– S-a stins într-o vară, la 50 de zile de la moartea lui Mihai Eminescu, mirele nenuntit al vieții ei –
Sticluța cu arsenic

La sfârșitul vecerniei, aproape de miezul nopții, călugărițele de la mânăstirea Văratec au rămas nemișcate. Clopotele bisericii începuseră să bată rar și funebru, a moarte. În casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viață, în a cincizecea noapte scursă de la trecerea în neființă a lui Mihai Eminescu.
Suntem în 4 august, 1889. O agonie de douăzeci de ore punea capăt unei vieți de 39 de ani. O viață care fusese, cum însăși poeta o definea, „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iași, doctorul Taussig explică decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală. Sticluța cu arsenic fusese golită repede, după miezul nopții de 3 spre 4 august, cu „lăcomie hotărâtă”. O sinucidere pregătită din timp. În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iași, familia Curelaru din Roman, câteva călugărițe. În discuții revenea, obsedant, figura lui Eminescu, detaliile morții lui. (Trecuse abia o lună de când sicriul cu trupul său fusese depus în biserica Sf. Gheorghe din București.) Revenise, desigur, și întâmplarea bizară de la Poiana Țigăncii, care o urmărea obsesiv pe Veronica: în timp ce-și oglindea chipul în apa pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu. Ciudata viziune a speriat-o, accentuând gândul morții. Veronica Micle se retrăsese la Văratec la două săptămâni după moartea lui Eminescu. Văratecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. În ultima vară se afla la Văratec și Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea să povestească despre marea amărăciune a Veronicăi Micle, „un caracter ferm și o inteligență ieșită din comun”. O viață trăită în adorația geniului eminescian, dar asaltată de bârfe și calomnii, o viață plină de nefericiri și greutăți materiale. „Doamna Veronica”, își amintea maica Epraxia Diaconescu, moartă în 1967, la 107 ani, „era frumoasă, cu părul bălai și răvășit, ochii mari și albaștri ca cerul senin, cânta ca un înger…”
„Mi-e dor de-un lung repaos…”

În cadența eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle își presimțea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august: „O, Moarte, vin de treci/ Pe inima-mi pustie… și curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,/ Să dorm pe veci.” La 6 august 1889, întunericul mormântului închidea pentru totdeauna trupul Veronicăi Micle, înhumată lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec.
„Răutatea și invidia omenească nu vor putea să ierte niciodată îndrăzneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate și pasiune pe Eminescu”, scria un ziar al timpului. Dragostea nefericită pentru Mihai Eminescu a fost plătită scump. Ura s-a prelungit dincolo de mormânt. Să fi presimțit Veronica Micle și acest lucru, așa cum a presimțit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: „Am urât această lume!/ Și cum pot să n-o urăsc?/ Un necaz nu se sfârșește/ Alte-n loc se pregătesc!// Și sperând de-o zi pe alta/ Văz că sper tot în zadar,/ Căci în loc de vreun bine/ Chinul meu e mai amar”. (Moarte, fugi…)
Orfana din Năsăud
Născută în același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, în Ardeal, Veronica Micle rămâne orfană de tată în același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit în 1848, în Munții Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și asupra familiei, mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliția habsburgică. Situația grea o face să treacă munții în vara lui 1850, în Moldova. Banii obținuți din vânzarea modestei case din Năsăud și împrumuturile îi ajung pentru a-și cumpăra o casă în Târgu-Neamț. Peste ani, în 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperită cu draniță, mânăstirii Văratec, pentru a servi drept locuință maicilor bolnave sau celor aflate în târg cu treburi. Curând familia se mută la Iași. Ana Câmpeanu, femeie simplă, spăla rufe cu ziua și se ocupa cu moșitul. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Școala Centrală, cu diplomă de eminență. Din comisia examinatoare fac parte, între alții, Ștefan Micle, viitorul rector al Universității din Iași. Născut la Feleac, lângă Cluj, școlit la Blaj, voluntar în 1848, după o licență în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și inteligența fetei, Ștefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica. Căsătoria se încheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.
Mireasă la 14 ani

