Dacii liberi din Nord – Cuptoarele uriașe din Medieșu Aurit

FORMULA AS ÎN ȚARA OAȘULUI

Dacă-i întrebi pe oșeni ce anume îi face atât de speciali față de românii din alte părți îți vor spune, fără să stea pe gânduri, că ei se trag din „dacii liberi”. „Dacii liberi” sunt o temă esențailă a istoriei noastre: din păcate, comuniștii au folosit-o în propaganda anti-imperialistă, pentru ca, mai nou, în epoca demitizărilor, să se găsească destui care să pretindă că civilizația dacică a fost făcută una cu pământul de romani și că poveștile cu dacii liberi sunt simple înflăcărări naționaliste. Toamna asta, când pandemia ne-a oprit să ajungem în Occident, pe vechi urme românești, am hotărât că e cel mai bun moment să explorăm nordul extrem al țării, tărâmul antic al dacilor liberi. Mare ne-a fost bucuria să găsim, chiar pe granița Țării Oașului, probe senzaționale ale existenței dacilor liberi, despre care, din păcate, se știe nedrept de puțin la noi.

„Kilometrul zero” al expediției spre nordul țării se potrivește să fie Țara Hațegului. Lăsăm în urmă vârfurile încă verzi în care se ascundea, acum 2.000 de ani, minunata salbă de cetăți dacice, iar autostrada dintre Deva la Cluj ne trage, cumva magnetic, înspre nordul țării. Am pornit din inima pulsând de istorie a regatului dac și mergem spre marginile sale. De cum trecem de munții Sălajului, fosta graniță a Daciei romane, intrăm, kilometru după kilometru, pe tărâmul dacilor nesupuși. De la un punct încolo, Someșul, cu unduirile lui de argint viu, merge paralel cu șoseaua și te conduce direct la destinație, în Țara Oașului.

La nord de valea Someșului, sub un soare cu nostalgii văratice, ne trezim într-o câmpie mănoasă, brăzdată de pârâie și pârâiașe, lucrată „la riglă”. Învăluiți în lumina limpede a după-amiezii, scăpărând în nuanțe de smarald care îți fură ochii, Munții Oașului ne arată că suntem pe drumul cel bun și că pusta adevărată începe mai spre vest, în Ungaria. La mijlocul distanței dintre Baia Mare și Satu Mare, exact pe granița Țării Oașului, Medieșu Aurit e ținta drumului meu: cele mai importante urme din vremea dacilor liberi aici au fost descoperite.

Trec de periferia cu hale moderne de producție și intru în Medieșu Aurit, un sat cochet, cu aer de orășel liniștit, provincial. Mă simt cumva descumpănit: „Ce caut în mijlocul câmpiei?”. Adevărul e, pornind de la poveștile dramaticelor lupte cu romanii de pe Columnă, e greu să ni-i imaginăm pe daci altfel decât cățărați pe meterezele munților Orăștiei, înarmați cu faimoasele lor săbii coroiate. Despre viața obișnuită a dacilor știm prea puține. Ce făceau dacii într-o câmpie ca aceasta, de la marginea Țării Oașului? Sunt cu atât mai curios să ajung la locul descoperirilor…

„Blidele” urieșilor

Din centrul satului, din fața ruinelor bățosului castel al grofilor unguri care au stăpânit odinioară nordul Ardealului, un palat cu tavane tapetate cu foiță de aur (de unde, zice-se, și nu­mele satului), locul descope­ririlor antice se află la doar câțiva kilometri distanță, la capătul unui asfalt îngust cât o cărare, strecurată printre câmpuri falnice de porumb.

– „Bine ai venit «La bli­de»!”, mă în­tâmpină, bu­cu­­ros de oaspeți Marius Chiș, mai marele comple­xului ar­heolo­gic de pe locul desco­peririlor de la Medieșu Aurit. Îmi deschide ceremo­nios poar­­ta, ca și cum m-ar invita într-un loc sacru, și nu e deloc un gest teatral! De cum trec pragul curții, simt pe loc că intru într-o altă lume. Sunt într-un sătuc da­cic de câmpie, cu colibe a­dân­cite în pământ și acope­rite cu stuf gros, cu mici silozuri pentru grâne și tot ce mai trebuie pe lângă casa omului. Din loc în loc, se ivesc niște cuptoare încăpă­toare și mari, rotunjite ca niște cupole. Detaliile fine ale intervențiilor arheolo­gice, ca și dichisul conser­vării lor, mă conving imediat că nu mă aflu în fața unei butaforii de inspirație da­cică, cum vezi adesea prin țară, ci sunt chiar în inima unei re­zervații arheologice. Senti­mentul de intimitate e cople­șitor: incinta de la Medieșu Aurit e de-un firesc care-ți încălzește inima. Ca și cum ai fi intrat în ograda unei gospo­dării țără­nești, așteptând gospodina casei să bage plăcintele în cuptor.

