Anchetă – Ce așteptați de la Anul 2024?

TEODOR BACONSCHI

„Nu mă aștept la miracole, dar sunt convins că 2024 ne va aduce și evoluții luminoase”

Calendarul anual, cu pretențiile lui astronomice, ne segmentează viețile în intervale regulate, chiar dacă fluxul temporal e, de fapt, inseparabil. Faptul că încheiem un an și privim spre începutul urmă­to­ru­lui ne oferă prilejul de a ne rândui „trecerea”, de a face bilanțuri provizorii și de a proiecta în viitorul imediat o sumă de așteptări, oarecum fixe. Ne-am dori, desigur, să­nătate – condiția obli­ga­to­rie a ori­cărei alte dorințe. Ne dorim pace, mai ales când la granița noastră răsăriteană se con­su­mă tragedia unui război care va împlini doi ani, fără ca sfârșitul său să se întrevadă. Când e vorba despre noi, ca per­soa­ne, ne gândim pe dată la contextul propriei fami­lii, unde niciodată nu e totul per­fect, chit că „acasă” în­seamnă ne­greșit „ai noștri”, soți, so­ții, copii, pă­rinți (dacă-i mai avem), frați, surori și alte rude po­si­bil importante în economia noas­tră sufletească. Dacă ne privim ca parte din corpul politic al națiunii ro­mâne, ne amintim că în 2024 se va desfășura un ma­raton electoral, cu rezultate fie plic­tisitor de pre­vizibile, fie neliniștitor de impre­vizibile. Ori­cum, la peste trei decenii de la căderea regimului comunist, echilibrul democrației locale rămâne fra­gil, pentru că tiparul nostru latin încinge spiritele, așa cum latura noastră balcanică le poate împinge spre opțiuni nesăbuite. Să vedem dacă partidele politice vor avea bunul simț de a ne pro­pune can­di­dați ono­rabili, cât de cât com­pe­tenți și cu o bună reputație, sau vor miza iarăși pe așa-zisa pros­tie sau neatenție a maselor, conti­nuând să defileze cu figuri pono­site, com­promise și no­toriu inca­pabile. Am trăit ulti­mii zece ani cu un președinte acuzat de indi­ferență față de popor, mare turist pe tot glo­bul, amator de lux și de for­malități proto­colare, dar care a reușit, cel puțin, să nu devieze drumul țării de la linia sa euro-at­lantică. În momentul în care notez prezentele gân­duri, lista „prezidențiabililor” ofi­cios a­nun­­țați de principalele par­tide nu mi se pare nici atractivă, nici se­rioa­să, în raport cu pro­vo­cările prin care urmează să trecem, în acest ev geo­po­litic de reașezare, nu toc­mai lină a relațiilor dintre marile puteri. Să sperăm că, în urma celor două tu­ruri de scrutin, va ajunge la Cotro­ceni un com­patriot adecvat supremei magis­tra­turi dar, mai ales un om cu simțul sta­talității și per­fecta deprin­dere a însăr­ci­nărilor sale cons­titu­ționale.

România crește economic, dacă e să privim dinamica PIB și să credem pre­viziunile recente din The Econo­mist, care susțin că, alături de și în spatele Poloniei, vom fi statele euro­pene cu cea mai rapidă rată de dez­­vol­tare. E clar că avem nevoie de o nouă organi­zare adminis­trativ-terito­rială și de o reformă a ad­ministrației publice, devoratoare de re­surse și, în mare măsură, ine­ficientă: va exista în viitorul Parla­ment o majo­ri­tate care, profitând de faimoasa „pe­rioa­dă de grație” (de după alegeri), va opera aceste trans­­for­mări prea multă vreme amânate? Rămâne de văzut.

