Catia Maxim (scriitoare): ”Îmi este dor de dialoguri vii, cu scântei”

– S-a împrietenit cu literatura în fel și chip. Mai întâi ca stu­dentă la Facultatea de Filologie din București, apoi ca pro­fesor, corector și redactor de editură. A debutat ca romancieră în 2007, are la activ zece cărți, iar ultima dintre ele, „Cronica unui lutier”, este propusă drept „Cartea anului 2022”. Un dialog despre arta scrisului, în lumea de azi –

„Corectitudinea politică ne pune lacăt pe gură”

– Am să pornesc acest dialog de la o însemnare a dvs., din care am desprins amărăciunea legată de absența comunicării între semeni. O realitate care vă doare, în calitatea dvs. de scriitoare. Ne paște înstrăinarea, d-nă Catia Maxim?

– Optimistă din fire, nu mă grăbesc să răspund cu da, chiar dacă realitatea arată tot mai limpede că oamenii nu se înstrăinează doar unii de alții, ci și de ei înșiși. Fiecare nouă zi reprezintă o șansă să ne perfecționăm în arta dialogului. Cu noi înșine. Cu ceilalți. S-au scris articole, studii, cărți despre arta co­municării, pe care regretata prozatoare Ileana Vul­­pescu o numea arta conversației. Pe de altă par­te, nu puțini preferă să vorbească doar ei, fără să audă ce spun ceilalți, într-un soi de autism ge­neralizat. Îmi este dor de dialoguri vii, cu scântei, scăldate fie în lumină, fie îm­pinse în conuri de um­bră, de conversații curajoa­se, însuflețite de adevăr, fără jumătăți de măsură. Nu mai e un adevăr izolat că vre­murile tulburi pe care le traversăm impun principiul co­rectitudinii po­liti­ce, si­lin­du-i pe oa­meni să-și as­cun­dă gân­duri, trăiri, sen­timente sub un fals înveliș. Co­muni­ca­rea devine tot mai arti­fi­cială și mai lip­sită de na­turalețe. S-a întâmplat și în regimul comunist, ba­zat pe o ideologie contra naturii: românii erau siliți să-și ascundă gândurile și trăirile într-un limbaj de lemn, rezervându-și bucu­ria comunicării spontane doar într-un spațiu sigur și numai cu apropiații, însă oamenii mai găseau to­nuri glumețe, ușor răcori­toa­re, în dialoguri cu prie­tenii – câte bancuri nu stâr­­neau hohotele de râs și hazul de necaz…

– Să ne amintim, to­tuși, că pe-atunci, la ușa li­bră­riilor se formau cozi uriașe la cărți, că specta­colele de muzică și teatru erau adevărate regaluri artistice, un fel minunat de a comunica…

– Da, arta, cultura, în general, erau altfel pre­țu­i­te. Liceenii și studenții be­neficiau de abonamente la Ateneu și Conservator, iar în sălile de spec­ta­col, con­certele erau explicate pe înțelesul tuturor. Con­su­matorii de artă, spectatorii, puteau participa la repetiții de neuitat la concertele Filarmonicii „Geor­­ge E­nes­cu”, dirijate, de exem­plu, de Sergiu Ce­li­bi­da­che, precum și la piesele de teatru din re­per­toriul Teatrului Bulandra, însu­flețite de actorii generației de aur. Schim­barea de regim politic a pro­vocat un tai­fun care a măturat și ce a fost bine clădit în cultură. S-a re­nun­țat sistematic la istorie, tradiție, obi­ce­iuri și limbă. În iureșul creat, mulți s-au re­tras în bula lor, iar tinerii au fost lăsați de iz­be­liște. Conversația a fost înlocuită de tă­ce­re. Eu însă tot mai sper într-o coe­zi­u­ne a ener­gii­lor construc­ti­ve, într-un dialog onest la nivel națio­nal, astfel încât să de­prin­dem din nou arta de a con­versa cu noi înșine și cu ceilalți.

„Se publică munți de cărți, dar se citește puțin, spre deloc”

– Sunteți scriitoare, ați publicat mai multe ro­ma­ne, credeți că apetitul tot mai scăzut pentru lec­tură (suntem pe ulti­me­le lo­curi în Europa) vi­ne și din această lip­să de co­mu­nicare? De ce a­nu­me ar fi nevoie pen­­tru a re­media a­ceas­­tă si­tuație?   

