FORMULA AS PE VALEA IERII
– La un tras de praștie de Iara și Munții Trascăului, Cheile Turzii sunt una dintre cele mai frumoase rezervații naturale din România, aflată în patrimoniul UNESCO. Culmi magnifice și misterioase domolesc vara cu răcoarea lor și fericesc sufletul cu frumusețea muntelui: mii de fluturi, de păsări și flori sălbatice, împletite în poveștile locului, te duc într-o lume de basm. Poftiți cu noi, într-o călătorie în Țara Zânelor –
Călătorie printre fluturi și flori

Am trecut de atâtea ori pe lângă ele! În drumul de la Alba-Iulia către Cluj, le vedeam fie strălucind argintiu, fie învăluite de cețuri misterioase: Cheile Turzii! De data aceasta, am tras de volan, am ieșit din șoseaua principală, și o cărare din ce în ce mai îngustă și mai întortocheată m-a dus chiar în fața lor. Din depărtare, nu ai cum să-ți dai seama de măreția acestor chei. Abia când am ajuns lângă gigantul de calcar tăiat în două de apa Hășdatelui, am început să bănuiesc măreția locului. Am stat minute întregi privind crestele ascuțite ale celor doi munți de piatră ce nu se vor mai îmbrățișa niciodată. Apoi am luat-o la pas, pe poteca marcată. Prima întâlnire a fost cu răcoarea, umbra pădurii și susurul răcoros al râului în mijlocul verii toride! Brusc, intram într-un alt tărâm. Mintea mi s-a limpezit în aerul acela curat, de cleștar și, ca prin miracol, m-am putut conecta la tot ce era în jurul meu. A urmat întâlnirea cu bucuria, o bucurie uriașă, pe care nu credeam că o voi mai putea trăi. Auzeam păsări cântând, ascunse printre frunze, prin firele de iarbă vedeam mergând haihui gândăcei de toate mărimile și culorile, gușteri verzi-albăstrui mă priveau curioși, mici șopârle se furișau de la o piatră la alta. Ba chiar în fața mea, pe potecă, a coborât să adune semințe o veveriță. Și eram abia la începutul călătoriei, nici măcar nu ajunsesem la prima punte spre munte: Portița Cheilor. Urmau Vizuina spălată, apoi Mijlocul Cheii și, ultima, Podul Peșterilor. Am pornit-o vitejește pe acest traseu și, pe măsură ce mergeam, descopeream minunății despre care doar auzisem, sau pe care le văzusem în fotografii. Și iată-le, adevărate și vii, fremătând sub cerul albastru al verii: lalele pestrițe, gingașul clocoțel albăstrui, galbenele roșcuțe sau rozalia șopârliță, zeci de fluturi, rotindu-se în aer, deasupra mea. Roiuri de fluturi marmorați sau albăstrei zburau conduși de câte un fluture imperial cu coadă de rândunică.

În dreapta, pe sub vârfurile ascuțite ale stâncilor, în zona Alghinelor, am întâlnit și usturoiul sălbatic, atât de scump la vedere, că doar aici mai crește și undeva, prin Uzbekistan. Cum poate să crească o plantă pe stâncă seacă? Din ce trăiește? Doar cu soare, picuri de ploaie și dans de fluturi în jurul ei? Și tot mergând spre misterioasele peșteri din capătul cheilor, mi-a ieșit în drum frăsinelul. Știam despre el că este cea mai frumoasă, dar și periculoasă floare din chei. Și într-adevăr, realitatea întrece închipuirea! Primul gând este să o atingi și să o mângâi, să faci reverențe în fața ei, dar asta ar fi o mare greșeală! La cea mai mică atingere, frăsinelul eliberează o otravă atât de periculoasă, încât te poate îmbolnăvi. Pielea atinsă de el rămâne ca arsă timp de câteva luni! L-am mângâiat cu ochii și am mers mai departe, bucuros să constat că miracolul naturii există cu adevărat! N-am avut norocul să văd acvila de munte, însă de-a lungul pârâului de argint bâțâiau peste tot codobaturi de apă și de munte, iar de sub uriașele frunze de brusturi se auzea, câteodată, mierla de apă. Citisem într-o carte că acvila de munte ce trăiește în chei are mai multe cuiburi, niciodată nu stă doi ani la rând în același loc, lasă gerul și soarele unui an să curețe locul, și-abia apoi se întoarce. Anul acesta, poate e la „domiciliul” din Râmeț sau Tureni, în cleanțurile de sus ale stâncilor, unde doar ea poate ajunge, cine știe… Și tot așa, privind ba la minunățiile din stânga, ba la cele din dreapta, ba la Vârful Ascuțit, ba la peretele nesfârșit de piatră pe care alpiniștii se cațără cu mâinile goale, am ajuns în celălalt capăt al Cheilor Turzii, la peșterile Cetățeaua mare și Cetățeaua mică: cupole uriașe de piatră cu pereți afumați. Peșteri care de mai bine de șaizeci de mii de ani au fost, pe rând, loc de rugăciune, ascunzătoare sau, pur și simplu, adăpost. De aici au ajuns în marile muzee ale României și ale Europei obiecte neolitice rare, rămășițe enigmatice ale unor culturi străvechi, edificate de oameni ce știau să trăiască în măruntaiele muntelui. În preajma lor, natura n-are doar frumusețe, ci și mister, un abur de taină, care te însoțește mult timp și în rostul vieții tale de zi cu zi.

