• Sub presiunea modernizării bisericilor apusene, în occident are loc o revoluție tăcută: mulți intelectuali se convertesc la ortodoxie, pe care o văd drept păstrătoare a tradiției creștine primare. Ce taină se ascunde în liturghiile, vecerniile și parastasele noastre, de le vrăjesc sufletul? La toate aceste întrebări mi-a răspuns etnologul și teologul Costion Nicolescu, un om îndrăgostit de frumusețea dumnezeiască a ortodoxiei •
„Dumnezeu însuși este frumos, iar omul e după chipul Lui”
– Marele titan al literaturii ruse, Dostoievski, a afirmat că „frumusețea va mântui lumea”. La ce frumuseți s-a referit?
– În primul rând, eu nu cred că frumusețea în sine poate să ne mântuiască, ea ne ajută doar pe drumul mântuirii, iar spusa lui Dostoievski, în viziunea mea, și nu doar a mea, se referă direct la Hristos, pentru că Hristos este suprema frumusețe. Mântuitorul este descris în multe feluri în Scriptură: el este „apa cea vie”, „Calea, Adevărul și Viața”, Împăratul luminii” etc. Iar dacă El este frumusețea supremă, atunci este firesc să mântuiască lumea. Pentru mine, urâtul este al diavolului, iar frumusețea este a lui Dumnezeu, cu tot ceea ce este în jurul lui – cerurile, cetele îngerilor și ale sfinților, în frunte cu Maica Domnului. Dumnezeu însuși este frumos, iar omul e după chipul Lui. Așadar, există în oricare dintre noi sădită această sămânță a frumuseții, pentru că omul s-a născut frumos și înconjurat de frumusețe. E suficient să privești natura ca să înțelegi acest lucru. Cred că și cel mai dur evoluționist e tulburat în fața ei, pentru că frumusețea lumii nu poate fi explicată prin cauze naturale, ea pare făcută din dragoste de frumos.
– Biserica este, și ea, o parte a frumuseții lui Dumnezeu, iar biserica ortodoxă pare să fie dăruită în plus. Aș vrea să vorbiți despre această seducție.
– Dacă tot ceea ce Dumnezeu a făcut este frumos, cu atât mai mult biserica Lui. Ar trebui ca aceste două cuvinte – biserică și frumusețe, să fie sinonime. Căci, ce e biserica, în fond? E un loc în care Domnul e prezent mai concentrat, acolo oamenii se strâng pentru a-I vorbi. Și atunci, e firesc ca în biserică să regăsim frumusețea cea dintâi a creației și a lui Dumnezeu însuși. De aceea biserica, dintru începuturile ei, s-a așezat în inimile oamenilor și chiar în inima societății, prin frumusețea ei, chiar dacă, în vremea noastră, frumusețea aceasta este diluată. Toate adevărurile de credință sau de trăire ea le-a exprimat prin frumusețe. Putem să luăm tot ceea ce se petrece în biserică și să vedem că toate se exprimă în ea prin arte. Noi le numim arte liturgice, pentru că slujesc comunicării oamenilor cu Dumnezeu. Aș zice că artele bisericii sunt artele profane ridicate la nivelul lor cel mai înalt și este firesc să fie așa, pentru că la temelia frumuseții lor este, de fapt, iubirea. Ele sunt rodul iubirii lui Dumnezeu pentru noi și al iubirii noastre pentru El. Cele două, frumusețea și iubirea sunt, de fapt, îngemănate mereu.
„Mulți occidentali s-au întors la ortodoxie pentru icoane”
– De ce ne atrag atât de mult slujbele bisericii ortodoxe?
– În orice om există o sete după frumusețe, iar dacă ne uităm la rugăciunile din slujbele noastre, majoritatea sunt poetice, chiar dacă nu sunt așezate totdeauna sub formă de versuri, dar structura este poetică și e o poezie de o frumusețe extraordinară. Cine se apleacă asupra lor și asupra stilului lor literar rămâne uimit – e imnologică poezia bisericii, e slăvitoare și e scrisă de mari poeți sfinți, pe care biserica îi cinstește, cum e Sfântul Efrem Sirul sau Andrei Criteanul. Cum să nu fii atras de ei? Și ar mai trebui adăugat ceva – toate aceste poeme sunt cântate, iar muzica bisericii este și ea extraordinară, cântată într-o varietate de stiluri. Personal, eu iubesc muzica psaltică, de tradiție bizantină, care a renăscut extraordinar după 1990, a fost scoasă la lumină din nou, iar acum e foarte des cântată în biserici. Dar nu numai muzica psaltică, ci și alte genuri ale muzicii bisericii sunt foarte frumoase. Un părinte de la Facultatea de teologie din Sibiu, Vasile Grăjdian, și-a dat doctoratul în cântăreții din bisericile satelor noastre. I-a ascultat, i-a și înregistrat pe acești dascăli simpli, care nici nu au studii, uneori nici nu cântă după note, nu cântă muzică psaltică, dar în cântarea lor se simte vibrația comunicării cu Dumnezeu.
