L-a găsit soțul meu într-o dimineață friguroasă de Februarie, mai mult mort decât viu, la colțul unui bloc de locuințe din Brăila. Era un cățel care abia făcuse ochi, cu blănița murdară și udă, care tremura ca varga și scâncea cu ultimele puteri. Soțul meu, mare iubitor de animale, l-a luat, l-a curățat cât a putut cu batista, l-a înfășurat în fularul lui, i-a dat niște lapte și l-a adus acasă la Ploiești.
Primii care au văzut minunea aceea de cățel au fost copiii mei, adică fata și fratele ei mai mic, care l-au luat, l-au spălat cu șampon parfumat, i-au uscat blănița cu foenul, l-au înfofolit bine, apoi i-au dat lapte cald cu lingurița și l-au răsfățat în fel și chip, punându-i și un nume, Bobiță, pentru că era atât de mic.
De atunci, Bobiță a devenit prietenul nedespărțit al copiilor mei, conducându-i dimineața până la poartă, când plecau la școală, și dându-le lăbuța prin gard în semn de „la revedere”. La prânz îi întâmpina, la sosire, cu cele mai nebunești semne de bucurie, iar seara, după ce primea mâncare din mânuțele lor, se ducea cuminte la culcare, în cochetul lui adăpost, pe care i-l amenajasem pe o verandă.
Zilele treceau fericite, a venit vara, apoi toamna, Bobiță a crescut și a devenit un câine ciobănesc de toată frumusețea, cu o statură impunătoare, cu o blană deasă, lungă și strălucitoare, și rău, de nu se putea apropia niciun străin de gardul curții noastre. Nu se temea decât de un singur lucru pe lume, și anume de zgomotele făcute de focurile de artificii, când se ascundea în cele mai îndepărtate unghere.
Mai târziu, au venit zile grele, triste, pentru noi. Băiatul meu a murit în mod tragic, apoi și soțul, iar fata mea a mers la facultate la București. Eu am rămas singură, în casa noastră cea mare, înconjurată de grădina care parcă devenise și ea prea mare și tăcută. Dar nu mă temeam de nimic, pentru că Bobiță era un vajnic apărător al gospodăriei. Cât era ziua de lungă, patrula harnic prin curte și lătra cu o voce care băga în sperieți pe oricine. Seara, fie vară, fie iarnă, pe orice vreme, se culca fără excepție în fața ușii de la intrare, disprețuind suveran, cu blana lui groasă cât sarica unui cioban, chiar și cele mai aspre geruri și cei mai mari nămeți de zăpadă. Într-o noapte geroasă de iarnă, Bobiță a pus pe fugă doi hoți fioroși, ignorând cu superioritate orice încercare a acestora de a-l „mitui” cu mâncare frumos mirositoare, poate otrăvită. Apoi anii au trecut în fugă și Bobiță a mai îmbătrânit, dar a rămas tot puternic și neînfricat. Fiica mea a venit acasă de la facultate, cu diploma de farmacistă în mapă, s-a căsătorit și trăiam cu toții bine și liniștiți, în casa noastră cea frumoasă, păzită cu strășnicie de dragul nostru Bobiță. Dar el începuse să dorească să iasă mai des pe stradă, să stea mai mult la plimbare, și cu greu îl băgam în curte. Într-o zi geroasă de iarnă a anului 2003, cu 4 zile înaintea Crăciunului, am descuiat poarta și am scos în stradă tomberonul cu gunoi, fiind zi de colectare pe strada noastră. Apoi am încuiat liniștită poarta și mi-am văzut de treburi, fără să observ că pe lângă mine ieșise glonț pe stradă Bobiță, dispărând cu repeziciune pe străzile învecinate. Abia la prânz am înțeles ce s-a întâmplat, când m-am dus să-i dau mâncare și nu l-am mai găsit. Zadarnic am ieșit în stradă și-am început să-l caut și să-l chem, cu sufletul sfâșiat de durere. Spre seară, când au venit acasă de la serviciu fiica și ginerele meu, am început să-l căutăm împreună, până spre miezul nopții, fără niciun rezultat.
De atunci nu l-am mai văzut niciodată. L-am plâns cu amărăciune multă vreme. Pierdusem cel mai credincios prieten al nostru și pe cel mai bun tovarăș de joacă al vremurilor de tinerețe. Rămas bun Bobiță, sperăm să fi ajuns într-o lume mai bună, așa cum merită sufletul tău credincios.
VIORICA L. – Ploiești
