Scrisoare pentru dumneavoastră

Dragi cititori ai revistei Formula AS, chiar acum, când, cu revista în mâini, vă pregătiți să citiți o nouă poveste, trebuie să știți: acest reportaj este și despre dumneavoastră. Plecăm într-o nouă călătorie, departe, până la hotarele cu cerul, acolo unde încă se mai află oameni și povești din România noastră străveche. Poveștile pe care, de 30 de ani încoace, nu am încetat să vi le spunem, mereu cu gândul la dvs.: or să vă placă? Vă vor fi de folos? Vă vor bucura, cât de cât? Vă vor însenina sufletul? În toate locurile magice spre care am urcat, ne-ați fost alături, puncte pierdute, aproape invizibile, din inima sălbatică a lumii. De multe ori, de enorm de multe ori, gândul că poveștile pe care le căutăm vor fi citite de dumneavoastră ne-a dat curajul să mergem mai departe. Pentru că orice drum, oricât de greu, devine mai simplu, când ai pe cineva alături. Și ne-ați fost alături, chiar și în cea mai lucie singurătate, când doar fumul îndepărtat al unor case de pe culmi mai stătea mărturie că viața există. Am știut mereu că la capătul drumului nostru vă veți afla dumneavoastră, cei care ne citiți. Să fiți siguri de asta: a fost, este și va fi mereu o onoare să vă avem aproape. O bucurie uriașă, să ne citiți, surori și frați, părtași de taină ai călătoriilor noastre. Am simțit că am devenit o familie adevărată, împreună la bine și la rău. Și am simțit cu tărie că aveți încredere în noi. Iar încrederea asta ne-a motivat și ne-a dat putere să mergem mai departe. Și am mai simțit că ochii dumneavoastră nu ne-au urmărit doar drumul, ci că s-au umplut de poveste, uneori, până la lacrimi. O emoție pe care o simțim preschimbată în bunătate. O emoție care a făcut și încă mai face minuni. O emoție care face ca lumea să meargă mai departe, în tot răul copleșitor și trufaș care ni se arată. Acest reportaj, pe care urmează să-l citiți, nu ar fi fost posibil fără această bunătate a dvs. Pornim, din nou, în călătorie. De data asta, nu veți mai fi doar martorii poveștii, ci și personajele ei. Acest reportaj vi se datorează. Vă mulțumim!
O biserică pentru doi reporteri

Ați aflat pentru prima oară despre mica biserică de lemn din Deleni, dintr-un reportaj publicat de colegul meu, Cătălin Manole. Este foarte puțin probabil să fi auzit de existența acestui cătun, pierdut pe culmile Munților Zarandului, din altă parte decât din revista noastră. Aproape nimeni și aproape niciodată, în afara puținilor oameni care își duc viața acolo sus, lângă cer, nu s-a încumetat să urce până în locul unde distanța dintre rai și pământ se măsoară doar prin turla subțire a unei bisericuțe de lemn… Întinderile acelea sunt greu de deslușit pe harta țării. Pentru mult prea multă vreme, nicio veste și nicio poveste n-au coborât de acolo, de la hotarele cu cerul, până în lumea noastră. Oamenii aceia au fost lăsați, de sute și sute de ani, doar în voia lui Dumnezeu, în așezarea lor despărțită de lume prin hățișuri, ape, șleauri și pante povârnite. În toamna lui 2016, Cătălin Manole ajungea, însă, până acolo. Avea să fie alungat de săteni în puterea nopții, doar pentru că singurul adăpost pe care îl aflase, după ce încercase zadarnic să primească găzduire de la oameni, fusese tocmai bisericuța de lemn… Nimeni din Deleni nu mai pomenise vreodată ca un străin să aprindă lumânări în lăcașul lor, la ceas de noapte… Aspri oameni! Trei ani mai târziu, în 2019, reporterul revistei Formula AS ajungea pentru a doua oară în Deleni. De data asta, oamenii l-au primit. Cătălin avea să-i cunoască, să le afle poveștile și să vi le spună mai departe, și dumneavoastră, în reportajul lui, intitulat Biserica furată. Biserica din Deleni se arăta lumii pentru prima oară…
Un preot pentru eternitate