– Permiteți-mi o scur­­­tă radiografie. Din­tot­dea­u­na am fost citi­toa­rea a­tentă, devotată lecturii. În co­pilărie, ma­ma îmi cum­­păra mai degrabă cărți de­cât ju­că­rii. Pro­fe­sorii de lim­ba și li­te­ratura română mi-au ară­tat dru­mul. Listele de lec­turi suplimentare le parcurgeam cu senti­men­tul unei datorii de su­flet. Am început să scriu târ­ziu. După de­but, am pă­truns cu spe­ranță, emo­­ție și sfială în via­ța lite­ra­ră. În anii ’90, fără vo­ia mea, fusesem mar­­to­ră la demolările abe­ran­te din indus­tria de carte (ti­pografii desfiin­țate, edituri renta­bile fi­nan­ciar pu­s­e pe butuci – de pildă, Editura Ion Crean­gă unde am fost corector și redactor – fali­men­ta­rea celei mai mari rețele de distribu­ție, Rodipet, dispariția unui nu­măr considerabil de libră­rii). Pe de altă parte, de­cre­­di­bili­zarea, deprofesio­nali­za­rea învăță­mân­tului au dus la dispariția treptată a numărului de cititori, ajun­gân­du-se în această situație de avarie: lipsa de apetit pen­tru lectură. Suntem unde suntem deoare­ce, la nivel național, acțiunile de pro­mo­vare a lec­tu­rii nu sunt unitare, nu au suportul per­ma­nent al părinților, unită­ților școlare, instituțiilor de cultură bu­getate de stat, edi­turilor, scriitorilor și mass-me­dia (câtă o mai fi!). De fapt, parte din factorii enu­me­rați au la rândul lor grave probleme de supra­vie­țuire. Iro­nia e că într-o țară în care se scrie mult – înțeleg că sunt mii de scrii­tori – și se publică munți de cărți, se citește puțin spre deloc. Conform statis­ti­cilor, 20% dintre români nu citesc deloc.

– Cum este să scrii, știind că sunt tot mai pu­țini cititori? Ce vă mo­tivează, ca scriitoare?

– Prima carte am scri­s-o fără să mă gândesc că voi mai scrie o alta. A­veam în jur de cincizeci de ani și încă vedeam lu­mea în alb sau negru. Abia du­pă a treia carte m-am gândit că aș putea deveni scri­i­toare. De la început am știut că talentul nu e sufi­cient. Scrisul înseamnă trudă specială, dorința de a învăța de la o carte la alta, de a scrie de fiecare dată altfel, de a conferi unei cărți prospețime, senzația că e vie. La primele cărți mă mul­­țu­misem cu ideea că prea­pli­nul lăuntric se cere răspândit, apoi am înțeles că e necesar să uit de mine însămi, să ascult poveș­tile celorlalți și am început să-i studiez pe oameni ca pe niște po­si­bile personaje. Isto­rii de odi­nioară, întâm­plări ce au mo­delat destine și generații tre­cute și-au găsit locul în cărțile me­le, fie că acțiunea se petrecea la București sau în oricare alt loc din Balcani.

„Întâlnirea cu aromânii a fost un prilej de emoție specială”

– Ați scris mai multe romane în care este oglindită viața aro­mânilor de la sudul Dunării. Cât este imaginație și cât infor­mație istorică în scrierile dvs.?

– În 2010, nu știam aproape nimic despre aromâni. Aveam mai degrabă o percepție nostalgică și romantică moș­te­nită de la minunatul curs de dialectologie susținut de Ma­til­da Caragiu Marioțeanu, pe care l-am urmat în timpul facultății. Po­ves­tea trilogiei despre aromâni a înce­put când o cititoare m-a întrebat dacă pot să scriu despre bunicul ei, Dan Tele­mac, un intelectual aromân ai cărui stră­moși fuseseră locuitori de vază în orașul Moscopole, distrus de cete de tâlhari mahomedani. Stricăciunile și incen­dii­le orașului i-au silit pe aromâ­nii bo­gați să ia calea exilului. Strămo­șii lui Dan Telemac s-au retras în vila­ie­tul Mo­nastir (Bitolia), apoi, după izbuc­ni­rea Primului Război Mondial, au luat calea orașelor europene. Bucu­reș­tiul reprezenta însă locul de suflet al intelectualilor aromâni din acea vre­me. După un parcurs fulminant, mar­cat de frământări politice și războaie, Dan Telemac s-a stabilit cu soția la Bucu­rești, unde și-a crescut cele două fete și a murit, fiind îngropat alături de părinții săi la Timișoara.

– Ați ajuns cu documentarea până în Mosco­pole, în Albania?

– Nu cred că aș fi putut reda atmosfera balca­nică a veacului al XVIII-lea, dacă nu aș fi vizitat magicul Moscopole aflat la poalele muntelui Opar, înconjurat de grădini și plopi lombarzi, cum apărea în descrierile călătorilor vremii. Un loc evocator și superb.

– Ce v-a făcut să vă aplecați cu atâta interes asupra acestui subiect prea puțin cercetat? Ce v-a impresionat la acest neam dârz, atât de încercat de-a lungul istoriei?