Dacă cititorul îmi per­mite trecerea la un registru ceva mai subiectiv, i-aș mărturisi că, în ce mă pri­vește, sper ca anul viitor să-mi confirme faptul că n-am greșit atunci când, în 2023, m-am mutat într-o nouă casă, de stil muscelean, într-un sat de la poa­lele Făgărașului, pe Valea Vâlsa­nului, undeva în­tre Câmpulung și Curtea de Ar­geș, orașele capi­tal­ă, în pe­rimetrul cărora s-a constituit ma­tricea Țării Românești. Du­pă o viață de citadin ireduc­tibil și numeroasele misiuni diplo­matice care m-au adus în cele mai distante puncte ale plane­tei, schimbarea aceasta de re­gis­tru existențial mi s-a părut necesară și opor­tună. Am devenit chiar exponentul „militant” al așa-zisei mișcări neo-ruraliste, care le recomandă celor ce-și pot câștiga viața prin telemuncă (sau pen­sionarilor dornici de întoarcerea la rădăcinile noas­tre ances­trale) să dea poluarea și stresul urban pe o viață la țară liniștită, aerisită, activă și pitoreas­că în toate cele. Cred din toată inima că satele noastre subcar­pa­tice – din Maramureș și Bis­trița, până în Buco­vina, Argeș sau Oltenia muntoasă – trebuie salvate patrimonial, printr-o repopulare gra­duală. E aceasta o utopie? N-aș spune, pen­tru că notez tot mai dese cazuri de „relocare”: fie tineri care se inițiază în bio-agri­cultura alpină, fie intelec­tuali care s-au să­turat de zgo­motul și furia marilor orașe, fie, cum spu­neam, pensionari care, dată fiind creșterea speranței de viață și evidența că, oda­tă ce ai internet și curierat la poartă, nu pierzi nimic prin așezarea în mediul rural, fac pasul în direcția res­pec­ti­vă. Și se declară încântați de această alegere care îți permite să te bucuri de na­tură, să cultivi ve­ci­nătăți „cu față uma­nă”, să par­ticipi la ce-a mai ră­mas viu din tradi­țiile sătești și să fii mereu mobilizat fizic, nu la o sală de fitness aglomerată, ci în propria gră­dină cu pomi fructiferi, trandafiri și iederă perenă… Firește că pri­vesc pro­pria-mi expe­riență cu o nuanță auto-ironică, amin­tindu-mi de eroul lui Vol­taire din romanul Candide, care, după ce bate lumea largă, se retrage pentru a-și cultiva grădina! Însă de ce ar fi candoa­rea im­pli­cită a unei asemenea stoice stra­te­gii de viață un lucru rău? Insist pe transformarea pozitivă a satului con­tem­poran. Local­nicii muncesc din greu, dar o duc tot mai bine, pentru că au strâns bani din străinătate, și-au refăcut casele bătrânești, au gos­podării din care nu lipsesc uneltele moderne, comunică (aseme­nea orășe­nilor) pe WhatsApp și gă­sesc la bise­rică o axă comu­nitară solidă. Cu fon­durile europene din PNRR și alte surse de mo­der­­nizare a in­fra­structurii, sa­tul nu mai e opusul primi­tiv al orașului „fin”, ci com­plementul lui tot mai sim­pa­tic, unde simți că viața are gust și sens. Nu gă­sim, oare, în actualul rege Charles al III-lea, recent urcat pe tronul Marii Bri­tanii, cel mai select promo­tor ­al valorilor pe care le subliniez aici? Avem cu ade­vărat o țară mirifică, prost cunoscută nouă înșine și insuficient promo­va­tă internațional. Când Dum­nezeu ți-a lăsat în grijă o asemenea zestre naturală, nu e păcat să nu pro­fităm, prin muncă și răbdare, de roadele ei, nu mai puțin firești?

2024 va fi așa cum ni-l pre­gătim: nu mă aștept la miracole, nici la metamorfoza neajunsurilor ro­mâ­nești într-un corn al abun­denței, dar sunt con­vins că ne va aduce și evoluții luminoase, dacă aspi­ra­țiile noastre urcă decent spre un zenit realist, în loc să co­boare pesimist la punctul zero al supra­vie­țuirii co­lective. La urma urme­lor, istoria rămâne sinteza sur­prin­zătoare dintre ce-ar fi fost să fie și ce n-a fost să fie. Să nădăjduim că, între ficțiune și eșec, vom găsi o cale mulțumitoare, cu mijloacele existente și în­cre­de­rea neclintită în providență. Le urez toate cele bune cititorilor fideli ai „Formulei As”!

GABRIELA ADAMEȘTEANU

„Din tot ce speri, ceva trebuie totuși să se împlinească, nu?”