Marius Chiș, om al locului din tată-n fiu, își amintește poveștile vechi: „«La blide», așa-i ziceau țăranii. Oameni care aveau pă­mânt prin partea asta de sat, dădeau tot timpul peste bucăți de ceramică, în timp ce arau sau săpau. Am prins și eu, uitate prin curțile sau prin poiețile ță­ranilor, bucăți din vechile «bli­de» ale dacilor liberi. Frag­mente de ceramică groase, cu pereți lați de două de­gete. Fără îndoială că era vorba de niște vase uriașe, și nu de simple opaițe ori cești de băut”, spune Marius Chiș. Se și mirau bătrânii, ce urieși vor fi folosit chiupurile acelea atât de mari, că-ți rupeau spinarea când duceai acasă, în straiță, câte un ciob răsărit de sub plug!

Istoria din ograda casei

Într-o bună zi, prin anii ’60, un țăran a dat cu plugul peste ceva ce părea mai mult decât un ciob de blid uriaș. A anunțat „la județ”, și așa au început cercetările arheologice de la Medieșu Aurit. Pe o suprafață cât gră­dina unei case de gospodari, spe­cia­liștii au găsit nu mai puțin de zece cuptoare antice pentru arderea cera­micii. Patru dintre ele au fost con­servate la fața locului și fac parte din „sătucul” în care mă aflu acum. Dar adevăratele revelații aveau să apară odată cu cer­cetarea în amănunt a descoperirilor de la Medieșu Aurit. Avem de-a face cu argumente imbatabile despre prezența dacilor liberi, la zeci și zeci de ani după ulti­mul război cu romanii. Cele zece cuptoare uriașe atestă un puternic centru ceramic în zona rămasă liberă a Daciei, unde meșteri daci foarte iscu­siți ardeau vase pântecoase și mari, destinate transportului sau depozitării de mărfuri. Arheologii n-au avut îndoieli: probele indicau o prezență ex­clusiv dacică în satul de arti­zani, iar cele mai vechi dovezi arheologice datau din timpul Daciei romane. Dacii liberi nu doar că au existat (în ciuda a tot felul de teorii care circulau și încă mai circulă), dar trăiau, munceau și prosperau feriți de orice amenințări exterioare. Ba, aveau chiar relații comer­ciale serioase cu administrația romană de la sud de granița de la Porolissum (din Sălaj).

Trei sute de cuptoare pe 24 de hectare!

Vreme de jumătate de se­col, comunitatea științifică ro­mânească a părut mulțu­mită, cu concluziile trase de primii arheologi care au săpat în „câm­pul cu blide” dacice de la Medieșu Aurit. Între timp, lite­ratura de specialitate, care ara­tă că astfel de câmpuri de cup­toare antice uriașe au, de re­gulă, mai mult de zece unități de producție (câte 30, poate chiar 40), îi invită pe specialiști să viseze frumos. Plus că, odată cu anii, și tehnologia a avansat.

Bun cunoscător al cerce­tă­rilor de la Medieșu Aurit, tânărul arheolog săt­mărean Robert Gindele s-a decis, în urmă cu un deceniu, să reia cercetările abandonate în anii ’60. „Dacă sunt mai mult de zece cuptoare?”, s-a în­tre­bat Robert. Zis și făcut! Cu ajutorul tehnicii mo­derne, a măsurat arăturile de la marginea loca­lității, din punct de vedere geofizic. Ce spera el să găsească erau niște „anomalii” în sol, care ar fi pu­tut indica prezența unor cuptoare nedescope­rite. Rezultatul a fost absolut spectaculos! Pri­mele măsurători au identi­ficat peste 50 de ase­menea „anomalii”!