– Când mi s-a semnalat existența unui ase­me­nea loc străvechi, Mosco­pole, despre care nici nu știam că există, am început să citesc, să mă informez, să mă docu­men­tez. Apropiindu-mă de istoria com­plicată a aromânilor din Balcani, am realizat că nu aș avea nicio șansă să fiu ve­ro­similă dacă nu-i voi cunoaște pe aro­­mâni în carne și oase. Așa se face că, de-a lungul anilor, am fost atentă și la suferințele cauzate de destră­ma­rea, risi­pirea gospodăriilor, dorul/ dorlu de pla­iul natal, nedreptățile și tra­u­mele istori­ce. M-a fascinat mereu următoarea în­trebare: ce alt popor „fă­ră țară” mai reu­șește să păstreze cu atâta sfințenie tra­diții, obiceiuri, port, cântece stră­vechi, poezii, ima­gini de neșters ale transhu­manței, mai mult ca aromânii a căror patrie se află în Balcani? Acest popor tră­i­tor în mai multe țări a marcat fru­mos și înălțător locurile pe unde a trecut. Dacă privesc înapoi, aș spune că fiecare filă din trilogia „Îngerii din Moscopole” a fost scrisă după obser­varea aten­tă, minuțioasă a aromânilor la ale căror evenimente și sărbători am participat, la Bu­curești, Constanța, Tulcea și în Balcani. Am ur­mat cursuri de aromână, impresionată de fru­mu­sețea și puritatea acestui grai. Întâlnirea cu ei a fost de fie­care dată prilej de emo­ție specială, căci nu e puțin să vezi cum tineri și vârstnici se pun să cânte lao­laltă vechi cântece des­pre tulburătoarea lor istorie. Atât de apro­piată mă simt de aromâni, că, la un moment dat, am reușit chiar să-mi cumpăr o minune de cos­tum fărșerot din catifea vișinie, conceput aidoma ca în descrierea costumelor tradiționale din trilogia mea mosco­poleană.

Lutierul lui Enescu

– Ultima dvs. scriere, „Cronica unui lutier. Templul Reginei Vioară”, a fost nominalizată de „Agenția de Carte” din România, pentru cel mai bun roman publicat anul trecut. Ați pornit tot de la un caz real: viața unui lutier talentat, care a făcut și viorile lui George Enescu.

– E limpede că, într-un fel sau altul, mă ur­mă­resc istoriile vechi, nescrise. Deloc întâmplător, am în­tâl­nit-o la Paris, într-un loc tare fain, „Caveau de la Huchette”, pe Teodora Faligant, care mi-a relatat povestea bunicului ei patern, lutierul Dumitru Căr­bunescu, originar din Căr­bunești-Prahova. M-a ru­gat să o scriu eu. Din nou, mă aflam în fața unui su­biect des­pre care nu a­veam sufi­ci­ente infor­ma­ții. Spre deo­se­bire de ma­terialul ge­ne­ros despre is­to­ria aro­mâ­nilor, pentru „Cronica unui lutier” am avut puține do­cu­mente: doar trei file scrise de tatăl Teodorei la o mașină de scris, ce conți­neau câteva repere crono­lo­gice, una sau două foto­grafii și cam atât. Numai o documen­ta­re susți­nu­tă de­s­pre mește­șugul lute­riei, despre cum s-a răspân­dit la noi în di­ver­se orașe, des­pre mu­zi­ca sfârșitului de veac XIX și o bună parte din vea­cul XX m-au ajutat să fac față acestui proiect literar, să descopăr urmele pașilor acestui lutier de care puțini știu că a con­stru­it patru sute de viori, treizeci de viole și trei vio­lon­cele. Și mai puțini știu că prin­tre clienții pe care i-a avut au fost șarmantul Jacques Thibaud (Prințul Parisului) și nu mai puțin celebrul George Enescu, pentru care „a sculptat” trei viori per­so­nalizate.

Aproape trei ani, cât am lucrat la carte, un sen­timent difuz de tristețe m-a însoțit, constatând cât de puțini au auzit de maestrul lutier al cărui destin a fost marcat de evenimente cruciale din veacul XX – Pri­mul și Al Doilea Război Mondial, urmate de pră­pă­dul bolșevic. Să nu­mim fatalitate, indife­ren­ță, cinism ignorarea atâ­tor artiști care au ono­rat România? Sau, și mai sim­plu, lipsă de    pre­­țui­re, de interes cul­tu­ral. „Cro­ni­ca unui lu­tier” am înțe­les-o ca pe o ple­doa­­rie pentru valorile pe­­rene ale culturii uni­ver­sale, un îndemn de re­venire la repere autoh­to­ne, un elogiu adus mu­zicii cla­sice. Un re­curs la fru­mos și armo­nie, de care societatea noastră atât de tulburată și agre­si­vă are nevoie ca de aer.

Fotografii din arhiva Catia Maxim