Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu Ada Galeș: „Sunt bine. Descopăr lumea”

• Pictează de câte ori poate, scrie în momentele de liniște și singurătate, dar actoria a fost și a rămas viața ei. După rolurile din „Perfect Strangers” și „Dragoste pe muchie de cuțit”, revine pe marile ecrane cu „Anul Nou care n-a fost” •

Vacanță la New York

– Ce faci tu, Ada, în dimineața asta?

– Sunt la New York, tocmai am ieșit din duș și sunt super entuziasmată. Mâine se încheie cele două săptămâni petrecute aici și, îți spun sincer, în viața mea nu mi-a plăcut un oraș mai tare. Am plecat în călătoria asta destul de sceptică, dar orașul m-a fascinat, m-a spart pur și simplu, sunt incredibil de fericită să fiu aici.

– Dar cu ce scop ai pornit într-acolo?

– Am venit pentru că iubitul meu, Călin Țopa, care este compozitor și sound designer, a fost selectat să participe într-o expoziție pe Governors Island, cu un video în care apar și eu ca performer. Se numește „Border of Angels” și se poate încă vedea la MARe, în cadrul expoziției Victoriei Zidaru. Am transformat, așadar, pretextul într-o superbă vacanță de explorare. Stăm la niște prieteni extraordinari, la Iulia Cîrstea, care e model, și Tudor Cucu, care e fotograf. Ei ne-au arătat orașul ca niște localnici. Am mers zilnic câte 25.000 de pași. Nu te poți abține parcă să nu mergi pe străzi, să nu te uiți la oameni și la clădiri, să nu intri din când în când într-un muzeu.

– New York-ul fascinează mai ales artiștii. Pe tine ce te-a emoționat cel mai tare?

– Diversitatea de oameni pe care o vezi pe stradă mergând. Mă emoționează până mi se face pielea de găină. Îmi dau seama că arătăm atât de diferit și vorbim toți toate limbile pământului, și totuși suntem atât de frumoși. Și suntem atât de mulți, că anonimatul devine aproape o operă de artă aici. Lucrul ăsta face să-ți dispară toate prejudecățile, te simți brusc incredibil de liber. Și apoi, sigur, m-au emoționat stră­zi­le și arhitectura, pentru că fiecare colțișor de oraș pare decupat dintr-un film. Noi, generația 90, am crescut cu filmele americane, imaginile astea ne sunt atât de bine întipărite în minte, că aici ai mereu senzația că ești pe un platou de filmare.

– Te aștepți să coboare Robert de Niro dintr-un taxi?

– Nu Robert de Niro, dar măcar Woody Allen, un pic sictirit, în timp ce dă și o replică bună. Pentru mine, el e imaginea orașului ăsta. Din păcate, newyorkezii au renunțat la taxiurile lor vechi, spre deosebire de londonezi, care le-au păstrat, dar le-au și refă­cut, trecându-le pe motoare electrice. Am avut ocazia să trec și pe lângă clădirea în care a fost împușcat John Lennon și unde Yoko Ono încă trăiește: Dakota Building. Am fost și pe la casa în care a trăit o perioadă Andy Warhol și la cea în care a trăit Basquiat. Și am avut sentimentul clar că, în multe domenii, aici se dă ora exactă. Din păcate, noi am venit aici vara, când aproape toate galeriile sunt închise, fiindcă se pregătesc de marile deschideri din septembrie. Dar, dincolo de muzee, merită să vizitezi și galeriile, să vezi ce se mai întâmplă în arta contemporană.

Actoria, iubirea vieții

– De când te știu, ești cu ochii în toate părțile artistice, de la teatru, la film, la pictură. Acum, te simt însă la o cotitură. Spre ce te vezi mergând în pe­rioa­da următoare?

Ipostaze newyorkeze

– Actoria rămâne iubirea vieții mele și mă identific cu fap­tul că sunt actriță. În ace­lași timp, din clipa în care am înțeles că nu trebuie să pretinzi totul de la o meserie, mi-am dat voie să fiu mult mai creativă. Mă interesează tot ce înseamnă performance sau artă vizuală. Mă atrag proiectele conceptuale de film și video. Încep să mă intereseze tot mai mult regia și produc­ția. Important e că sunt bine, descopăr lumea. Iar tu mă simți bine. Așa e, sunt tot mai multe lucruri care mă inte­resează, și ca om, și ca artist. Mă inspiră să văd ce fac ceilalți, încotro se duc cu mintea și inima. Iar New Yorkul, Parisul și Londra sunt locuri bune de descoperit lumea.

