Studiu de caz: ROȘIA MONTANĂ

„Războiul de 25 de ani”

Verdictul dat de tribunalul internațional de la Washington în procesul Gabriel Resources contra Statului Român în cazul Roșiei Montane a bucurat o țară întreagă. România era absolvită de plata câ­torva miliarde de euro, compania reclamantă de­ve­nea ea însăși bună de plată, iar proiectul ex­ploa­tării cu cianuri a aurului Apusenilor pri­mea lovitura de grație. Dreptate pentru local­nici, dreptate pentru istoria moților și a țării. Devenit Sit UNESCO din 2021, Roșia Mon­tană își caută acum viitorul în refacerea valo­rosului său patrimoniu istoric, în turism și în afaceri sustenabile. Dar până și cei mai op­timiști apărători ai Roșiei sunt de acord că dru­mul reconstrucției va fi unul lung. Ră­nile „Războiului de 25 de ani” sunt vizi­bile cu ochiul liber: sute de case cumpărate de Gold Corporation, bijuterii de arhitectură de epo­că, lăsate în paragină, investiții în mo­der­nizare, sub limita subzistenței, tensiune moc­nită, între cele două tabere, pro și contra ex­ploatare, familii întregi despărțite de „bles­temul aurului”.

Cu nădejde în suflet, dar și cu teamă pen­tru ceea ce voi găsi, am pornit într-o zi liniș­tită de vară spre Roșia. Am lăsat să treacă fier­bințeala verdictului de la Washington, am lăsat să se decanteze și rezultatele alegerilor locale, unde câștigător a ieșit tot primarul vechi de două decenii, „omul Goldului”. Prima impresie a fost a unui câmp de război părăsit. Pe „frontul” de la Roșia Montană, portavocile propagandei amuțiseră, bannerele care trâmbițau prosperitatea în numele Gold Corporation zăceau zdrențuite, ca niște cârpe vechi. Exista, însă, și un semn de speranță: de departe, de la poala dea­lurilor cu iarbă pârjolită de arșița soarelui, se au­zeau sunete binecu­vân­tate de muncă: huruitul macaralelor, betonierelor și percutoarelor firmelor de restaurare. Câteva din­tre clădirile emble­ma­tice, printre care casa paro­hială greco-ca­tolică sau impozanta casă parohială reformată din centrul sa­tului, sunt în plin pro­ces de reabilitare, laolaltă cu case private, cumpărate de oameni care se încă­pă­țânează să creadă că Ro­șia va reveni la strălu­ci­rea sa inter­belică. Vechilor „gar­dieni” ai Roșiei, trecuți prin bătăliile ulti­melor două decenii, li s-au alăturat ti­neri entu­ziaști. Semnele sunt bune: „Roșia Mon­tană trăiește!”.

SORIN JURCĂ

„Se simte, deja, puțin aer de libertate”