Tot ezitând să răspund la ancheta dvs., am rea­lizat că eram blocată de cuvântul „speranțe”. Con­ține o doză de optimism implicit, din tot ce speri, ceva trebuie totuși să se îm­pli­nească, nu? Conține și riscul deza­mă­girii, starea depresivă care ur­mează după ce speranțele nu se îm­plinesc. M-am educat de­mult să nu-mi prea formulez spe­ranțele, pro­babil din super­stiția că nu se vor în­deplini.

Cu voia dvs., voi înlocui cu­vântul „speranță” cu „do­rință”. Unora li se vor părea sinonime, dar pen­ru mine „dorință” sună mai puțin ne­liniștitor: e fi­resc ca o parte din dorințe să nu ni le putem înde­plini, fiindcă nu stau în puterea noastră. De pildă, sănătatea, a mea, a celor din familie, a priete­nilor dragi etc. Este, de­sigur, prima pe listă. Dar nici măcar cel mai ha­botnic executant al regulilor vieții sănătoase nu deține puterea asupra destinului său. Pentru mine, sănătatea, firește, include puterea de muncă și capa­citatea intelectuală de care am nevoie ca să termin o carte începută de mai mult de 10 ani, „Meserii nere­comandate femeilor” (continuarea „Ani­lor ro­mantici”). Să le văd pe amândouă lansate („Anii” reeditat, adică re­văzut în stilul meu) fie la Bookfest, fie la Gau­­dea­mus, în 2024, este o do­­rință pe care mi-am formu­lat-o mai de mult. Tot în anul viitor, îmi doresc să apară edi­ția spa­ni­olă a „Fontanei di Trevi”, așa cum spune de altfel și con­tractul înche­iat cu editura Acantilado din Spania. Să particip la lansarea ei în Barcelona și în Madrid (unul din orașele mele favorite) și să mă bucur de ecouri foar­te bune în presă. Aștept cu emo­ție!

În schimb, am ezitări să-mi doresc ceva în spațiul politic, mai ales cel gene­ral. Vreau, ca multă lume, să nu mai existe războiul din Ucraina, dar să ră­mâ­nă Rusia atât de aproape de granița noas­tră, parcă n-ar fi o soluție favo­ra­bilă, așa cum cred pa­cifiștii și cei care nu se omoară după ucraineni! Și firește, aș vrea să fie pace în Orientul Mijlociu, dar mi-e greu să sper că în 2024 apar, dintr-o pălărie americană, pe care nu știu cine o va purta, cele două state, pașnice, unul lângă altul. Și atunci, prefer să nu mă mai uit la acea parte a globului unde se vor agita destui alții, care au ce face sau ce strica acolo.

De 18 ani (!) de când am plecat de la revista „22”, privesc „atent și rece” scenele politice: scrisul cu dezgust ori speranțe îți dă iluzia participării la jocuri în care nu te-a invitat nimeni. Îmi trece prin minte că vom umple Parlamentul European cu tot felul de clovni și prostănaci, lacomi de bani și vizibilitate, chiar după primele alegeri, dar dau din umeri, ce-o fi, o fi.

Îmi doresc foarte tare (dar fără multe speranțe) o Europă calmă, fără panică, fără atentate, fără ma­nifestații violente, prin care să-mi consum dorința ti­pic românească de mișcare turistică: să ne bucu­răm de lumea jinduită de dincolo de granițele închise.

Nu doar eu voi avea probe de trecut în 2024, ci și nepotul meu, Radu Andrei, care va da admiterea la liceu, ceea ce înseamnă un debut al „alegerilor”, con­turarea drumului care îl așteaptă. Teo­retic, atunci când va face el opțiunea, eu voi fi la un fes­tival de literatură, într-un orășel din Ger­mania, lân­gă Pădurea Neagră, și voi spera să-i iasă ceea ce vrea.

Mai am și dorințe ascunse, dar acelea nu trebuie nici scrise, nici rostite.

