„Un sat creşte copilul”
– Eşti una dintre cele mai de seamă reprezentante ale muzicii folclorice din Gorj, atât prin vocea ta excepţională, cât și prin rigoarea cu care îţi păstrezi repertoriul curat şi devotat tradiţiei. Cum ți-ai ales ca drum în viață, tocmai muzica populară?
– Eu m-am născut şi am trăit la Târgu-Jiu, până la cinci ani, când părinţii mei au decis să ne mutăm la ţară, în satul mamei, Scoarţa, în Gorjul de munte. Bunicul murise și-ai mei au hotărât să preia gospodăria, şi ce bine au făcut! Dintr-o dată, am ajuns în contact direct cu natura, cu animalele, cu munca şi cu oamenii. Uşa noastră nu s-a mai încuiat niciodată, aşa cum fusese la bloc, intram de la unii la alţii, de parcă întreg satul era o singură familie. Liberă și fericită umblam pe toate uliţele, părinţii nu-şi făceau nicio grijă, pentru că era mereu cineva cu ochii pe mine. Se spune că „un sat creşte copilul” şi aşa a fost în cazul meu. Încă de la grădiniţă, eram singură până spre seară, când veneau ai mei de la muncă, aşa că m-am aciuat la vecina de peste drum, Valeria. Draga de ea avea o familie foarte numeroasă, dar mă primea cu căldură şi-mi avea de grijă. Îmi plăcea prin vecini, dar sigur că simţeam lipsa părinţilor, şi de aceea aş spune că muzica a apărut în viaţa mea ca să-mi ţină de urât. Deşi oamenii mă iubeau, cred că resimţeam o uşoară singurătate, iar cântecele îmi deveniseră cele mai bune prietene. Am început, de când eram foarte mică, să ascult încontinuu tot felul de muzici. De la pop-ul anilor ’90 – 2000, până la muzică lăutărească, atât de iubită şi vie în Gorj. Casetofon, casete video, radio, cele câteva posturi TV, mai apoi CD-uri, nu conta, eu eram mereu însoţită de muzică. Voiam să am trupă, dansam şi cântam încontinuu, microfon îmi era coada de la mătură.
Eram tunsă extrem de scurt şi-mi făceam „plete” dintr-o fustă pusă pe cap, încălţam pantofii mamei şi dădeam concerte cât era ziua de lungă. Toată lumea mă ştia în sat. Vecina Valeria mă auzea de peste uliţă şi striga: „Dă radioul mai tare!”, să cânt mai cu putere, ca să mă audă. Folclorul? Tata m-a „molipsit”. El nu are voce, dar iubeşte enorm lăutăria gorjeană şi m-a învăţat melodii vechi, precum „Cine-a fost o dată-n Gorj”, „Căpitane de judeţ”, „Mai treci neică şi tu dealul”, „Cui îi place dragostea”, „Hai mândro pitiş, pitiş”, o mulţime de cântece care, de fapt, nu erau deloc potrivite vârstei mele. Dar dacă eşti din Gorj, n-ai scăpare, fiindcă folclorul zonei este unul de dragoste, chiar erotic. Noi nu avem cântece patriotice, ca în Ardeal, sau despre sat, sau dorul de părinţi, ca în alte locuri. La noi, toată muzica ţărănească, lăutărească e despre iubire. Tocmai de aceea întreg repertoriul meu are aproape numai melodii de dragoste. Nu mă abat deloc de la temele locale, pentru mine, ce e vechi e sfânt, de la muzică la costume. Revenind la copilărie, uşor, uşor, cântatul devenea ceva serios, iar eu am început să cer ajutor: voiam profesor. Am insistat atât de mult, încât părinţii mi-au găsit o profesoară de canto, dar tocmai în clasa a cincea. Apoi am intrat la Şcoala Populară de Arte. Am fost atât de pasionată, atât de studioasă, încât directorul şcolii spunea că sunt cel mai bun „produs” al instituţiei. Învăţam enorm, făceam ore în plus, studii de specializare, îi ascultasem pe absolut toți marii cântăreți ai zonei mele: Maria Lătăreţu, Maria Apostol, Filofteia Lăcătuşu, Emilia Bubulac. Am avut de puştoaică apetenţă pentru muzica asta, ceea ce se întâmplă rar la copii. Dar când ei chiar studiază în domeniu, devine datoria profesorilor să le facă cunoscut trecutul nostru artistic, cu mare atenţie şi răspundere. Acesta este un lucru extrem de important, pe care şi eu l-am realizat târziu, în anul trei de Conservator la Bucureşti. Abia atunci am făcut un curs de muzici tradiţionale, cu doamna Speranţa Rădulescu. Iată un nume care trebuie trecut cu aur în orice studiu sau manual de muzică. O capacitate absolută, cu o muncă de cercetare enormă, plus că era un muzician desăvârşit – absolventă a secţiei de compoziţie, cea mai grea a Conservatorului. Dumneaei mi-a lămurit o mulţime de lucruri, mi-a aşezat noţiunile corecte în minte, totul a căpătat sens, datorită acestui om unic.