Cu casa sa cu magazin la parter, plasată strategic în centrul Roșiei Montane, Sorin Jurcă este, inevitabil, primul om peste care dai când cobori în sat. Stă în ușa magazinului, făcând pe ghidul pentru un grup de turiști străini, care s-au aciuat la un pic de umbră. E de 25 de ani pe meterezele luptei pentru Roșia Montană, dar timpul n-a pus semne pe el. E la fel de optimist când vine vorba despre viitorul satului său natal: „Soarta Roșiei e salvată, s-a terminat cu exploatarea minieră! Dincolo de procesul pierdut la Washington, cei de la Gabriel Resources nu au mai primit nici licența de exploatare. Până și deci­denții politici au înțeles că viitorul Roșiei Montane trebuie căutat în altă parte! Se simte deja un pic de aer de libertate, acum trebuie să ne punem cu toții laolaltă și să începem să construim după acest răz­boi de 25 de ani. Trebuie să reconstruim locul ăsta, să îl punem în valoare, adevărata bogăție a Roșiei Montane a fost recunoscută la nivel mondial de UNESCO. Sigur, e nevoie de o informare mai bună a localnicilor, să înțeleagă că UNESCO nu vine cu co­lacii în coadă. Nu va fi ușor să refaci de azi pe mâine ceea ce ai distrus în atâția ani. S-a dărâmat mult, au plecat atâția oameni, sunt locuințe care au rămas în paragină, sunt case de patrimoniu care nu sunt întreținute cum se cuvine. Deși Gabriel Re­sources a depus contestație, șansele să se mai întoarcă sunt mici de tot, argumentele lor sunt sub­țiri. România a câștigat un proces istoric și e nevoie ca acum, cu sprijinul statului, să ne punem la trea­bă. Roșia ar putea înflori, sunt oameni cu suflet mare, gata să pună umărul la ridicarea ei la ce a fost odată, oameni care știu valoarea locului, care au ieșit în stradă ca să apere satul și care și-ar dori să trăiască aici. Îi primim cu brațele deschise! Ne dorim să devenim o zonă turistică înfloritoare, dar o zonă specifică, cu tiparul păstrat, fără hoteluri sau pensiuni stridente, care să rănească peisajul. Ideea e să construim tradițional și să punem în valoare galeriile romane, natura, cultura. Trebuie să începem cu un recensământ al caselor, să vedem care în ce stadiu se găsește. De când au fost cumpărate și până acum sunt peste 20 de ani, unele sunt foarte degradate, altele nici nu mai există. Din 850 de case cumpărate, au mai rămas 500, pe restul le-au demolat, cu acordul tacit al pri­măriei. Între timp, poate, ne reconciliem și noi, localnicii Roșiei. Tensiunile aces­tea, de ani de zile, au nenorocit locul. Sunt răni foarte adânci, care nu s-au vin­decat. Bătălia e grea, dar o vom câști­ga!”. Cred ce spune. Vorbele lui au aco­pe­rire în… aur Sorin Jurcă a fost unul din­tre martorii-cheie ai procesului de la Washington…

Martorul-cheie

„M-a întrebat cineva de când am fost împotriva proiectului și i-am spus că din primul minut”, spune Sorin. Tu­riștii străini au plecat și stăm    amân­doi de vor­bă la o cafea. În mijlocul mesei tronează un dosar uriaș, cu cotorul lat de-o palmă: docu­mentele în baza cărora s-a împărțit dreptatea la Washington. Sorin a fost chemat ca martor din par­tea apărării României și s-a dus să înfrunte în­tre­bările meșteșugite ale avocaților Gabriel Re­sources. „Inițial, nu am vrut să merg. Eram supă­rat pe acțiunile statului român. Dar avocații m-au lămurit că trebuie negreșit să mă duc la audieri, să nu mă opresc la mijlocul luptei: interesul local, po­ziția apărătorilor Ro­șiei trebuiau susți­nu­te. Bi­ne că m-am dus, sunt foarte bucuros că am contribuit și eu, un pic, la victoria asta u­ri­­așă a românilor. A fost o experiență uni­că! Am fost mândru să aud în capitala SUA rostindu-se de atâtea ori numele Roșiei Mon­tana. Mi-am dat sea­ma cât de importantă era lupta noastră”, spu­­ne emoționat Sorin.