– Ești într-un zgârie-nori acum, Ada?

– Nu chiar, sunt într-un bloc la etajul 10, de unde văd 1st Avenue intersecție cu 15. Dacă mă uit pe geam mai în dreapta, văd Empire State Building, iar mai departe, în stânga, văd vârful de la World Trade Center. Stau în camera fetiței Iuliei și a lui Tudor și, în timp ce vorbesc cu tine la telefon, mă joc cu niște plastilină. E foarte prezent copilul din mine zilele astea, e fericit și cântă pe stradă, pe-aici.

Septembrie, la Veneția

– După pandemie ai fost foarte activă în zona cinematografiei. Te vedem și toamna asta pe ecrane?

– Deși a trecut aproape un an de când nu am mai filmat ceva, pot spune că sunt printre artiștii norocoși, fiindcă am avut în general parte de proiecte pe care le ador. Și, da, mă vedeți și toamna asta pe marile ecrane, pentru că în septembrie se va lansa în cinematografe „Anul Nou care n-a fost”, lungmetrajul lui Bogdan Mureșanu. Pe 1 Septembrie, are loc vizionarea în premieră internațională a filmului, la Biennale di Venezia, unde voi fi și eu prezentă, alături de colegii mei minunați. Sunt foarte bucuroasă și foarte mândră de ce se întâmplă cu filmul românesc la nivel internațional, mai ales când mă gândesc cât de puțin se investește la noi în cultură.

– Ai da o dimineață la New York, pe una la Veneția?

– O să dau inevitabil. Acum merg la Veneția, în primul rând ca să fiu prezentă la premiera filmului. Dar în cadrul evenimentelor adiacente Bienalei, la Palazzo Mora, Călin are expusă o instalație, o compoziție muzicală proprie, care trece din baroc în contemporan, care aduce laolaltă 12 artiști, de la soprane la tenori sau baritoni, la care am contribuit și eu cu niște bucăți scrise pe pereți despre raportul femeilor cu arta de-a lungul istoriei. Instalația va fi acolo până la final de noiembrie, deci ne vom întoarce și la închiderea ei.

– Până atunci, să mai rămânem un pic la New York. Ce au special diminețile orașului?

– Au cafea bună, pe care noi o facem aici la ibric, în stil turcesc. Au ieșiri spre metrou și plecări cât vezi cu ochii. Au bagel cu brânză și muffins. Sunt bune toate, deși au prea mult zahăr. Dacă fiecare oraș are un gust al lui, New York-ul are cu siguranță gust de crumble cookie și de banana pudding.

– De teatru ți-e dor? Pregătești ceva la întoarcere?

– Pe lângă spectacolele care continuă să se joace din stagiunile trecute, am trei proiecte noi. La TNB, dăm drumul, în regia lui David Schwartz, unui spectacol care pune sub lupă toate formele de terapie alternativă. O să întoarcem lucrurile astea pe toate părțile și o să încercăm să înțelegem, cât e cu adevărat terapeutic și cât e șarlatanie. Dar o să ne întrebăm și cum mai rămâne cu ideea de comunitate, în fața acestui super-individualism în care fiecare încearcă să se salveze pe sine. Tot stagiunea asta, regizoarea Alexandra Badea se întoarce de la Paris să monteze din nou la TNB. După experiența cu „Exil”, care a avut și ecouri de public extraordinare, abia o aștept, atât de mult îmi place să lucrez cu ea. Iar la Brașov, avem al 2-lea spectacol cu „Desculț în parc”, în regia lui Claudiu Goga. E o piesă clasică și foarte amuzantă, scrisă de Neil Simon, pe lângă al cărui teatru am trecut recent la New York.

„Să urlu, să râd și să plâng”

– Tu cum te-ai îndrăgostit de actorie, Ada?