Numai cu atât și Medieșu Au­rit ar fi devenit cel mai mare centru ceramic descoperit în afara granițelor Imperiului Roman! Încurajați de rezul­tatele „sca­nării”, Ro­bert Gin­dele și cole­gii săi de la Mu­zeul de Istorie din Satu Mare au trecut ime­diat la hâr­leț, dor­nici să afle dacă „ano­maliile” magnetice erau chiar cuptoare dacice. Nu se înșela­seră: toate locu­rile cerce­tate prin săpă­turi s-au dovedit a fi cup­toare de ars ceramică.

Dar Robert nu s-a mul­țumit nici cu ipoteza a 60 de cuptoare. A scanat terenul și anul următor și a mai dat peste 100 de cuptoare! A obținut finanțare pentru cerce­tare, și în anii următori a mai dat peste alte 100 de cuptoare. În total, sunt con­firmate deja peste 300 de cup­toare de ars ceramica, pe o supra­față de 24 de hectare, iar limi­tele de nord și de sud ale situ­lui de la Medieșu Aurit nu au fost încă atin­se. O descoperire cu ade­vărat sen­za­țională, de importanță nu doar națională, prin informa­țiile pe care ni le aduce despre forța așezărilor dacilor liberi în perioada de după războaiele cu romanii, ci și de im­portanță mon­dială, prin mărimea nemaivăzută în Europa a unui ast­fel de centru industrial antic, în lumea barbară. Un loc care ar tre­bui să fi intrat deja în circuitul cul­tural și turistic național și interna­țional, asemenea cetăților din Mun­ții Orăștiei.

O zi în satul dacilor liberi

Mă așez pe o bancă din micul amfiteatru de lemn ridicat în mijlocul rezervației arheologice de la Medieșu Aurit și privesc în zare, kilometri de jur-împrejur, încercând să-mi imaginez vânzolea­la unei zile obișnuite de lucru, în satul dacilor liberi, de la marginea Țării Oașului. Sunt pe un petec de pământ cu patru cuptoare, iar pe vremea dacilor, cândva după anul 100 din era noastră, aici funcționa o adevărată în­treprindere dacică de olă­rit! Asta ar însemna o veri­tabilă platformă indus­trială chiar și în zilele noastre, darmite în epoca antică, semn – nu doar al iscusinței dacilor, ci și al forței lor de supraviețuire, la câteva zeci de ani după războiul cu Traian. Îi și văd lucrând „la foc continuu”, ca­re cu frământatul lutului, care cu căratul lemnelor, care cu modelatul și arsul uriașelor vase, de până la 200 de litri!, care cu finisarea lor „la roată”, care cu împodobirea lor cu mici decorațiuni.

Dacii locuiau chiar printre cuptoarele de la Medieșu Aurit. Arheologii au găsit case în jurul cuptoarelor, au găsit depo­zite de cereale, șoproane, fântâni, fapt unic în Europa, căci prin alte părți, satul meș­teșugarilor e separat de zona de cuptoare. Sigur e, iarăși, că la Medieșu Aurit meseria era trasmisă din tată în fiu. Chiupurile pe care le făceau dacii nu erau la îndemâna oricui, necesitau o tehnică anume, încât adolescenții, ba chiar și copiii, lucrau cot la cot cu marii meșteri ai locului, pentru a învăța meseria.

Cum stau așa, pierdut în visare, o căruță trece cu mare hărmălaie pe drum. Și mă gândesc, imediat, ce du-te-vino trebuie să fi existat pe vre­mea dacilor, puzderie de care trase de cai voinici, mânați de oameni veniți să tocmească și să transporte pentru clienții lor prețioasele chiupuri făcute de meșterii din nordul Daciei. Arheo­logii au găsit la Me­dieșu Aurit numeroase podoabe din ținuta ofi­țerilor romani, semn că printre clienții cei mai importanți ai daci­lor liberi se număra chiar armata imperială.