IOANA PÂRVULESCU

„Lucrul esențial pe care-l doresc este ca timpul să fie bun cu noi și cu mine”

Dacă mă gândesc bine, încă din copilărie m-am învățat cu ideea de speranțe rostite în preajma Cră­ciunului și a schimbării anilor. Cred că prima poezie mai lungă pe care am învățat-o, la o vârstă când încă nu știam să citesc, ci mi se citea, a fost Scri­soare către Moș Crăciun, de Oti­lia Cazimir. O mai știu în întregime și azi. Deși epoca îl înlo­cuise pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, în familia mea n-a funcționat substi­tuția. În poezie, un băiat îi spune lui Moș Crăciun ce-și do­rește: pentru el, „o tă­bliță”, pentru că a spart-o pe cea veche, pentru bu­nic, „o lulea, c-a pierdut-o sărăcuțul”, un os „lui cu­țu”, „motocel roș” la urechea pisicuței și „un covrigel”, pentru copilul din copăiță. Totul era di­minutivat. Nimic din toa­te astea nu se potrivea cu mine, cu timpul, locul și cu situația mea: de mult nu se mai scria pe tăbliță (dar e amuzant să ne gân­dim că azi se scrie pe ta­bletă!), apoi bunicul meu, medic fiind, avea oroare de fumat, deci nici nu prea știam ce e „luleaua”, n-aveam nici „cuțu”, nici „pi­sicuță” și nici frate mai mic care să doarmă „în co­păiță”. Și, mai ales, eram fată, deși recitam în nu­mele unui anume Niculiță. Atunci, înain­te de a ști să citesc, cred că am înțeles într-un mod organic ce înseam­nă literatura și cum te face ea să simți lucruri în numele alto­ra. Am înțeles și că e bine să-ți formulezi, din când în când, niște dorințe, iar ele să fie și pentru alții. Spe­ranțele mi-au crescut de-a lun­gul anilor și s-au schim­­bat odată cu mi­ne. Cu timpul, am început să le notez în jurnal. Ia­tă pagina de la începutul anului 2023: „Mă gân­deam la viața mea. N-am avut date de pornire gro­zave, dar nici foarte rele. Ce pot să spun este că am făcut ce am putut eu mai bine cu ce mi s-a dat. M-am străduit constant, dar mai de­gra­bă ca și cum aș par­ti­cipa la o șaradă, șarada vieții. Nu cu încrâncenare, dar nici în bătaie de joc. Am cunos­cut și dulcele abandon, renun­țarea. Nu știu dacă putea ieși mai mult, mai bine, mai drept, din timpul meu, dar dacă da, eu n-am știut cum, n-am găsit o cale spre acest mai. Am avut noroc să fiu uneori foarte bucu­roasă de viață. Dar nici neferi­cirile îngrozitoare nu m-au oco­lit. Ce să mai spun? Sper ca în anul care vine, cupa cu­vintelor pen­tru noua mea carte să se umple cu har de la cel care-l are. Sper și-mi doresc ca Dumnezeul cuvin­telor și al literaturii să se afle în rândurile mele și ele să adu­că bucurie celor care le citesc. Dar mai important, să fim toți sănătoși, să fie pace și să ne descurcăm cu viața, să ne obișnuim cu ea, cum spune Mozart, să ne împăcăm cu ea, de parcă i-am ști, în sfârșit, taina.”

Curând punem punct acestui 2023 deja scris, fa­cem paragraful apăsând pe enter (enter 2024!) și o luăm de la capăt, cu speranțe vechi și noi, bine tem­perate, cum ne îndeamnă vremurile. Lucrul esen­­țial pe care îl doresc este ca timpul să fie bun cu noi, cu mine: să nu-mi ia pe nimeni dintre cei dragi, să nu mi-i îmbolnăvească, să-mi menajeze familia și prie­tenii. I-aș face morții urarea din Ivan Turbincă: să roadă doar pădure, dar și de păduri mi-e milă, pe vremea lui Creangă erau mai multe. Îi doresc bă­trâ­nei mele case din Brașov, care e perso­najul prin­cipal din Inocenții, să fie și ea în­treagă, să nu mai fie agresată cu boxe zgomo­toase, din piațeta din fața ei, și să-și țină ca-n cuib lo­cuitorii cu care a devenit rudă de sânge literar.