Cheile Turzii sunt Parc Natural din anul 1938 și au o suprafață de peste trei sute de hectare, așa cum aveam să aflu mai târziu. Aici trăiesc peste 1.300 de specii de fluturi și peste o mie de plante, unele foarte rare, și există aproximativ 60 de peșteri. Se spune că cheile însele au fost cândva o imensă peșteră, al cărei tavan s-a prăbușit. Astăzi, toate aceste frumuseți magnifice se pot vizita pe mai multe trasee excelent amenajate (foarte bine marcate, îngrijite și cu hărți detaliate), cum puține parcuri din România au! Dar ca să aflu povestea parcului, am mers la cel mai vechi ranger al zonei, unul dintre cei mai experimentați și pasionați iubitori de munte – Vitalie Rus.
Cluburile montane: cum să te îndrăgostești de România

Nea Viti, cum îi spun apropiații, stă pe prispa cabanei Salvamont unde astăzi este de serviciu. Închide ochii pe jumătate, ca și cum ar vrea să privească atent, în depărtare. Și, într-adevăr, privește departe… în urmă cu aproape 50 de ani. Întinde mâna peste valea din față și îmi spune: „Cheile Turzii, așa cum arată astăzi, cu indicatoare peste tot, cu hărți, trasee și marcaje puse la punct, cu natură neatinsă și incluse în patrimoniul UNESCO, s-au făcut cu multă dragoste pentru munte. Toată valea asta din față, cât vedeți cu ochii, unde acum sunt chioșcuri cu suveniruri și terase, ei bine, toată valea asta era plină de corturi ale iubitorilor de munte veniți din toată țara. Începând cu anii ‘80, existau concursuri între cluburile montane, și veneau aici câte o mie de participanți, peste șapte sute de corturi. Pentru ei, noi, cei de la Montan Club Cheile Turzii, pregăteam muntele. Pe vremea aceea, nu exista Salvamont sau asociații care să se ocupe de munți și de trasee, care să arate fețele munților – noi ne ocupam, în mod voluntar, și făceam ce puteam.

Făceam marcaje, trasee, amenajam poteci, fântâni, curățam izvoarele… Noi căram pietriș sau ciment cu rucsacul în spate, până în vârful muntelui, ca să facem ceva, că nu existau alte posibilități… Puneam câte un stâlp cu indicatoare, cu muncă imensă. Unul căra în spate 10 litri de apă, altul o juma’ de sac de nisip, altul ciment… de aici, de jos, până în vârful muntelui, unde era nevoie. Potecile tot așa, sunt făcute de noi – cu roaba, cu sacul, ca să facem un pic de loc, să poți merge. Ele erau de pe vremea austriecilor, noi le-am îmbunătățit și le-am păstrat. Ei le foloseau ca să traverseze Transilvania din Imperiu, pentru armată era o problemă strategică, noi le-am păstrat pentru iubitorii de natură. Organizam concursuri și oamenii pasionați de munte veneau cu trenul, îi preluam cu camioanele, și de unde nu se mai putea înainta, mergeau cu echipamentul în spate, până la tabără, în vreo poiană, de unde începea, de fapt, concursul.

