Cândva, ca dintr-o lume de basm cu o poveste fermecată, îmi aduc aminte de dragostea și prietenia neobișnuită dintre o pisicuță tigrată gri-bleu, cu năsuc ca de cauciuc și cu mustăți lungi și fine, și un cățeluș caniche rosé, numit Mufi, blând, cu ochi catifelați ca de copil, care râdea tot timpul. Da, uneori cățeii pot râde dacă sunt fericiți. Povestea este adevărată, de o sensibilitate neașteptată pentru cei din lumea necuvântătoarelor. Meri (pe atunci încă fără nume) era o pisicuță de stradă. Ne împrieteniserăm, eu dându-i zilnic resturi de mâncare. Ea mă aștepta fix la ora 14, când mă întorceam de la serviciu, stând cocoțată pe gard. Avea o rană urâtă pe torace și, bineînțeles, am început s-o îngrijesc și s-o pansez zilnic cu o fașă albă, ce semăna cu o bluziță. Copiii de pe stradă o strigau „pisica cu ie” și râdeau de ea, dar ei nu-i păsa, fiind preocupată numai și numai de cățelul Mufi, pe care îl însoțea în plimbările noastre zilnice, mergând țanțoșă pe lângă el, cu trap ușor, ca un cal în buiestru. Poposeam într-un părculeț mic și Meri stătea de pază, pitită în iarbă, și dacă din nefericire trecea întâmplător pe acolo vreun dușman „imaginar”, se năpustea ca o tigroaică să-și apere iubitul. Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori, țin minte că odată s-a aruncat ca o furie pe doi bieți șoricari, care nu erau rău intenționați, ci mai curând le era a joacă.
Într-o seară geroasă de iarnă am mers în vizită la un vecin și am stat până noaptea târziu. La plecare, în fața casei amicului nostru, Meri ne aștepta zgribulită într-un pom. Când ne-a văzut, a început să miaune disperată, a coborât și, ca de obicei, ne-a condus până acasă. Înduioșați de insistențele și de dragostea ei față de noi, de data asta, am luat-o în casă. Fericire mare și totală pentru toți patru. A trebuit să ne cumpărăm un pat mai lat, deoarece animăluțele noastre se aruncau seara primele în mijlocul patului, noi nemaiavând aproape loc. Meri se uita uneori fix la Mufi, torcând ușor, și din privirea ei verde, strălucitoare, aș spune mai sclipitoare decât smaraldul, se revărsa atâta dragoste pentru cățelușul nostru, încât aceste efluvii parcă prindeau viață și ne învăluiau în aburi de fericire pe toți patru. Meri a fătat și Mufi a stat tot timpul cu boticul în cutiuța ei, lingând fiecare pui apărut la viață. Această poveste înduioșătoare ne arată nouă, oamenilor răi și neîndurători, cât de pură și dezinteresată poate fi prietenia dintre animale, dacă noi, stăpânii, îi înconjurăm cu dragoste și blândețe. Desprinsă parcă dintr-o lume vrăjită, ireală, rămân cu o dulce amintire a acelei perioade și îmi șterg pe furiș o lacrimă nu din ochi, ci din sufletul meu de mare iubitoare de animale. Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa…
ELISABETA E. – București