Și a trecut, apoi, timpul, și în urmă cu un an, chemat de ceva greu de numit, o presimțire tulbure, așa cum se întâmplă în poveștile de iubire, ajungeam și eu în locurile acelea, aflate la hotarul dintre județele Hunedoara și Arad. Nu până sus, în Deleni, ci în satele de la poale, de pe valea râului Almaș. Însoțit de o ninsoare blândă, soră cu liniștea de dinaintea Învierii, aveam să ajung în satul Pogănești și să-l cunosc pe preotul Ioan Burza. Țin minte: blândețea de pe chipul său era totuna cu ninsoarea de afară, dar în vorbele și privirea lui răzbea o căldură de foc molcom, nestins. Am vorbit despre toate bisericile în care slujise vreme de 40 de ani și mai bine. Abia la sfârșit, cu un oftat amar și adânc, preotul Burza avea să-mi spună oful vieții sale duhovnicești: biserica de lemn din Deleni, cea în care ajunsese și Cătălin cu câțiva ani înainte, era pe cale să se năruiască. „Se duce acoperișul de la atâta ploaie și ninsoare. Șița nouă îi bună luată, numa’ opt mii de lei, să plătim un meșter s-o pună, nu se găsesc. Poate dacă m-o auzi cineva să se milostivească de noi…”. Și necazul părintelui Burza a fost auzit: în martie 2021, când Formula AS a publicat reportajul Valea cu biserici de lemn, în josul paginii a apărut și un mic anunț, prin care cititorii revistei erau rugați să ajute, dacă se poate, bisericuța de lemn din Deleni. A fost începutul unei minuni…
Minunea de la Pogănești

N-o să știm niciodată ce resorturi sufletești declanșează în oameni mila și pornirea de-a dărui. Sigur este că textul publicat în revistă, despre biserica din Deleni, a dezlegat, într-un mod pur și simplu magnific, generozitatea cititorilor revistei Formula AS. Vreme de câteva luni, nu a existat săptămână în care poștașul să nu ajungă la casa cu numărul 11 din satul Pogănești, comuna Zam, județul Hunedoara, la părintele Ioan Burza. „Părinte, iar or vinit bani pentru biserica din Deleni. Și îs mulți, doamne ajută!”. Uneori era vorba de câteva mii de lei, alteori de câteva zeci de mii, și de fiecare dată, indiferent de suma înscrisă pe mandatul poștal, bunul părinte Ioan Burza îi mulțumea cu ochii în lacrimi lui Dumnezeu și oamenilor aceia necunoscuți, din toate zonele României, care ajutau la reînvierea unei biserici pe care nu o văzuseră niciodată în viața lor. „Cum să vă spun, mi-era și frică, câteodată, când striga poștașul la poartă. Cum să-ți trimită atâția bani oameni pe care nu i-ai văzut niciodată, care n-or pus piciorul aici, în Munții Zarandului. O fost o minune, mereu și mereu, cu fiecare scrisoare, cu fiecare om, cu fiecare bănuț! Ba, de la o vreme, păcătosul de mine, chiar le-așteptam. Cu fiecare leu, biserica din Deleni avea să fie salvată. Cum îl auzeam pe poștaș că strigă la poartă, cum simțeam bucuria aia mare, care te umple de Dumnezeu așa de tare, că te podidesc și lacrimile! Știți cum îi primăvara, devreme, când sădești un pomuț și el prinde rădăcini și apoi vezi că-i dau lăstarii și primii mugurași? Știți bucuria aia?! Cam așa simțeam și eu minunea lui Dumnezeu venită la mine! Numai că, de data asta, ce merit aveam eu?! Că de sădit, nu sădisem nimic! M-am plâns, doar, c-avea să se prăbușească o bisericuță care îl ținuse viu pe Hristos, într-un sat cu doar câțiva oameni, pe care îi ținea acolo, deasupra lumii, doar nădejdea în Dumnezeu. Apoi dumneavoastră ați scris, și toată bunătatea lumii s-o revărsat către noi. Povestea bisericii din Deleni a făcut înconjurul țării. La propriu! N-a existat județ din țară din care să nu sosească ajutor, oricât de mic. Din Suceava și Botoșani, până în Reșița și Timișoara, de la Baia Mare și până în Constanța, de la Chișinău, Iași și Tecuci, până la Brăila, Craiova și București. Apăi, dacă nici asta nu-i minune mare, atunci ce a mai fi?!”, spune preotul Burza. „Nopțile, când aveam inima prea plină de atâta minune și nu puteam dormi, tot stăteam și mă gândeam: Doamne, cum poate lega o revistă lumea noastră mică de țara asta mare, și ce încredere au oamenii în ea! Cum să trimiți atâtea ajutoare, doar la chemarea unui ziar? Ce-o fi la mijloc, dacă nu încredere mare și iubire de Dumnezeu? Oameni legați între ei de bine. Dacă în noi, în români, mai există tăria asta, îi semn de nădejde pentru viitor”.
Sluga și laudele