Nu vă imaginați că erau echipamentele de acum – dacă azi un echipament complet are câteva kilograme, pe atunci, doar cuiele de la cort aveau 3-4 kilograme, un rucsac cu tot ce aveai nevoie ajungea cam la 20 de kilograme. Dar oamenii așa urcau și erau fericiți. Ce să zic, era o educație… când primeai invitația la un astfel de concurs, aveai și o bibliografie, cărți ce trebuiau citite, în legătură cu muntele, cu locul. Pe lângă probele practice, erau și probe teoretice. Trebuia să studiezi geologia, fauna, flora… Era proba de regularitate, cu echipaje de cinci persoane și noi, Turda, cu Condorul Brașov și Gențiana Bistrița, eram printre cei mai buni din țară. Aveam traseul de regularitate, adică un traseu cu 7-8 puncte prin care trebuia să treci, să ajungi la ele. Ăla dura 10-12 ore, 20-30 de kilometri, nu trasee de-astea, de jucărie. Și trebuia să ajungi la un timp fix, nici mai repede, nici mai târziu, să îți calculezi distanța și timpul. Trebuia să știi să citești curbele de nivel pe hartă, era o pregătire extrem de serioasă. Ca să știi unde e valea, unde brâna, unde urci sau unde e izvor, trebuia să știi să citești curbele de nivel, să citești harta și, în funcție de asta îți planificai expediția. Erau trasee dure și, în anumite puncte, îi așteptam pe concurenți cu chestionare sau probe practice. Ajungeai la un punct de control și era proba medicală, cu un medic sau asistent. Trăgeai un bilet: „Colegul tău are fractură, cum acționezi?”.

Aveai trusa medicală, și juriul stătea și se uita la tine, pe amănunte, că o rană o cureți de la interior către exterior etc. La alt punct de control, era proba de floră. Fie erau plante acolo, pe care trebuia să le recunoști, să spui fiecare ce este, fie le arătam imagini sau ierbare din zonă. În alt loc, la alt punct de control, puteai să ai proba meteo – trăgeai biletul: „Te-ai trezit de dimineață, cerul este roșu la bază, în partea dreaptă se văd câțiva nori, bate un pic de vânt. Cum va fi vremea în următoarele șase ore?”. Era și proba de orientare de zi și de noapte. Toate aveau punctaj, la final vedeai ce echipă câștigă, pe cluburi. Pe-atunci, toate le scriam de mână, invitațiile erau bătute la mașină, era mai complicat, dar făceam din pasiune și ni se părea ușor. Noaptea, primeai o busolă și o lanternă, și trebuia să găsești un loc anume. Astea te făceau să cunoști multe lucruri. Sâmbătă seară, era focul de tabără, și fiecare echipă pregătea o probă artistică. Fiecare club avea imnul lui, dar avea și cântece unicat, cum era Imnul Dianei sau Imnul Bucegilor, și cântam toți. Erau și momente muzicale sau de umor, pe ceea ce se întâmplase în etapa respectivă, improvizație, cu un mic joc de teatru sau doar cu dialoguri dintre un turist și un fotograf, care se întâlnesc cu ciobanul sau cu un țăran, na, improvizații! Dar se juriza ca probă artistică. Și fiecare club montan organiza câte un astfel de concurs, la muntele de care aparținea, și toți mergeam prin țară, la astfel de competiții. Așa era pe atunci, și nu avea cum să nu îți placă muntele, așa descopereai și te îndrăgosteai de România”.

Vitalie Rus și-a descoperit pasiunea pentru munte pe la zece ani. De atunci și până acum, la pensie, a rămas un împătimit al crestelor și al expedițiilor pe toți munții. E bucuros că băiatul său i-a moștenit pasiunea, ba chiar și nepoțelul de doar câțiva anișori. Visează ca într-o bună zi să reia vechile concursuri ale Clubului Montan Turda, pentru a transmite generațiilor mai tinere vechile tradiții montane. Pentru că dacă știi cum să te apropii de natură, poți avea parte de daruri minunate: „N-aș putea spune că e un anotimp anume în care e mai frumos aici, în Cheile Turzii. Tot timpul e frumos! Primăvara apar ghioceii, apoi măseaua-ciutei, crucea-voinicului, și așa le-a dat Dumnezeu, că imediat cum se duce una, apare alta. Tot pe același loc dispare una și în două săptămâni apare alta… fiecare cu rostul și timpul ei. Am văzut acvila de-aproape: are doi metri când își deschide aripile, și puii, după câteva săptămâni, au deja 15-20 de kilograme, sunt cât un curcan. Turiștii nu le deranjează, că stau numai sus, la înălțime, pe creastă, cuibul e ancorat pe stancă. Au venit unii și au filmat câteva luni, ca să poată avea într-un film doar câteva minute cu acvila. Și este periculos, că dacă te prinde în loc deschis și se simte amenințată, ai încurcat-o. E o namilă zburătoare de doi metri! Pe unul dintre oamenii coborâți pe coardă, să filmeze, l-a atacat și a avut mare noroc că a scăpat cu viață! Sunt multe lucruri impresionante pe care le-am trăit într-o viață pe munte, dar poate ce m-a emoționat cel mai mult a fost ce am văzut într-o poieniță. Mergeam în liniște, tocmai ca să nu deranjez natura și să o pot vedea așa cum este ea făcută de Dumnezeu. Și, deodată, mi-a apărut în față un cerb cu ciutele lui, la doar câțiva pași de mine! Mergea agale, cu coarne uriașe, domnule, era un adevărat rege cu alaiul său! M-a privit fără frică, îngăduitor cu prezența mea, iar eu am rămas nemișcat. Ce forță avea în privire! Ce liniște interioară vedeai în ochii ăia mari! Ăsta e spectacolul viu al naturii! Poți să te uiți cât vrei pe internet, că de acolo nu ai cum să primești asemenea trăiri”, își încheie povestea Vitalie Rus.
Moș Emil și povestea celor trei mori