– Spui că în muzica folclorică ar trebui studiate în primul rând marile nume ale trecutului. Mai sunt şi azi bătrâni de la care se pot culege cântecele acelor timpuri?
– Nu prea, din păcate, și nu doar în Gorj, ci peste tot. Personal, am cunoscut doar un giuvaer de om, pe doamna Maria Berca, Dumnezeu s-o odihnească. Era foarte bătrână, abia mergea în două bastoane, dar mintea ei deţinea o adevărată comoară. Îi plăcuse mult să cânte în tinereţe, dar n-o lăsase bărbatul. Femeile nu aveau voie pe scenă în vremurile trecute, gheaţa a spart-o Maria Lătăreţu – pe care eu o iubesc ca pe o stea, Bălceştiul ei natal e la doar 30 km depărtare de Scoarţa. E important de ştiut că primele femei care au cântat pe scenă erau toate din Gorj. Ei bine, tanti Maria Berca nu cântase în public niciodată, dar era conştientă că deţinea ceva de mare valoare, aşa că pusese o nepoată să noteze într-un caiet titlurile tuturor cântecelor pe care le ştia. Când am ajuns eu la ea, doar citeam un cuvânt, şi bătrâna pornea să-mi cânte toată melodia. Extraordinar! Ce intuiţie a avut femeia asta simplă, cum era ea conştientă de valoarea cântecelor ţărăneşti, ce grijă să nu le piardă din memorie! În plus, asta arată şi câtă dragoste avea pentru ţinutul ei!
„Gorjul e cel mai tare pe muzică”
– Ce are Gorjul specific în folclor, lucruri pe care nu le găsim în alte părţi?
– În primul rând, e cel mai tare pe muzică, de la ritmuri, la numărul de interpreţi. N-o spun numai eu, ci toată lumea. Oriunde am cântat, Ardeal, Bucovina, Chişinău, Europa şi peste ocean, public şi artişti deopotrivă sunt cu toţii mişcaţi de muzica gorjenească. Ieşim în evidenţă prin inflexiunile specifice (loviturile de glotă sau „nodurile”, cum li se mai spune), ele uimesc mereu şi nu sunt la îndemâna oricui. Cam trebuie să te fi născut aici, ca să poţi cânta aşa. Doar în Maramureş mai auzim ceva asemănător, dar în Gorj au apărut în vechime alte două tehnici, cu totul particulare: hăulitul şi huhurezatul. Ambele erau forme de comunicare la distanţă, probabil ciobanii se avertizau de lupi sau furtuni de pe un deal pe altul. În timp, sunetele acestea au fost integrate în cântecele ţărăneşti, iar astfel au devenit şi mai spectaculoase. Un alt aspect important este lăutăria, de mare tradiţie în Gorj. Spun cu mândrie că azi încă există bande de lăutari care cunosc muzica veche. Da, mulţi s-au dat cu mersul lumii, ca să aibă din ce trăi, dar încă ştiu lăutărie tradiţională şi ar merita din plin să se ocupe cineva de ei. Tot legat de specificul gorjean, am lăsat anume la final doina. Când ea a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, argument a stat doina din Gorj. Cât despre mine, ea e genul meu preferat. Mă răscoleşte doina când o ascult, iar când o cânt, parcă mi se înmoaie sufletul. „Mă uitai la răsărit”, doina Mariei Lătăreţu, este pentru mine cel mai frumos cântec din lume. Cuvintele ei simple sunt de o înţelepciune fără margini. Mereu îmi imaginez tabloul acestui cântec, cu un ţăran obidit de muncă, care iese primăvara din casă şi observă ce-i în jurul lui. „Mă uitai la răsărit, văzui primăvara viind… Eu cunosc vara când vine, pe fluturi şi pe albine, pe frunza de mărăcine… cine-i om atunci trăieşte şi ce-i place tot iubeşte…”. Omul acesta sărman, ce trăia într-o căsuţă de lut şi mânca cu lingura de lemn, putea avea bucurie, pentru că era viu, pentru că natura era cu el în fiecare clipă. Simţea în inima lui primăvara, soarele, renaşterea, o înţelegea într-o manieră absolută. Azi? Strănutăm, avem astenie de primăvară şi stăm la televizor. Dacă plouă, de ce plouă, dacă e soare, de ce arde, suntem nişte nemulţumiţi, pentru că nu mai suntem conectaţi cu natura şi cu ciclul vieţii. Ţăranul român găsea bucurie în natură şi asta-l făcea înţelept şi extrem de creativ. Creativitatea gorjenilor se vede şi în costume, intră şi ele în categoria avuţiilor zonale de care mă întrebai. Frumoase sunt costumele populare în întreaga ţară, dar Oltenia se remarcă prin coloristică şi diversitate. Cu cât ne ducem mai mult în vechime, cu atât diversitatea creşte. Pe timpuri, oamenii circulau foarte puţin, majoritatea nu ieşea din satul lor toată viaţa, tocmai de aceea costumele şi interpretarea muzicală difereau foarte mult, chiar şi între două sate vecine. Se zice că femeile coseau