Preot simplu, de țară, părintele Ioan Burza n-a fost încercat niciodată de păcatul trufiei. A slujit în bisericile de munte ale Zarandului, vreme de 43 de ani, și au fost tot atâtea toamne cu ploi nesfârșite și ierni cu viscol năprasnic, în care a urcat pe jos, când se îngâna întunericul cu lumina, și lupii urlau, flămânzi, vreme de ore și ore și ore, prin râuri de glod sau prin oceane de zăpadă, până sus, în Deleni, acolo unde triumfă azi, reînnoită, o superbă bisericuță din lemn. „Mă legam cu vesta de lână, mai c-un sveter, d-ăsta, cu mâneci lungi, puneam deasupra un cojoc îmblănit, pe cap căciula, la gură mă legam cu fularul, dar când ajungeam în Deleni, tot cu țurțuri în barbă mă aflam…”. Însă preotul Burza nu a simțit niciodată greul. Pentru el, era simplu: era preotul acelui sat. Oamenii aveau nevoie de el. Cum să lipsească?!
Astăzi, când a ieșit la pensie de trei ani și nu mai slujește decât la unele slujbe și parastase, lumea îl oprește pe uliță pe părintele Burza și îl laudă: „Dacă nu erai dumneata, părinte, nu se mai acoperea biserica…”. „Cum aud asta, dau repede vina pe cititorii de la Formula As! Voia Domnului m-a împins în față, nicidecum a mea! Pe mine mă apasă când oamenii mă laudă! Preot oi fi până mor, dar ce înseamnă cuvântul ăsta, preot?! Preot înseamnă slujitorul Domnului! Și ce înseamnă slujitor? Slugă! Cum să primească o slugă laude?!”.
Acatist pentru cititori

Banii au început să se strângă. Într-o săptămână – 8 mii de lei, în alta – câteva sute, apoi, iarăși, câteva mii, alte câteva sute… În mai puțin de trei luni, s-au adunat mai bine de 300 de milioane de lei vechi pentru bisericuța din Deleni. „Nu mai aveam somn noaptea. Mă gândeam: «De ce o lăsat Dumnezeu să vină atâția bani la mine, mai mulți decât cei de care am zis că-i nevoie?»”. Între timp, șindrila pe care primăria din Zam a promis că o cumpără pentru refacerea bisericii ajunsese până sus, în Deleni. Mai era nevoie doar de meșteri. „Altă grijă mare! Alte nopți în care nu puteam dormi! Poate credeți că-i simplu, dar meșteri buni, care să mai știe rosturile șiței, nu prea mai găsești prin locurile noastre…”. La un parastas, un alt preot i-a spus că știe de niște lemnari buni, în Țara Moților, la Albac. Părintele Burza și tânărul preot Coste i-au căutat, i-au găsit, i-au înduplecat să lase fânul și să urce până la biserica din Deleni, să afle măcar despre ce-i vorba. Au venit meșterii… Dar, spune preotul Burza: „Când or văzut șindrila adusă de primărie, ș-or făcut cruce… Or zis oamenii că ăla-i lemn doar să aprinzi focul cu el, că ei nu se leagă să lucre cu așa ceva, că abia de-o zgârii cu cuiul, și scândura o să se fărâme… Drept îi că aia nu se putea numi șindrilă. Era așa, numa’ o foiță, prăștilă, cum îi spunem noi aici…”. Preotul Coste avea lacrimi în ochi: „Ce ne facem, părinte Burza? Ce ne facem?! Cade biserica!”. Preotul Burza a zâmbit. Înțelesese de ce s-au strâns mai mulți bani decât ceruse. „Las’ pe mine, măi, Ionuț”, i-a spus. „N-am vrut să zic nimic de banii ce-i primisem de la cititori, până nu vedeam cu ochii mei că lucrarea-i gata. Am înțeles iară, pentru a câta oară?, că Dumnezeu știe mult mai bine ca noi, oamenii, ce-i de făcut… Am bătut palma cu moții din Albac, care s-au legat să aducă ei lemn bun, leațuri și tot ce trebuie pentru acoperiș. Și știți ceva? Când or gătat treaba, or mai rămas bani pentru un gărduț. Și l-om făcut și pe acela, că dară Dumnezeu nu lasă nimic la voia întâmplării… Abia la sfârșit i-am spus preotului Coste de unde or venit banii și i-am dat o listă cu oamenii care au trimis, să se roage și el pentru sufletele lor…”.
„Voichița, Victor, Marius, Otilia, Călin, Nicoleta, Alexandrina, Anișoara, Flavia, Alexandru, Felicia, Ioan, Mărioara, Mariana, Filofteia, Ionel, Maria, Rafaela, Ștefania, Ioana, Iosif, Daniel, Aurelia, Silvia, Constantin, Gheorghe, Ileana, Verginica, Dumitra, Zamfira, Dalia, Raluca, Radu, Corneliu, Robert, Vasile, Ana, Mircea, Antoaneta, Olivia, Florica, Iuliana, Ecaterina, Veturia, Doina, Eliza, Niculina, Stela, Viorela, Andreea, Carmen, Monica, Petru…”.
Cu voce tremurată, Ioan Burza citește toate numele acestea pentru care se roagă seară de seară. Se oprește, iar pe chipul său înflorește un zâmbet: „Astăzi, când ați venit să vorbim despre cum s-o făcut biserica, tocmai astăzi împlinesc 70 de ani! Asta, potrivire! Și dară n-aveați cum ști! Dar aș vrea, dacă tot ați bătut iar atâta drum până la mine, să le mai mulțumiți oamenilor o dată pentru bunătatea lor! Ăsta să fie darul dumneavoastră pentru mine! Spuneți-le că facerea lor de bine e răsplătită în clopotul bisericii din Deleni. Când sună, se aude în tot Zarandul. O să sune și acuma, de Paști, în noaptea de Înviere. S-or bucura și sălbăticiunile din păduri”.
Preotul care aduce pâinea

