întoarce și pemii la loc!”, spune Sorin Damian. „Apăi, n-aveți cum să șciți ce livezi erau aicea! Cât căpșuna era cireașa! Toată copilăria urcam culmile astea, numa’ pentru cireșe! Ce soi de pă­mânt o fi fost nu știu, da’ parcă era fermecat! Numa’ și numa’ rod! Și îl țin minte și acum pe Moșu’ Paul, că numai el mai era rămas din toți nemții, cum mă striga să vin, că are o vorbă cu mine… Mă, copile, zicea, cât sunt eu încă aici, în satul ăsta, tu să nu furi cireșe. Ți le dau eu pe toate! Și se ținea de cuvânt neam­țu’! Îmi dădea de nu puteam să duc… Cu el, cu Moș Paul, s-o gătat satul ăsta!”. Îl întreb pe Sorin dacă își amintește cum arăta. Zâmbește: „Apăi, că numai la costum de stofă verde, că­meșă albă și pălărie îl vedeai! Părea aspru, așa, ciolănos, om dintr-o bucată, obișnuit cu pădurea, da’ șcia și să-ți zâm­bească când vrea! Fain moșu’, fain tare! Mai multe nu șciu… Eram doar un copil. Sunt mulți ani de atunci!”, spune Sorin și se apucă iar de treabă. 23 de ani! 23 de ani de când Paul Schwir­zenbeck s-a lăsat înduplecat de nepoți să plece din Lindenfeld la Gărâna. Din ianuarie și până la sfârșitul lui aprilie a stat apoi la fereastră, privind Semenicul înzăpezit și adul­mecând primăvara, ca să se poată întoarce acasă, în Lindenfeld. Așa și-l amintește tot satul. Un bătrân trist, tăcut, privind departe pe fereastră… Nepoții nu l-au putut con­vinge în niciun chip să rămână. „Nu e satul meu aici”, le spunea, „voi nu aveți cireși să înflo­rească! Cum m-am des­curcat o viață, o să mă descurc și acum!”. La începutul lunii mai, când din oceanul de zăpadă au mai rămas doar izvoare, Paul Schwirzenbeck a pornit din nou cu traista lui la drum. A urcat până în Wolfswiese, s-a oprit acolo, în locul acela înalt, a murmurat o rugă­ciune. A trecut apoi mun­tele și a început să co­boare prin pădure, pe Poteca Lupului, spre Lindenfeld. După mai bine de trei ore, a ajuns. În satul său nu-l mai aștepta decât biserica. I-a mân­gâiat zidul cu palma. A mur­murat iar o rugă­ciune și s-a închinat acolo, sub clopotul de liniște. Apoi a zâmbit. Înfloriseră cireșii. Paul Schwirzenbeck era acasă. Drumul lui se sfârșise.

P.S. Pe zidul bisericii din Linden­feld, pe o mică placă, scrie „Zum Ge­denken an Lin­denfeld (În memoria sa­tului Linden­feld) 1828 – 1998”. Ur­me­le sunt și acum aici, pentru totdea­una.