Apoi, încerc să îmi imaginez și belșugul în care tră­iau dacii liberi, căci munca lor era răs­plătită fie în bani, fie în obiec­te rare, de preț, de pe la semințiile din nor­dul Europei. Așezat pe ruta chihlimbarului, care le­ga Marea Baltică de Mediterana, Me­dieșu Aurit va fi trăit multe epoci de prosperitate, mai ales datorită intermedierii transporturilor de sare din Transilvania. Dar în puține epoci a trăit mai bine ca în anii de glorie ai comerțului cu chiupuri arse de lut, în sutele de cuptoare ale dacilor liberi. Iar urmele acestor ani de glorie trebuie că se mai află, ascunse încă, sub brazdele câmpurilor de porumb de la Medieșu Aurit…

Visul unui arheolog

În ciuda entuziasmului cu care s-a lucrat pe șantierul de la Medieșu Aurit, viața dacilor liberi din nordul țării ridică, în continuare, o mulțime de întrebări. Cât de mare era, de fapt, întinderea acestui câmp de cuptoare? Câte alte zeci de relicve mai stau ascunse sub pământ? Până unde au ajuns, prin Europa și Orient, chiupurile artizanilor daci? Care era relația dacilor liberi cu Impe­riul roman? Ce statut aveau dacii liberi în această zonă de Europă? Pe cât sunt eu de curios să aflu răspunsuri la aceste întrebări, pe atât de curios e și arheologul Robert Gindele.

„Ce știm sigur e că dacii liberi de la Medieșu Aurit erau foarte apreciați de toate semințiile din regiune, iar meșteșugul lor le era indispensabil vecinilor. Altfel nu se explică cum de localitatea aceasta a rezistat mai bine de un secol, fără să intre în conflict nici cu romanii de la sud, nici cu triburile barbare care, de-a lungul timpului, și-au făcut veacul prin zonă”.

Dar Robert visează frumos. „Eu încă aștept să găsim mormântul conducătorului acestei comu­nități de daci liberi. Vorbim despre o localitate de mari dimensiuni și despre relații sociale complexe între acești daci liberi. Cineva trebuia să orga­nizeze munca, cineva trebuia să negocieze cu clienții, cineva trebuia să asigure paza acestei comunități. Deci trebuie să avem un lider, în al cărui mormânt s-ar putea găsi obiecte specta­culoase, dar și indicii importante pentru noi, ca specialiști. Abia aștept să aflăm mai multe despre dacii liberi din zona aceasta din nord”, îmi spune Robert.

– Sunt multe discuții pe seama dacilor liberi. Nu te-ai confruntat cu o anume reticență, por­nind de la descoperirile tale de la Medieșu Aurit?

– Sincer, chiar m-am lovit de replica asta: „Robert, ești om serios, și tu o ții cu dacii liberi!?”. Răspunsul meu e că lucrez numai pe dovezi științifice, iar ele asta ne indică, o prezență foarte importantă a dacilor liberi în zona asta. Din pă­cate, s-au spus atâtea prostii despre dacii liberi de-a lungul timpului, că acum, și cu argumente serioase, e greu să convingi.

***

„Daci liberi” din naștere

Comunitatea dacică din zona Medieșu Aurit a aparținut, înainte de războaiele daco-romane, de cetatea dacică de la Mala Ko­panya, aflată azi în Ucraina, peste deal de Țara Oașului. Am scris despre ea. Mala Kopanya a fost un centru de putere regio­nal, care a făcut cu siguranță parte din Re­gatul lui Burebista, dar care, cel mai pro­babil, a redevenit autonom după moar­tea acestuia, până la venirea la putere a lui Decebal. Practic, dacii de aici au fost daci liberi și înainte, nu doar după războaiele cu romanii, iar dovada e faptul că cetatea de la Mala Kopanya bătea monedă proprie.

La ce foloseau chiupurile olarilor daci?

Una dintre întrebările cărora specialiștii încearcă încă să le găsească răspuns este la ce erau folosite chiupurile uriașe, cu ca­pacitate de 100-200 de litri, făcute de meș­teșugarii de la Medieșu Aurit? Din pricina dimensiunilor, vasele nu puteau fi umplute cu ceva foarte greu.