Ploile cele mari au trecut. E iarăși soare în Zam, pe Valea Mureșului, la poalele Munților Zarandului. „Cred că s-o zvântat drumul. Putem urca în Deleni”, îmi spune Ioan Daniel Coste, cel care, de trei ani, de când părintele Burza a ieșit la pensie, este preotul acestor sate de munte. La 31 de ani, părintele Coste a ajuns la înțelepciunea aceea, în care simte că Dumnezeu știe mai bine rosturile lucrurilor pe lume, și că atunci când voința și zbaterea lui nu mai răzbesc, El îi arată mereu calea pe care trebuie s-o urmeze. Calea pe care a simțit-o dintotdeauna, de când, copil fiind, îl însoțea pe unchiul său, preot și el, în bisericile de pe Valea Mureșului, duminică de duminică, la slujbă. „Nu știu ce mi-o plăcut mai mult: oamenii, rugăciunea, taina care se săvârșea acolo? Cred că toate împreună. Dar am fost vrăjit. Și am simțit chemarea! De la cinci ani, cui mă întreba eu îi răspundeam: popă mă fac! Și popă m-am și făcut, deși oamenii din părțile astea mă știu ca băiatul care aduce pâinea. Până să fiu hirotonisit, dam ajutor tatălui meu, la mica noastră afacere de familie, brutăria. Și acum mai fac asta, oricând e nevoie. Îs și preot, dar sunt și omul care aduce pâinea…”.