Cândva, pe râul Hășdate, care tăia muntele în două, existau trei mori de apă. Una încă există, și deși este dezafectată, se forțează din toate puterile să rămână în picioare, până ce o să devină muzeu. Căutând povestea celor trei mori, l-am găsit pe Emil Popa, unul dintre cei mai bătrâni oameni din satul Cheia. La ora amiezii, se așezase strategic, la umbra casei, pe un scăunel, privind către valea ce cobora din curtea casei sale până în orașul Turda. „No, ia trajeți, domnu ziarist, un scăunel de colo și șezi să îți spui tătă povestea din Cheile Turzii și până la Turda!”, mă invită bucuros că are cu cine vorbi. „Dară să o luăm de sus în gios! Așe! Sus, îs peșteri la noi. Îs ca niște șuri mari, așe, da numa nu poți să meri până în capăt, că dai de apă. No, tăt sus, da mai în gios de peșteri, erau în chei, după cum întrebarăți, tri mori. Era una cu două petre și alte două numa cu o peatră. Cărau bucatele cu măgarii până la moară. Și morarii aveau fiecare câte 3-4 măgari. Puneai sacu aci, lângă târnaț, și ei veneau și îl luau, după cum te înțelejeai cu ei. Umblau ei cu măcinișu: vinea de-i ducea, și a doua zi îi aducea. Numa așe se putea, cu măgari, că era drumu greu, era tăt la deal. Și nici cu căruța nu te puteai băga, că ba era strâmtoare mare la drum, ba era tină groasă, de te-afundai în ea. Și așe, no, îți spusei ce-o fo în sus. Acu, face lumea măcinișu acasă, la curent, da nu-i bai mare. Mai din gios de chei, în sat, acolo erau ungurii. Da’ ne-am înțeles bine. Veneau și făceam sărbători laolaltă. Și eu, și părinții tăt de aci din sat suntem. Apăi oamenii s-au mai schimbat, da satul cam tăt așa o rămas, cum o fo. Aci, în curtea me, era gioc de vară, cu muzicanți. Cu ceteră și contrabas și acordeon.

Giucam pân’ să făcea cătră miezu nopții! Aia o fo fain! Mai în gios de curte, aveam grădina, unde-i și amu. După cum se vede, și amu o țân tăt cum era când aveam 20 de ani: cu de tăte, nu îmi lipsește nimic! După grădină, erau pământurile oamenilor. Se muncea mult față de amu! Săpai porumbu de două ori, cu sapa, și musai țâneai animale. Vaci mai sunt vreo 7 în sat, înainte erau vreo 200, că nu era casă fără măcar o vacă. Oi sunt aproape cam cât a avut tăt satu înainte, numa că amu le țân numa doi-tri. Oamenii or avut aici tăt ce le-o trebuit, nici pită nu luam de la magazin, că uite, eu și amu am acolo, ni, cuptioru. Făceam pite mari, de 3-4 kile, bătute așe… De la magazin mai luam petrol de lampă, că până prin ‘70 nu am avut curent. Și erau iernuri grele. Iară ce se vede cel mai din gios, grămădeala aia de căși, no, acolo îi Turda. Târgu mare de vite și de tăte era la Turda. În fiecare sâmbătă era piață, și o dată pe lună era târg de țară – atunci venea din tătă lumea acolo! Era rânduială atunci, amu… nu prea. Da nu-i bai mare, că eu țân grădina și am de tăte puse”. Ostenit de întâmplările din trecut pe care le rechemase în curtea sa, Emil Popa tace îngândurat. L-am lăsat pe scaunul lui, la umbra casei și a amintirilor.
E vară, e vacanță, și turiști din toate colțurile lumii pornesc pe traseele din Cheile Turzii. Din România, dar și din Ungaria, Germania, Cehia sau Israel. Unii sunt echipați ca niște montaniarzi adevărați, cu bocanci și rucsacuri în spate, gata să escaladeze zidurile verticale de piatră, alții sunt îmbrăcăți lejer, privind ca și mine cu uimire și curiozitate frumusețea desăvârșită a muntelui. La un tras de praștie de Valea Ierii și Munții Trascăului, începe drumul spre paradis.