Bate cu palmele grele, de om muncit, în coperta „Dosarului” de la Washington. „Știu tomul ăsta pe de rost, te rog să mă crezi, la orice pagină mă tri­miți! În multe privințe, eu i-am pregătit pe avocații noștri: le-am povestit, le-am adus dovezi, i-am ajutat cu tot ce au avut nevoie ca să susțină cât mai bine cauza noastră. Doar am văzut aici, cu ochii mei, cum a crescut «Goldul». Știu când au venit primii angajați, doi geologi din Australia. Am fost chiar aici, vecini, am văzut cum a tot crescut numă­rul angajaților, am simțit cum s-a amplificat discor­dia între localnici. Am fost aici când au început, în 1 Iunie 2001, să cumpere primele trei case, ceva ce n-aș fi crezut niciodată! Am văzut cum zeci de familii își încărcau lucrurile în camioane, cum își luau cu ei amintirile, iar până la urmă, și morții de-aici. A fost șocant! Mulți nu te cred, azi, dacă le po­vestești. Am simțit și eu ura asta pe care au semă­nat-o între noi, am văzut cum s-au destrămat fa­milii. Unchiul meu, fost medic, a trecut de partea Gold-ului și a fost foarte furios pe mine că n-am mers alături de el, că nu mi-am vândut casa. Sunt foarte multe amintiri care mă răscolesc… Unii recunosc acum că au greșit, că au fost manipulați, că au făcut-o pentru bani. Într-adevăr, pentru unii, oferta «Gold-ului» a fost mană cerească. Dar fie­care a dat ceva la schimb: ori casa, ori principiile, ori prieteniile”. Deși amintirile dor, Sorin nu vrea să judece pe nimeni: nu vede viitorul Roșiei Mon­tane altfel decât bazat pe reconcilierea dintre lo­calnici.

TICĂ DARIE

„Așteptând, nu faci nimic”

La magazinul lui Sorin e un du-te vino continuu. Vin oameni, care după o apă minerală, care osteniți, după o dimineață de tras la coasă, să bea o bere, turiști, co­pii cu banii numărați la fix pen­tru o înghețată. Vine la ma­gazin după două roșii și-o bucată de brânză și Tică Darie, tânărul apă­rător al Roșiei Montane, azi, antreprenor de succes în sat. Cât timp Sorin mai trebăluiește prin magazin, Tică se oferă, bucuros, să-mi prezinte inițiativele sale locale. Mă conduce undeva în apropiere, într-o veche casă de patrimoniu, una dintre cele mai frumoase din centrul Roșiei. A cumpărat-o acum câțiva ani, a renovat-o impecabil și e pe cale să o transforme într-un bistro. Intrăm înăuntru și, în timp ce-mi demonstrează abilitățile sale de „barista” cu un capuccino delicios, preparat la mașinăria roșie, proaspăt scoasă din țiplă, Tică își dă frâu liber visării. Tocmai ce-a pierdut cursa pentru primăria Roșiei Montane, la a treia sa încercare, dar nu și-a pierdut și energia. Puțini văd mai senin și mai frumos ca el viitorul Roșiei Montane! În plus, Tică nu doar vi­sează, ci și face. Fiecare dintre pro­iectele lui din ultimii ani e un mic studiu de caz despre cum ar putea arăta Roșia, odată scăpată din chingile Gabriel Resources.

„Aici, dintotdeauna, toată lumea a așteptat să se întâmple ceva. Mai întâi    de­cizia de la Washington, de la Pri­mărie și Consiliul Județean, iar acum de la ministere, de la instituțiile care ar trebui să se implice aici, după ce și-au luat angajamentul ca Roșia să intre în Patrimoniul mondial UNESCO. Toată lumea a rămas în «stand by». S-a for­mat un comitet de organizare UNESCO, în care sunt și eu membru, și care… aș­teaptă. Or, așteptând, nu faci nimic…”, spune Tică. El, unul, n-a așteptat. După decizia tribunalului internațional, a continuat să dezvolte afacerea deja începută: „Made in Roșia Montană”, prima inițiativă de coagulare a comunității în jurul unui mic proiect economic. „Afacerea a cres­cut în fiecare an. A­vem mai jos, în sat, un ate­lier de croitorie, în care facem haine din lâ­nă merinos. Avem și o par­te de tricotat manual se­zonieră: facem căciuli, fulare, cardigane, acce­sorii. Ne pregătim să des­chidem un magazin în cen­trul Roșiei, la „Ga­le­riile Romane” avem deja o rulotă, care vinde bine. Am deschis și un maga­zin în centrul Clujului. Avem 8 angajați, plus femeile din sat. Am lucrat și cu 50 de persoane deo­dată, când am avut co­menzi serioase!”, poves­tește en­tuziast Tică Darie.