Și fiindcă a venit vorba de literatură, care e parte din viața mea, pentru anul 2024, am speranțe deja închegate: prima, să închei cu bine Aurul pisicii (un roman de dragoste, al cărui titlu e numele popular al unei pietre scli­pitoare ca aurul, pirita). Firește, ca întotdeauna, sper ca romanul cel nou să nu apară degeaba, să fie citit cu bucurie, adică să aibă harul pe care, la 10 ani, mi-l pomenea deja tatăl meu. A doua spe­ranță e să se publice versiunea în engleză a roma­nului Prevestirea (Jonah and His Daughter, tradus de Alistair Ian Blythe), care ar urma să apară pe 2 iunie la Editura „Istros Books” și sper să ajungă la mintea și inima cititorilor. Doresc să-mi fie prietenii aproape, ca îngerii din versul emines­cian, și „som­nul dulce”.

Cât despre lumea mare, omenirea căreia tare mă tem că i s-a urât cu binele, sper cu încăpățânare să se deștepte, să se maturizeze, să se îmblânzească și să învețe ceva din istorie. Să nu-și piardă umorul, fi­indcă în epocile lipsite de umor se întâmplă cele mai cumplite lucruri.

Permiteți-mi să închei cu o urare a lui Caragiale, pe care am tot repetat-o în ultimul timp și e deosebit de actuală, în toate trei secvențele ei: „Ferește-ne, Doamne, de boală, de năpastă și de prostia ome­neas­că!”.

IOAN T. MORAR

„Sper într-un an cu mai multe zâmbete”

Pe măsură ce trece, fiecare an în­groapă, tot mai adînc, o bună par­te a speranțelor pe care ni le-am pus în el… Puține reușesc să încolțeas­că, să crească și să (ni) se împli­nească. Dar poate că așa e în firea lucrurilor, să privim înainte, la anul care vine și în care ne vom pune, poate, aceleași speranțe, ori, poate, altele. Să lăsăm în spate neîmplini­rile, nereușitele și speranțele uscate. Să ne înarmăm cu speranțe noi, cu vise îndrăznețe, cu gânduri pentru cei dragi.

Am îngropat și eu anul trecut câteva speranțe, dar, optimist, voi nutri altele. Speranța că lumea va fi mai înțeleaptă o formulez în sinea mea în fiecare an. Să spe­răm că se vor termina războa­ie­le, că va reveni pacea… Da, e o spe­ranță care mai pâlpâie în ini­ma mea… Sper ca ale­gerile din anul care vine să aducă în par­lament oameni mai capabili, iar la Co­troceni un om mai activ, mai energic și căruia să-i placă să viziteze și țara noastră. Că are ce vedea și acolo unde nu sunt pârtii de schi sau terenuri de golf. Sper într-un Guvern care să acorde mai multă atenție omului de rând decât unor privilegiați „de-ai casei”. Un Gu­vern pentru care să primeze valorile și competen­țele, nu legăturile de familie.

Îmi doresc și sper la un an care nu se va remarca printr-un spor demografic negativ. Să se nască viitorul adevărat al țării. „Fie să renască!”.

Sper într-un an cu mai multe zâmbete, atunci când merg pe stradă, într-un an în care tristețile să fie ceva rar. Iar umorul sănătos al românilor să o ducă bine în toate casele. Sper la un an mai bun, pentru că nu e greu să fie mai bun!

În plan personal, sper că mă regăsesc în 2024 să­nătos, cu toți ai mei, cu familia, cu prietenii și, de ce nu, cu cititorii. Îmi doresc să am puterea și liniș­tea să scriu, poezie, proză, articole. Să public tradu­cerea scrisorilor lui Marcel Proust către prințul Anton Bibescu (ele se află în faza de editare), e vor­ba de o mare prietenie, între genialul scri­itor francez și foarte ferme­cătorul diplo­mat ro­mân. Sper să fie o sur­priză plăcută pentru citi­tori! Apoi, o altă spe­ranță personală: să termin și să predau editurii un nou vo­lum de versuri. Și, dacă nu sper prea mult, să mă apuc de un roman, pe care îl am de multă vreme pe lista de priorități.

Sper să mă bucur și să ne bucurăm de zile senine, de întâmplări fericite.

Așadar, speranțe am, să vedem care dintre ele vor încolți și vor înflori pînă la anul pe vremea asta.

Închei cu o urare pro­ven­sală care-mi place și pe care o înfățișez ca pe o spe­ranță: Iar la anul, dacă nu vom fi mai mulți, măcar să nu fim mai puțini!