În trei ani, de când e preotul celor cinci biserici de pe Valea Almașului, Ioan Coste a slujit la treizeci de înmormântări și doar două botezuri. Asta e încercarea și tristețea lui cea mai mare. Că se duce o lume. „Sus, în munte, sunt patru cătune: Valea, Mușuroi, Deleni și Păroasa. Pe vremuri, 180 de familii trăiau pe culmi! Acum, în Valea mai sunt doi oameni, în Mușuroi alți doi, în Deleni mai trăiesc cinci, iar cătunul Păroasa e pustiu… Nouă oameni cu totul, pe un munte întreg! Iar din cei nouă, mulți sunt bătrâni și neputincioși… Distanțele-s așa de mari până la biserica din Deleni, că mulți nu le pot parcurge. Când a mai venit și pandemia peste noi, cu toate restricțiile ei, s-o întâmplat să slujesc singur în biserică… Dar știți cum îi? Ca preot, când slujești, nu ești niciodată singur… Îngerii sunt acolo, cu tine, duminică de duminică! Ei n-au cum să lipsească… Iar când vin îngerii și găsesc rugăciune înăuntru, sunt bucuroși! Cântă și dau slavă lui Dumnezeu! Tristețea e când se duce o biserică, când se duce rugăciunea… Doar biserica ne mai aduce împreună! Ea e sufletul unui loc! Dacă dispare, dispare și sufletul! De asta am luptat pentru biserica din Deleni! Dar lucrul cel mare l-a făcut Dumnezeu. Prin dumneavoastră a lucrat, prin cititorii revistei, prin preotul Burza. Și veți vedea și dumneavoastră acuma dacă a meritat!”.
Înaintăm pe drumul acela sălbatic, ce poate fi străbătut doar pe jos, pe care preotul Burza l-a străbătut vreme de 43 de ani și pe care a urcat și Cătălin Manole, într-o noapte, când a fost alungat, și pe care urc și eu, acum. Doi preoți, doi reporteri, aceeași biserică. Biserica aceasta din Deleni, pe care dumneavoastră ați reușit s-o țineți în viață. Anul trecut, în vară, cât a durat lucrul la acoperiș, preotul Coste și soția lui s-au aflat zi de zi pe drumul ăsta, cu mâncare pentru meșteri. „Trei oameni or fost. Bunic, fiu și nepot. Or dat totul jos, până la căpriori, ca să pună leațurile și șindrila. Și n-o să uit câte zile oi trăi cum am ajuns într-o dimineață, iar moțul bătrân m-o strigat la el, să vin, că are să-mi arate ceva. Era o semnătură încrustată acolo, pe căprior. Omul avea lacrimi în ochi. «Știți ce-i asta, părinte?», m-o întrebat. N-aveam de unde ști. Cioplitura aia era semnătura tatălui său, meșter și el, de când se pusese ultima oară șindrila, în urmă cu 40 de ani! Aceeași familie, familia Popa din Albac, lucrase și atunci la biserica din Deleni! Fără să știe, fiul, acum bătrân, a fost meșter la aceeași biserică unde a trudit și tatăl. Dumnezeu lucrează mereu și mereu prin oameni, ca să ne cheme spre El!”.
Acasă, în cer

Ieșim deasupra pădurii. Nu-mi vine a crede. De jur împrejur, cerul dezmiardă pământul cu un albastru uriaș, de sticlă. Coamă după coamă, dealurile se tot răsfiră, până departe, unde albastrul devine alb și nu mai știi dacă ceea ce vezi sunt nori, zăpezi sau abur suflat de îngeri… Respir toată liniștea asta cu păsări, liniștea de la începuturile lumii, cuibul ascuns al lui Dumnezeu pe pământ. Nu am ajuns încă la biserică, dar simt nevoia să mă închin. Cu mâna streașină la ochi, pe o coamă îndepărtată, zăresc prima casă a cătunului Deleni. Părintele Coste întinde mâna și îmi arată una dintre acele spinări de munte, peste care odihnește tot albastrul lui Dumnezeu. „Acolo, vedeți? Să tot fie trei ore de mers de aici. Acolo îi locul unde s-o născut Sfântul nostru, al Ardealului, Părintele Arsenie Boca!”. Îl întreb pe Ioan Coste ce a simțit când a ajuns prima oară în Deleni. „Că am pătruns într-o altă lume. Mai întâi m-o speriat drumul. Credeam că nu-l pot răzbi. Dar, după o vreme, am simțit o liniște mare. Și cu ea o venit și o uimire: oare cum pot trăi oameni într-un loc atât de sălbatic și de ascuns? Dar când am văzut biserica, am înțeles. Orice loc se îmblânzește dacă în inima lui se află o biserică! «Am să slujesc aici», mi-a spus inima. Și am simțit o bucurie uriașă! Am simțit cu tărie că am ajuns acasă! Acasă, înțelegeți?! Așa simt și acum, ba cu și mai multă putere! N-aș lăsa bisericile astea pentru nimic în lume! Chiar așa uitate, cum sunt! Pentru că inima îmi spune că ne vom întoarce într-o zi aici! Că vom găsi din nou adevărul pierdut în viața noastră din orașe…”. Fața preotului Coste se luminează. De vină trebuie să fie soarele sau poate liniștea asta albastră în care ne-am cuibărit, sau poate altceva, cu totul și cu totul altceva…
Pasărea măiastră