Vremea oamenilor noi

În ultimii patru ani, Tică Darie a investit o parte din profitul afacerii „Made in Roșia Montană” în restaurarea frumoasei case din centrul localității, care va deveni bistro. Casa e o bijuterie: o clădire monument istoric, din 1867, deținută de niște pro­prietari de mine, care funcționa ca locuință, cu pră­vălie la parter. Recuperată după 1989, casa a găzduit ultima oară o pizzerie. Tică a cumpărat jumătate din ea: culmea ironiei, cealaltă jumătate e a Goldului, dar tânărul a reușit să obțină acordul «dușmanului», pentru a reface întreaga fațadă! „Era în stare de to­tală degradare! Am luat autorizație de construire în regim de urgență    și ne-am apucat de treabă, prin programul «Adoptă o casă», lucrând cu meșteri locali. Vrem să facem mici evenimente prin care să atragem și oameni din sat, dar și din jur, chiar de la Cluj. E nevoie aici și de un punct de in­formare tu­ristică. Până acum, totul a fost ad-hoc: suntem câțiva care avem treabă prin Centru și care suntem și «puncte de informare turistică». Acest bistro poa­te deveni și un astfel de «info point». Vrem să fie un spațiu viu, activ”.

Cel mai încurajator din ce-mi povestește Tică, în timp ce facem turul micii făbricuțe de tricotaje din sat, e că nu e singur în acțiu­nile sale. „În ultimii ani, au apă­rut tot felul de inițiative, au venit oameni din sat, dar și din afară. Avem restauratori locali, o echi­pă de meșteri foarte buni, cu care am lucrat la fațadă. Au făcut echipă, iar acum au de lucru prin tot satul. Au fost pregătiți în ta­bere de restaurare, au învățat de la ingineri, de la specialiști, de­oarece clădirile vechi de aici ridică probleme complexe. Roșia Montană are și șansa asta a unor specialiști care și-au dedicat din timpul lor, ca să schimbe aspectul localității. S-au făcut restaurări importante în ultima vreme cu finanțări de la Institutul Național al Patrimoniului, inclusiv eu am so­licitat fonduri pentru reparația acoperișului.    Apoi, sunt oameni care au avut curajul să inves­tească în turism. După ei, au prins și alții curaj. Au înțeles că merită. Sunt localnici implicați în amena­jarea de trasee de drumeție, e Asociația Roșia Montană în Patrimoniul Mondial, care face festivalul Roșia Montană Alive. Recent, au făcut un traseu de cunoaștere a Roșiei Montane: prin simpla scanare cu te­lefonul a unor coduri, poți asculta po­vestea celor mai interesante obiective turistice. Există școli de vară, au apărut oameni care fac    proiecte pentru copiii din Roșia Montană. E o bucurie să vezi că apar oameni noi, e nevoie să se implice tot mai mulți. E timpul pentru oameni cu ener­­gie, ca să facă treabă, să înceapă proiecte. Așteptarea s-a terminat”.

La pas, printre bucurii

Zeno Cornea este unul dintre militan­ții cei mai curajoși și perseverenți pentru cauza Roșiei. N-a obosit niciodată să crea­dă că bătălia poate fi câștigată. Îi pro­misesem că trec să îl văd, așa că o iau prin sat înspre casa lui. Pe drum, fac turul celor mai spectaculoase schimbări prin care a trecut satul. N-am mai fost prin Roșia de câțiva ani, iar trans­formările se văd.