Din adolescență, Veronica Micle pășește într-o căsnicie în care admirația și respectul elevului rămân precumpănitoare. Diferența de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viață de om. Cu finețe paternă, Ștefan Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle ia lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit și încurajat de soțul blând, „un cuget bun, onest și organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să iasă la lumină. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care își redactează o parte a corespondenței, și germana), universul intelectual, depășesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naște primul copil, Valeria, care îi moștenește talentul literar și vocea mamei. În anii de școală, Veronica Micle cântase aria Violetei din „Traviata”, în fața directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreață română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul…
Întâlnirea cu Eminescu

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-și trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul bogat ridicat într-un coc uriaș, din care scăpau cu blândețe două șuvițe ondulate, atrăgea atenția imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri și muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul pe care îl descoperise în paginile „Convorbirilor literare” a impresionat-o puternic. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883).
Întors la Iași, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu erau acceptate la ședințele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei. „Și ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiți în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit și el mitologie revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu și succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primește curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ștefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele și acuzațiile. „O milă disprețuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei” (Octav Minar). Urmează zece ani grei, deprimanți. Situația materială se înrăutățește vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, după mulți ani. Veneratul profesor, cel care înființase catedrele de fizică și chimie ale Universității ieșene, le dotase cu aparatură și colecții științifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iași, nu întrunea condițiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaș. Îi lipseau câțiva ani vechime. Pentru a-și căpăta drepturile, tânără văduvă călătorește la București, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună și jumătate. Se înfăptuia un vis. Corespondența din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi”, scrie Veronica Micle, „scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai asigură și mă mai liniștesc.” „Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul și unicul motiv al durerii și fericirii mele”, începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viață amară. Moartea lui Ștefan Micle, bucurie pentru mulți dușmani, nu însemnase același lucru pentru Veronica Micle, adâncită în singurătate și pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicația de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde, de fapt, un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Președinte al Comitetului de Inspecțiune Școlară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Școlii Centrale de Fete, domnișoara Emilia Rückert. Veronica Micle susține cu înverșunare acuzația, poate reală.

Și cercul junimist se împotrivește căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ținută trează prin suferință. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiași an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă mâhnire în sufletul poetei. De la adresarea plină de gingășie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul și iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, chiar dacă efuziunea discretă nu lipsește: „Eminescu meu, va veni un timp când vei simți toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, și nimic din cele pierdute”. Deși în ultima lună a lui 1881 Veronica vine în București, își ocolește, din ambiție, idolul. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedește, în corespondență, o pasiune aproape morbidă: „Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei”. La sfârșitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în București pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuința din str. Buzești nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou, zadarnic, nu numai datorită opoziției, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci și a sfâșietoarei deprimări în care se afla poetul.
Cununa de „Nu-mă-uita”

Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenți, între care poetul bucureștean Iuliu I. Roșca, cu care poartă o elegantă corespondență, nu o putuseră clinti pe Veronica, în sentimentele ei. „Prefera să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia, sunt folosite cu dibăcie de dușmanii celor doi mari îndrăgostiți ai literaturii române. Iubirea uriașă dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple (căsătoria cu Eminescu), dar și de care mulțumești cerului că nu-ți împlinește dorința, așa e cazul meu”, e consecința unui orgoliu rănit în perioada rupturii.
Odată cu declanșarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviință să insinueze murdar că vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofițer… Iarna lui 1883-1884, cu relativa însănătoșire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în București, unde se mutase obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuiește pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, în sfârșit pe str. Soarelui. Face demersuri pentru a obține o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887”. „Și te iubesc ca și atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Și cu acea simțire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii.” În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoșani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la București, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detestă și o defăimează în fel și chip. Intervenția „Bălăucăi” e considerată un blestem („bălăuca”, „berecheta”, „îndrăcita”, „cu o droaie de nespălați”). La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoșani, lângă poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evoluția bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătății poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simțire și de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Și așa sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puțin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în ființa lui Eminescu”. Moartea poetului, în dimineața de 16 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Șuțu, o găsește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidență, poezia „Raze de lună”, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste.
La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova (citim într-un ziar din Transilvania) așeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era Veronica Micle.
COSTIN TUCHILĂ