„Să transporți grâul nu e credibil, dacă le umpleai cu grâu era prea mult. Trebuie să fi fost ceva lichid, că altfel marfa se putea pune în saci, ceva care să merite să cari recipientul ăsta greu. Un sce­nariu e trans­portul cărnii sărate. Romanii o importau masiv, iar Someșul, navigabil, era o cu­noscută cale de trans­port a sării din Ardeal”, crede di­rectorul Muzeului din Satu Mare, ar­heo­logul Liviu Mar­ta. „O altă variantă e că erau folosite ca obiect de depozitare în gos­podărie. Eu zic că puteau fi cum­părate și ca obiect de decor, pentru că erau a­ră­toase, nu găseai așa ceva peste tot, iar acasă le puteai da o utilitate anu­me”, spune Robert Gindele.

Depozitul de bronzuri de la Apa

Descoperit în anul 1939, cu ocazia săpării unor tranşee în anii războiului, „depozitul de bron­zuri de la Apa”, celebru azi în toată Europa, a fost găsit, de fapt, tot la Medieșu Aurit. Cum însă comandamentul militar, care a trimis valo­roasele piese la București, se afla în comuna Apa, numele ei a fost cel care s-a consacrat. Depozitul conține şase piese din bronz: două spade, două topoare decorate – unul cu disc şi altul cu ceafa prelungită –, un topor cu tub de înmănuşare şi o „apărătoare de braț”. La vest de vatra satului au fost identificate și două aşezări din epoca bron­zului. Datat în urmă cu 3500 de ani, depozitul de bronzuri de la Apa conține arme a căror orna­mentație duce, prin simbolistică, la un pumnal din vechime, folosit ca simbol al puterii divine.

Furnalele dacice de la Medieșu Aurit!

Marea platformă antică de ardere a ceramicii nu e singura descoperire spectaculoasă de la Medieșu Aurit din vremea dacilor liberi. La numai 4 kilometri de centrul ceramic, cercetătorii sătmăreni au dat recent peste un al doilea centru industrial, de data asta, destinat metalurgiei. Arheologii au găsit urmele a peste 50 de furnale de redus minereu de fier, dintr-un zăcământ local, numit în popor „fier de baltă”. Furnalele erau construite pe mici grinduri, în mlaș­tină, chiar în locul unde se găsea zăcământul. Cerce­tarea centrului metalurgic abia a fost demarată, iar dimensiunea lui urmează să fie stabilit în viitor. Dar prin analogii cu alte centre metalurgice din Europa Centrală, se presupune existența a sute de furnale pe grindurile din câmpia mlăștinoasă de pe teritoriul comunei Medieșu Aurit.

Tezaurul de monede „tip Medieșu Aurit”

Medieșu Aurit e o referință importantă în cercetarea istoriei antice, nu doar prin ceramica specială, care îi poartă numele, ci și printr-un tip special de monedă dacică de argint. În 1903, la Medieşu Aurit, pe o pășune, un localnic a găsit un tezaur de monede dacice din argint, ascunse într-un ulcior. Din cele 107 monede, directorul şcolii a mai recuperat 43, pe care le-a predat Muzeului Național din Budapesta. Descoperirea are și în prezent o importanță deosebită, monedele alcătuind o categorie specială – „tip Medieșu Aurit”. Ele au fost emise, foarte probabil, în cetatea dacică de la Mala Kopanya. Monedele dacice for­mau averea unui lo­calnic sau a unui comer­ci­ant aflat în tre­cere şi erau as­cunse în fața unui pericol imi­nent, cred is­to­ricii.

Artefacte sătmărene, la marea expoziție de la Madrid

Recent, la final de septembrie, Muzeul Na­ţio­nal de Arheologie din Madrid a găzduit ver­nisajul unei extraordinare expoziții cu artefacte antice, găsite pe teritoriul României. Intitulată „Te­zaure arheologice din Ro­mâ­nia. Rădăcini da­cice și roma­ne”, și coordonată de Muzeul Naţio­nal de Istorie a Românei, expoziția reunește 835 de arte­facte excepţionale, din colecțiile a 39 de muzee din România, și marchează 140 de ani de relații diplomatice între România și Regatul Spa­niei. Printre obiec­tele de valoare inestimabilă se numără și câteva artefacte des­co­perite de arheo­logii sătmăreni. Este vorba de spectaculosul coif din mormântul de la Ciumești și de o spadă celtică, găsită la Piș­colt, cu decorațiuni impresio­nan­te, despre care specialiștii spun că a fost utili­zată de mai multe generaţii de luptători.