Fosta casă parohială greco-catolică e azi o bi­juterie care se bate cu orice unitate de cazare din România rurală. Renovată în cele mai fine detalii, ca în vremea în care era locuită de bravul părinte Si­mon Balint, tribunul lui Avram Iancu, casa mi­roa­se a nou. E amplasată într-un decor de vis. Din păcate, fix peste drum de această minu­năție, e o căsuță veche, superbă, cu o sin­­gură cămăruță, luată de „Gold” și lăsată să moară. Acoperișul e spart,    se năruie, vizibil, cu fiecare ploaie dată de Cel de Sus. Contrastul dintre cei ce fac ceva pentru Roșia și cei ce vor moartea ei nu poate fi mai șocant! Trec pe lângă mai multe astfel de case de mare valoare patrimonială, pe care nu știu dacă anul vii­tor le va mai prinde în picioare. Dar Roșia de azi îți dă și motive de opti­mism, la tot pasul. O macara uriașă tro­nează în centrul satului, mai înaltă ca turla bisericii reformate. „Se lucrează de zor la fosta casă parohială. Va ieși o splen­doare la final”, mă pusese la cu­rent Sorin Jurcă. Mă abat până pe șan­tier, iar panourile mari care prezintă proiectul fi­nan­țat de Institutul Național al Patrimoniului    mă fac să mă bucur ca un copil. Fosta casă parohială reformată oferea una dintre cele mai „dramatice” imagini ale decăderii Roșiei: câteva ziduri mâncate, sprijinite în căpriori groși, din lemn, mai rămă­seseră din ceea ce, în fotografiile de epocă, era una dintre superbele case ale vechii Roșii. Acum, în locul zi­durilor câșe, se înalță o clădire impozantă, ridicată „la roșu”. Zeci de oameni robotesc de la subsol, unde va fi o boltă rece pentru degustarea de vinuri, până la ultimul etaj, de la care vei avea, ca turist, cea mai frumoasă pa­noramă a localității. După investiții guvernamentale de peste 7 milioane de lei, fosta casă parohială va de­veni o pen­siune de primă cla­să. Încă un avanpost cu­cerit de cei care cred în vii­torul fără de cianuri al Ro­șiei Montane! Și astfel de avanposturi mai sunt: oa­meni importanți, avo­cați și arhitecți atașați de zonă, și-au cumpărat pro­prietăți în sat și au început renovarea aces­tora. Unii au ocupat po­ziții stra­tegice, chiar sub masivul Cârnic, ca să fie si­guri că un ipotetic nou plan de exploa­tare se va lovi de încăpă­țânarea lor de pro­prie­tari. Când te bați pentru ce e al tău, lupta e ca și câștigată!

ZENO CORNEA

„Când în Roșia a tunat de trei ori”

Casa lui Zeno Cor­nea se află la un capăt de uliță, pe un deal. De acolo, de sus, vajnicul opozant al proiectului exploatării Gold Corpo­ration are cea mai bună pers­pectivă asupra si­tuației. Când cei mai mulți își pierduseră spe­ranța, Zeno a fost de ne­clintit. Stăm la un pă­hăruț de pălincă, bucu­ros să-l văd neschimbat în îndârjirea și opti­mismul lui: „Eu am sim­­țit că, dacă e o justiție corectă, nu puteau să câș­tige, pentru că n-aveau argumente, n-aveau deloc    argumente cei de la «Gold». Ăștialalți, care erau cu mine în luptă, cu care am fost la manifes­ta­­ții, erau, săracii, disperați. «Dom’le, facem in­farct!». «Stați liniștiți, nu vă faceți probleme!», le ziceam. Cu trei zile înainte de verdict, deasupra Roșiei Montane a tunat de trei ori. Or, tunetul se dez­leagă nu­mai la Bunavestire! Și mi-am zis că acesta este un semn de la Dumnezeu. Eu am spus întotdeauna: nu noi am salvat Roșia Mon­tană, Dumnezeu a sal­vat-o! Așa că eu, unul, am stat liniștit în ziua verdictului. Pe la ora 12, mă sună un prie­ten de la Abrud: «Zenule, statul român a câștigat, nu trebuie să plătim niciun euro». Mi-e scârbă să mă uit la televizor, mai ales după cât ne-au atacat și-au ținut partea Goldului, dar l-am deschis cât să văd con­firmarea. Nu m-am îndoit nicio clipă că adevă­rul va câștiga. Cu toate astea, bucuria a fost uriașă”.