Sigur că nu cântă toți la fel, muzica lor e o creație populară, dar e tulburător de frumoasă. Când o asculți, te ia și te duce, te duce până la Dumnezeu. Așadar, avem în slujbe imnele marilor sfinți poeți, care sunt cântate pe muzica scrisă de alți sfinți, mari melozi, în slujbele ținute în fața icoanelor bisericii. Iar când spun icoane mă gândesc la toată pictura bisericilor noastre. Olivier Clement spunea că a cunoscut occidentali care s-au întors la ortodoxie prin icoană. Dacă te uiți la orice icoană ortodoxă, de la cele mai vechi, păstrate la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, și până la cele mai noi, din secolul XIX-XX, pe care le mai vezi prin satele noastre, ceva te tulbură adânc. Sufletul nu poate să nu fie mișcat, oricât ar fi de îndepărtat de Dumnezeu. Știți că icoanele ortodoxe nu sunt admirate doar de ortodocși – cei care merg să viziteze Voronețul nu sunt neapărat oameni credincioși. Ei merg acolo pentru frumusețea frescelor, o frumusețe care vine de la Dumnezeu, dintr-o relație apropiată a pictorului cu Hristos, care caută să înțeleagă cu inima această necunoscută care este Sfânta Treime și lumea nevăzută din jurul ei. Icoanele sunt, așadar, o frumusețe care vine din cer și caută spre cer. Ele sunt o încercare de străvedere, pentru că, altminteri, pentru noi e foarte greu să înțelegem totul pe o cale rațională.
– Slujbele ortodoxe ne ajută să trecem mai ușor de barierele rațiunii?
– Da, slujbele ne ajută să străpungem bariera noastră rațională, miresmele slujbelor, mirul cu care ne ungem pe frunte, fumul de la tămâia și smirna cu care se cădește în biserică. Când intri într-o biserică ortodoxă, imediat simți buna ei mireasmă. Toate acestea, imnele, cântările, icoanele și miresmele alcătuiesc o frumusețe intimă. Nu știu dacă vi s-a întâmplat să intrați într-o biserică de mânăstire, la o slujbă de seară obișnuită, din timpul săptămânii – un preot la altar, câțiva monahi sau monahii la strană… E un susur, o frumusețe de dincolo de cuvinte în tot acest ansamblu, care-ți dă un sentiment de acasă, de regăsire a raiului din care am căzut, care ne aduce și o regăsire de sine. E acolo un abur de poveste, totul e împărătesc – veșmintele, culorile, rânduiala care ține cont de o ierarhie în toate, tonul, atenția cu care sunt făcute toate mișcările. Simți că ești cu Împăratul întregului Univers, cu Dumnezeu. Slujbele de seară au în ele un farmec aparte, e mult mai multă pace în tine și în ele, o pace care sporește frumusețea slujbei.
„Straiele țăranilor noștri sunt o prelungire a bisericii”
– Ați vorbit despre mântuirea prin frumusețe. De ce slujbele ortodoxe atrag sute de mii de oameni la marile pelerinaje, adesea pe frig sau ploaie, în timp ce un concert de Bach doar câteva sute?
– După părerea mea, în ultimă instanță, frumusețea spune același lucru oriunde, doar că în slujbe avem frumusețea concentrată, țintită pe o comunicare explicită cu Dumnezeu, în vreme ce în artele profane, comunicarea cu Dumnezeu este implicită. Să ne gândim la cultura noastră țărănească, straiele țăranilor noștri trimit către aceeași stare pe care o avem și în biserică, care este o prelungire a slujbelor bisericii în viața de zi cu zi și de care omul are nevoie și în care el își poate exprima implicit comunicarea lui cu Dumnezeu. Oamenii spun că nu este frumos ce este frumos, ci este frumos ce-mi place, ceea ce este complet greșit. Sigur că există gusturi și diferite nuanțe de frumos, chiar și în biserică, există bisericuțe de lemn și există catedrale, care nu se aseamănă una cu cealaltă, dar ambele îți dau același sentiment de exprimare a iubirii pentru Dumnezeu.
– Și cum faci să separi frumosul de urât înlăuntrul bisericii? Pentru că există în biserică și mult kitsch, mai ales în zilele noastre.
