
Povestea mea începe în urmă cu mai bine de 12 ani. Pe atunci, locuiam într-un cartier de blocuri, dar părinţii mei începuseră construcţia actualei noastre case. Într-o zi am realizat că printre schele, moloz şi materialele de construcţii, aveam un musafir; era o căteluşă de talie mică spre medie, neagră ca pana corbului, cu o cravată albă pe piept, pete albe pe lăbuţe şi vârful cozii şi cu o pereche de ochişori migdalaţi, blânzi şi cu un botic tare expresiv. „Stă de ceva vreme pe aici”, ne spuse un muncitor, „e de prin cartierul acesta şi toţi îi spun Negruţa”.
La început, trebuie să recunosc că am privit-o reticentă pe Negruţa, mă gândeam că e o întâlnire trecătoare, dar n-a fost să fie aşa. Negruţa stătea zilnic cu muncitorii şi ne aştepta bucuroasă atunci când mergeam la casă, iar noi o răsplăteam cu mâncare şi o mângâiere… O mângâiam, iar ea savura alintul plecându-şi uşor capul şi închizând ochii de plăcere. Pesemne că nu prea fusese ea mângâiată în viaţa pe care o dusese până la momentul în care ne întâlnise pe noi.
Până să ne mutăm în noua casă, Negruţa ne conducea de fiecare dată pe drumul nostru spre apartamentul blocului în care locuiam. La început ne-a condus până la prima intersecţie, după aceea până la trecerea de la linia ferată, apoi până la marginea cartierului, până la bodega din vechiul cartier de blocuri și, curând, până la primul bloc din vechiul cartier, iar în final, până în faţa blocului nostru. Mare ne-a fost mirarea când într-o după-amiază ne-am trezit cu Negruţa în faţa blocului şi toţi vecinii se mirau de ea, întrebându-se a cui o fi şi pe cine o fi aşteptând. Nu mai fuseserăm de vreo câteva zile la casă şi pesemne că Negruţa ne ducea dorul.
Cred că din momentul în care ne-am mutat în noua casă, Negruţa a fost în al nouălea cer, pentru că acum eram tot timpul alături de ea. De fiecare dată când mergeam la plimbare, Negruţa ne însoţea; era mare plimbăreaţă, pândea momentul plecării, ca nu cumva să rateze vreo ieșire în oraș. Venea cu noi peste tot, ne aştepta la uşa magazinelor până când făceam cumpărăturile, iar dacă ne pierdeam unele de altele, găsea întotdeauna drumul spre casă şi venea, după caz, fie înaintea noastră, fie după noi, aşteptându-ne în faţa porţii. Negruţa m-a însoţit prin multe locuri. A fost cu mine la biserică şi m-a aşteptat cuminte, până la terminarea slujbei, a fost cu mine la doctor şi m-a aşteptat în faţa cabinetului, până când doctorul a terminat consultaţia, a fost cu mine când am fost în vizite pe la cunoştinţe şi m-a aşteptat timidă în faţa locuinţelor acestora, a fost cu mine chiar şi la serviciu şi m-a aşteptat până la terminarea programului, a fost cu mine… Negruţa se bucura de bucuria mea şi se supăra de supărarea mea. Îmi asculta toate păsurile şi mă consola cu privirea ei.
Dar peste toate, Negruța era și un paznic strașnic al casei, toată lumea îi ştia de frică, iar noi ne simţeam în siguranţă, ştiind-o în curte sau văzând-o dormind pe pragul uşii de la intrare. Căţeluşa asta a noastră mai avea şi ceva anume: ea cunoştea omul după cum îi era sufletul, nu-i plăceau oamenii răi şi haini, falşi sau beţi, îi simţea pe toţi de la depărtare şi nu se apropia de oricine, îşi selecta întotdeauna prietenii, fie ei oameni sau animale.
Cea mai bună prietenă a Negruţei s-a dovedit a fi Cara, o cățelușă Golden Retriever, pe care a adoptat-o pui fiind şi pe care a îngrijit-o ca pe propriul ei copil. Cu Cara făcea în pădurea din apropierea casei noastre expediţii prelungi. Când le atenţionam că urma să mergem la plimbare, ţâşneau pe poartă cu viteza unei săgeţi şi nu se opreau decât sus, pe dealul dinaintea pădurii. Împreună nu le era frică de nimeni şi de nimic. Împreună se jucau, de ţi-era mai mare dragul să le priveşti; împreună mâncau şi împreună dormeau, erau nedespărţite. Şi tot Cara a fost cea care i-a ascultat ultimele poveşti spuse la apusul vieţii ei. Într-o seară mohorâtă de Ianuarie, când m-am dus la locul lor să le servesc cina, Negruţa nu m-a mai întâmpinat, cu ochişorii ei migdalaţi, ca de obicei. Dormea un somn adânc, din care nu avea să se mai trezească. Ştiam că urma să se întâmple inevitabilul, pentru că de şase luni era paralizată, dar speram să nu fie atât de curând. Medicul veterinar ne recomandase eutanasierea, dar ne-am opus vehement, nu am vrut să-i curmăm noi viaţa, am vrut să moară când îi va veni ceasul. Şi aşa s-a şi întâmplat… Negruţa îşi doarme acum somnul de veci la noi în curte, la umbra unui măr, aproape de cuşca prietenei sale, Cara. Fără ea curtea este mai goală, viaţa mea este mai goală, și sufletul…
DELIA L. – Mediaş