„Ne-am întâlnit după verdict, într-o duminică, toți care am fost implicați în proces, a venit și unul dintre avocații care au apărat statul român la Washing­ton. Când m-am întâlnit prima dată cu avo­­cații, întrebarea pe care le-am pus-o a fost: «Chiar vreți să câștigați procesul sau vreți să-l pier­deți?». Mă gândeam că fuseseră și ei cum­părați de Gold. Acum, după ce au câștigat, le-am cerut scuze. Le-am cerut scuze și mi-a venit să plâng. La un moment dat, îți mai slăbesc și nervii. Sunt 20 și ceva de ani de când ne batem, ne-a cam ajuns. Prea mult!”

„La Roșia Montană avem o bogăție ines­ti­mabilă, pe care nu te poți preface că n-o vezi. Pe lângă fap­tul că sunt 44 de minerale în subsolul ăsta, jumate din tabelul lui Mendeleev, avem și un sit arheologic unic în lume. Cum să-l distrugi? Nu se poate așa ceva! Acum, statul român nu le-a mai prelungit licența de exploatare. Și-au dat seama și ei: ajunge o bâtă la un car de oale! Și-au bătut joc de oamenii din Roșia Montană, măcar acum, când dreptatea a ieșit la lumină, să judece treaba la rece. Că nu s-au gândit niciodată ce repercusiuni erau dacă se făcea proiectul la Roșia Montană. Toată zona asta era praf și pulbere!”.

„Toată povestea asta merită un final fericit!”

Stau cu Zeno în poarta casei. L-aș asculta până mâine. Formula AS s-a implicat din prima clipă în lupta pentru salvarea Roșiei Montane și mă simt și eu părtaș la victorie. „Am cerut deja, prin avocatul nostru, ca cele 10 milioane de dolari pe care «Gol­dul» le are datorie la statul român să intre în Roșia Montană, pentru că în Roșia Montană au fost dărâmate 265 de case. Eu sper ca acum statul ro­mân, după ce le pune sechestru pe tot ce au și preia tot inventarul, să vândă casele care mai sunt, că sunt oameni interesați. Eu sper să revină populația, cei peste 1.600 de oameni care au ple­cat din Roșia și satul să redevină, încet, încet, ce-a fost. Le-am spus celor ti­neri: noi, cei care am fost pe front, în li­nia întâi, v-am lăsat o localitate ciu­ruită. Voi aveți obligația să o ridicați, să o faceți să devină Roșia Montană care a fost înainte. Pe vremuri, era fan­fa­ră în Roșia Montană, era brigadă ar­tistică, era teatru, era cor, era o acti­vitate culturală extraordinară. Trebuie să repunem pe picioare ce a fost, dar pentru asta, trebuie să mai vină oa­meni. Vin oameni în Roșia Montană. Prin­tre ei, și străini, fermecați de fru­musețea și liniștea locului.    Recent, s-a mutat o arhitectă care lucra în Elveția, prietenul ei, german, inginer, lucrează de aici, pe internet. Alții și-au restaurat căsuțele. Mai e o doamnă din Elveția care urmează să se mute și ea”, spune Tică Darie, la care m-am întors să cumpăr o pereche de ciorapi pentru mama. Ciorapi de lână, lucrați de mână, buni să reziști și la iernile din Siberia. „Abia când vor ieși la vânzare casele «Goldului», atunci va fi adevăratul restart pentru Roșia Montană. Nu poți să pui cu adevărat în valoa­re Roșia Montană, dacă 80% din sat nu e al tău”, spu­ne Tică. „Eu, personal, nu îmi doresc un sat-muzeu, îmi do­resc un sat viu, în care să fie puse în valoare clădirile vechi, arhitectura veche, să fie peste tot pavajul vechi, de la 1800. Cu niște reparații, Roșia Mon­tană poate să fie perla Eu­ropei.”

Roșia Montană – studiu de caz: povestea asta, cu un grup de oameni care a ținut piept unei corporații mi­niere, ca să salve­ze una dintre cele mai vechi așezări de pe teri­toriul Ro­mâniei, merită un fi­nal fe­ricit. Un final de po­­veste, pe care să-l scrie chiar ei.