„Bine ați venit acasă!”, spune preotul Coste și deschide poarta nouă, de lemn, a bisericuței din Deleni. În fața mea se află o minune. O pasăre măiastră, care așteaptă să zboare spre cer. Lemnul încă miroase a pădure. „A fost adusă într-o singură noapte, în 18 care trase de boi, dintr-un sat risipit. Și a rămas gazdă pentru viață și moarte, până azi. Sufletul locului. Ogradă sfântă pentru botezuri, nunți și înmormântări. Gata să moară, și uite că a trăit. Vedeți ce-ați salvat?”, spune părintele și zâmbește. „Și să-i auziți clopotul. Se aude în toate satele din Zarand. Umple lumea de bucurie. Toți morții îngropați sub crucile astea vechi și toți oamenii care încă trăiesc în casele astea risipite pe culmi îl aud. Și eu cred că el se aude în toată țara, în toate locurile de unde au venit ajutoare, în toate casele unde oameni cu suflet mare au făcut să renască biserica din Deleni. Îi îndemn ca în noaptea sfintelor Paști să deschidă fereastra și să asculte. Clopotul din Deleni va aduce Învierea în inima fiecăruia dintre ei. Distanța dintre sunetul lui și casele lor se măsoară într-o singură bătaie de inimă”.
Când iese soarele pe clopot

Minodora Bota a auzit și ea clopotul. A ieșit, cu mâna sprijinită de prispă, și a privit lung spre crucea bisericii, înfiptă în albastrul cerului. Apoi ne-a privit pe noi, apropiindu-ne de casa ei. Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi și n-a mai putut rosti nimic. Plânge Minodora Bota, plânge, cu o mână sprijinită de prispa casei și cu cealaltă, încercând să șteargă lacrimile mari, care-i curg pe obraz. Plânge ca un copil, suspinând. „Doamne, Dumnezeule mare și bun, dă-i sănătate pruncului ăstuia și copiilor lui!”. De trei ori rostește Minodora Bota cuvintele astea, cu ochii țintă spre preot. Ca un cântec, ca o incantație. Apoi plânge iar, până când mâna părintelui Coste o atinge, o mângâie și o liniștește: „Nu mai plângeți, tanti Minodora, că noi cu bucurie am venit la dumneavoastră!”. „Păi și eu de bucurie plâng, părinte, de bucurie mare, că ne-a fost înviată biserica. Ce ne-am fi făcut fără ea? Ar trebui să nu-mi mai șterg lacrimile în veci. Să se vadă bucuria asta când bate clopotul în biserica noastră, bucuria că ni s-o întors Dumnezeu în sat. Și când mă trezesc, părinte, plâng, și când iasă soarele pe clopot, plâng, și când se întunecă și-i umbră, plâng, de bucurie plâng, părinte, de bucurie că încă mai există minuni pe pământ. Că nu mai credeam să mai apuc eu ziua asta din viața me, în care să văd biserica noastră vie și frumoasă, ca în ziua ei cea dintâi. I-am visat pe toți ai mei, care-s acolo, sub cruci, după gărduțul cel nou, și pe mămuca, și pe tătuca, și pe bărbatul ce l-am avut atâta amar de ani, și toți or venit în vis la mine și plângeau și ei de bucurie că biserica ne-o înviat. Avem biserică tânără, mai tânără ca noi, toți delanii, și când biserica-i tânără, și sufletul nostru-i tânăr. Cea mai mare bucurie a bătrâneților mele îi că s-o refăcut biserica satului, că voi hodini întru Domnul în locul ăsta, unde m-am și născut. Vă mulțumesc pentru bucuria bătrâneților mele!”. Preotul Coste zâmbește. „Nu nouă să ne mulțumiți, mătușă… Sunt niște oameni aflați departe, în țară, cărora trebuie să le mulțumiți. Români cumsecade, care au citit de biserica noastră și au trimis ajutor. Lor să le mulțumiți, din darul lor s-a refăcut biserica din Deleni!”. Ochii Minodorei se umplu iarăși de lacrimi și începe să cânte încetișor o litanie veche, o rugăciune a oamenilor de pe culmile Zarandului: „Dumnezeu să-i vadă și să îi țină minte și să-i ferească de rău, și să-i bucure, Dumnezeu să-i bucure și să-i ferească de rău. Să le învie bucuria în suflet, așa cum au înviat și ei biserica noastră. Bucurie în suflet și pe pământ”.