Scenă din film

– Prima dată m-am îndrăgostit când eram în gimnaziu, când tânjeam, pur și simplu, să fac lucruri creative cu alți copii. Organizam cu ei tot felul de scenete în engleză sau franceză. Mai târziu, mi-am făcut o groază de prieteni la Școala Populară de Artă, unde se făcea și actorie și unde am pus pe picioare o trupă de teatru. M-am îndrăgostit de teatru și pentru că mi s-a părut că am găsit în sfârșit ceva la care sunt bună. Toți avem nevoie să știm că suntem buni la ceva. M-am reîndrăgostit mai târziu când am înțeles cât de mult pot să dau din mine, ce mare câștig interior am când mă dăruiesc așa și cât de mult mă liniștește. M-am îndrăgostit de actorie și pentru că am descoperit câtă claritate îmi oferă. Pentru că și teatrul, și filmul, au acest mare avantaj de a te obliga să trăiești în momentele alea cu atenție totală la tine, la partener, la spațiu, la replică, la lumină. Prezența asta, trezia asta te limpezesc, îți dau claritate, te ajută la creier și te fac să te simți bine. Nu mai zic ce mare șansă am, că eu la teatru mai pot din când în când să mă și descarc, să mă auto-reglez, să urlu, să râd și să plâng. (râde) Și-apoi, m-am îndrăgostit de teatru și pentru că am descoperit în timp că poate fi un soi de portavoce pentru anumite idei, pentru care poți să militezi sau să te lupți. Or, artiștii asta au făcut dintotdeauna: au militat mereu pentru ideile în care au crezut.

– Tu în ce crezi? Care sunt valorile care te definesc?

– Țin foarte tare la diversitate și la feminism. Și, poate pentru că m-am înțelepțit între timp, țin mult la blândețe, la dialog. Încerc să mă reapropii de simplitate și îmi doresc să existe spații în care să existăm cu păreri diferite și să nu ne facem rău unii altora. Am avut norocul să fiu crescută de o mamă super tare, care dincolo de faptul că e scriitoare, artist și terapeut, e și un om fantastic, deschis la minte. Deschiderea asta a mea, modul ăsta de a privi femeile, vine din nenumăratele conversații cu ea, dar și din gândire critică și bun simț. Noi, femeile, avem o energie dobândită din miile de ani în care am stat unele cu altele și am vorbit. Avem un fel anume de a folosi cuvintele și de a privi cu empatie. Avem intuiție și reziliență în fața tuturor necazurilor. Și avem puterea de a face orice. Sunt cu totul în adorația femeilor, le simt incredibil de puternice într-o lume de multe ori dură, care n-a fost neapărat gândită pentru ele, dar pe care ele au reușit să și-o facă a lor.

O plajă, cu umbră și iarbă

– Mă întorc puțin la actorie. Ai tras dintotdeauna mai mult spre platoul de filmare decât spre scenă?

– Lucrăm într-o industrie mică, în care nu-ți permiți să faci doar film sau doar teatru. Sunt destul de puține roluri principale pentru femei. Din fericire, mie îmi plac și una, și alta. Îmi place foarte mult să filmez, îmi place felul ăla în care te lași, te pui în slujba filmului pe platou. Dar abia aștept să reînceapă și stagiunea. La teatru, e diferit procesul, e diferită căutarea, e diferit modul în care poți vorbi despre tine sau societate pe scenă.

– Ada, cât de îndrăgostită ești în dimineața asta?

– Foarte îndrăgostită. Sunt foarte îndrăgostită de partenerul meu, am o relație minunată și un sprijin extraordinar în el. Am alături de mine un artist pe care îl admir foarte tare și sunt uimită continuu de cât de creativ poate să fie cineva. Eu, care sunt un om mult mai rațional, învăț de la el să fiu mai intuitivă, să-mi ofer mie în modul de a privi lumea, mai mult mister. Vă spun: e extraordinar să ai alături un om cu care să poți face lucrurile cot la cot, cu care să te bucuri de fiecare moment.

– Până la plecarea la Veneția, mai aveți vreun plan?

– Sper să mai prindem niște zile undeva la mare, într-un loc unde să pot să scriu sau să pictez. Să fie, dacă se poate, o plajă și cu puțină umbră sau iarbă, cu niște copăcei, cu niște stânci și un petec de nisip. Să fie o casă undeva aproape, niște taverne cu mâncare bună, nu prea departe. În surdină să se audă Nils Frahm sau, la fel de bine, niște muzică grecească. Cred că asta e definiția mea pentru liniște.

Foto: Cristian Vasile – 1

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.