– Prin educație, care ar trebui să aibă la temelia ei o dorință de a învăța. E ca la copii – degeaba îi spui să învețe dacă el nu vrea. Trebuie să fim conștienți că, la fel ca și cu alte lucruri, deprinderea bunului gust, care este inseparabil legată de frumusețe, cere educație. Dacă în iconografie nu respecți niște reguli, atunci ratezi icoana. Nu ai cum să le ignori, trebuie să le înveți și trebuie să le și respecți, pentru că biserica le-a construit pe un suport de gândire, nu sunt făcute după cum a vrut unul sau altul. Eu mi-am pus și o întrebare, la care nu am găsit încă un răspuns – de ce în vremurile vechi, până prin secolul al XVII-lea, în lumea largă, iar la noi până prin secolul al XIX-lea, lucrurile toate erau frumoase și bine făcute, iar în timpurile noi, din tot ceea ce se face, foarte puține sunt frumoase? Eu simt această deosebire, simt că lucrurile sunt slab croite. Simți că o cântare la strană este astăzi miorlăită, iar în arhitectură e și mai limpede, se vede cu ochiul liber că toate bisericuțele noastre de lemn din vechime sunt frumoase, au fost bine făcute, iar cele de astăzi sunt, multe din ele, urâte, kitschoase. Și mă întreb – cum de cei vechi puteau să transmită de la o generație la alta arta de a face lucruri frumoase fără academii de artă? De ce se pierde gustul public pentru frumos? Casele pe care le făceau țăranii noștri erau de o frumusețe extraordinară, și portul lor de sărbătoare, care era un port slăvitor de Dumnezeu, era făcut cu gândul că merg la biserică să mă întâlnesc cu Domnul. Într-un sat nu găseai, ca astăzi, și oameni îmbrăcați kitschos, nu găseai niciunul. Toți erau îmbrăcați foarte frumos. Nimeni nu se îmbrăca kitschos, cum ne îmbrăcăm noi astăzi. Pentru mine e un mister cum de ei puteau să își transmită, de la om la om, în tihnă, fără de nicio școală, arta de a face lucruri frumoase. Existau și meșteri și ucenici, fără îndoială, dar multe învățai de la mama sau de la tata, acasă. Probabil că erau taine care se transmiteau astfel, nu în sensul de lucruri secrete, ci de lucruri tainice, pentru care ai nevoie de un simț aparte, pe care oamenii moderni l-au pierdut. Aici e menirea bisericii, care e păstrătoare de frumusețe. Nu doar conservatoare de frumusețe, ci păstrătoare, în sensul de păstrătoare a unui duh viu. Iar cei vechi erau, toți, slujitori ai acestui duh viu din biserică și din jurul bisericii, chiar dacă nu erau preoți. Gândiți-vă numai la frumusețea unui alai, în frunte cu preotul, urmat de tot satul – bărbați, femei și copii, care colindau țarinile în prag de vară, ca să le sfințească. Era o rânduială de o frumusețe extraordinară, aflată în prelungirea slujbelor bisericii, la care participa toată suflarea. Țăranii știau că suntem născuți din frumusețe și chemați să slujim frumuseții, chiar dacă nu suntem preoți.
– Mulți dintre străinii care trec la ortodoxie vorbesc, cu încântare, despre „trăirea credinței” în bisericile românești, despre bucuria de a fi împreună în rugăciune…
– Da, cred că în bisericile noastre atmosfera e mult mai vie și mai colorată decât în cele apusene. Simți în tot ceea ce se petrece o tensiune bună, o participare mai liberă, mai nuanțată, credincioșii își au, fiecare în parte, trăirea individuală, dar toți, luați laolaltă, formează o obște care respiră întâlnirea cu Dumnezeu. Dacă intri într-o biserică ortodoxă, mai ales la țară, simți imediat comunitatea satului. Odată ce pătrund în biserică, oamenii intră într-o rânduială veche, preluată de la strămoși, o frumusețe în sine, care sporește atunci când țăranii vin îmbrăcați în veșmintele lor de sărbătoare. Simți bucuria întregului sat adunat la slujbă, o citești pe chipul oamenilor și înțelegi că tot ceea ce fac în afara bisericii își trage puterea din slujbele ei, că biserica este cea mai înaltă reprezentare a lor. Și ar mai fi ceva – la noi, la români, o parte importantă din atmosfera slujbei e dată de lăcașul de lemn în care ea se săvârșește.
Bisericuțele noastre de lemn au ceva de cuib în alcătuirea lor. Simți asta din felul în care sunt făcute, din pictura lor, care este cu totul aparte, de parcă ar fi pictată chiar de țăranii care se roagă în fața icoanelor. E o legătură între cer și pictura bisericilor țărănești. E o continuă legătură între cele două lumi, care încălzește totul – și spațiul, și inimile. O căldură care, în apus, lipsește. Cel puțin, eu asta simt – că în bisericile catolice și reformate e o răceală, indiferent cât de frumos este lăcașul. Separarea dintre biserica răsăritului și cea a apusului nu constă atât în câteva puncte dogmatice, pe care oamenii simpli nici nu le știu, ci în atmosfera pe care o nasc aceste învățături de credință, prin felul de a trăi. Așa s-a născut atmosfera slujbelor noastre, care te îmbrățișează, te cuprinde și naște o comunicare caldă în biserică. La noi atmosfera slujbelor vine dintr-o mare implicare sufletească a credincioșilor. Nu o implicare cu mintea, ci cu tot sufletul. La noi biserica a fost mereu în centrul satului, iar prin biserică, Dumnezeu însuși a fost în centru. Din acest centru radia totul, inclusiv atmosfera din casele țăranilor. De aceea noi mergem duminica la liturghie ca acasă, de drag, nu pentru că trebuie, iar preotul e ca părintele nostru. Asta dă ceva în aer, exact ca atmosfera din jurul unui foc. Stai în jurul lui, te încălzești și cânți împreună cu ceilalți. Focul e Hristos, Cel de pe masa altarului, și în jurul lui te simți fericit.
Foto: Părintele Pantelimon Șușnea de la Mânăstirea Oașa (5)