în secret, ca să nu dea în vileag modelul. Lucrau tot anul, iar la ocazii speciale (Crăciun, Paşte, horă), îşi etalau costumul, asta era fala lor. Prin costum îşi arătau priceperea de gospodine, mai ales fetele nemăritate. Cu cât cămaşa era mai frumoasă, mai bogat brodată, cu atât erau privite mai bine. Marama de borangic, fină ca un nor, trebuia să fie cât mai lungă, până la pământ, dacă se putea. Ea e un alt element specific costumului gorjenesc. Până la urmă, concurenţa era ca şi azi: cu cât eşti îmbrăcată mai frumos, cu atât întoarce lumea ochii după tine. Doar că atunci totul era cusut de mână, cu migală şi fără cea mai mică urmă de vulgaritate. Atât de multă măiestrie, simetrie, simţ cromatic, încât mă întreb deseori cum de era posibil aşa ceva pe timpuri, când tot ce ştiau oamenii era munca pe brânci. M-am gândit mult la asta şi singura explicaţie pe care o am este că ţăranii priveau în jur cu foarte multă atenţie. Inspiraţia o luau din natură, pentru că trăiau uniţi cu ea, cu fiecare element. Când coseau iarba, spicele, le observau în amănunt, când se odihneau, ridicau privirea spre cer şi vedeau copacii, păsările, le urmăreau cu drag şi le ştiau pe toate după aspect. Cunoşteau florile, le culegeau pe cele de leac şi ocoleau otrăvitoarele. Ţăranii erau una cu natura, or, exact această natură este transpusă în broderia costumelor.
Două sute de costume
– Tu te poţi lăuda, la rândul tău, cu o colecţie impresionantă de costume. Au şi ele poveşti?
– Aşa este, am o mare pasiune pentru costume vechi. Totul a început cu o întâmplare cel puţin inedită. Eram la început de drum, îmi trebuia un prim costum cu care să mă prezint în concursuri. Voiam obligatoriu unul de pe timpuri, aveam de atunci obsesia asta, nici azi nu am niciunul nou. Părinţii au dat sfoară-n ţară la absolut toată lumea, că eram în căutare de costum. La un moment dat, domnul care ridica gunoiul la serviciul mamei i-a spus că găsise la ghenă un costum popular. L-am luat fără să ezit, era foarte frumos, l-am restaurat pe unde era cazul şi acela a fost primul meu costum – o bijuterie pe care o port deseori şi azi. Am continuat din acea clipă să caut şi să salvez tot ce pot, mai mult asta a fost ideea la început. Dar ele s-au tot adunat. Mă cheamă sătenii, îmi spun că au găsit cămăşi prin casele bătrâneşti, merg imediat. Am găsit unele cu găuri de arsuri prin ele şi mi-au spus oamenii că le scoseseră din foc, la marginea satului. Îţi imaginezi?! Cele mai multe costume sunt primite în dar. Unii oameni au aflat că le colecţionez, alţii, pur şi simplu mi le dăruiesc după spectacole, fiindcă simt că aşa ajung pe mâini bune. Asta arată că sunt responsabili, fiindcă, dacă simt că urmaşii lor nu le vor preţui, mai bine se asigură că ajung undeva unde sunt îngrijite şi prezentate cum se cuvine. Îmi amintesc de vecinul nostru, Doru Pisică, care, după ce a murit mama lui, m-a luat de mână: „Hai, deschide lada, ia tot ce vrei, până apare altcineva să se uite pe aici, că tu duci muzica gorjeană adevărată în lume şi le meriţi!”. Azi găsesc costume la vânzare pe internet, iar dacă merită, le cumpăr, chiar şi când sunt foarte scumpe. De curând, la Bucureşti, după un spectacol, a venit o doamnă la mine. M-a servit cu gogoşi făcute de ea şi mi-a spus că are acasă o catrinţă pentru mine, era şi ea din Gorj de loc. Nu mă aşteptam la mare lucru, dar m-am dus, pentru că femeia fusese drăguţă, se gândise la mine. Când mi-a arătat catrinţa, am crezut că leşin. Era un vâlnic cu tel, adică acele catrinţe cusute cu fir metalic lat, extrem de rare, foarte valoroase, nu aveam niciuna. Mi-a dat-o aşa, de drag. Am avut mereu privilegiul acesta că m-a iubit lumea, iar eu nicio clipă din viaţa mea nu-mi voi bate joc de iubirea asta, doar pentru faimă sau un ban în plus. Azi am peste două sute de costume vechi, încerc să le port pe rând, ca să le spăl cât mai rar, am grijă cum le păstrez, în ce condiţii, sunt avuţia mea cea mai de preţ. De asemenea, încerc să nu le modific prea mult. Unele nu mi se potrivesc, am cămăşi care-s mari de mine, dar să tai din ele e ca şi cum aş tăia din carnea mea, aşa că le fac doar câte un pliu discret şi atât. Oricum, eu nu sunt de acord cu moda de azi, în care solistele încearcă să fie cât mai sexy, decoltate, cu poalele scurte. E vulgar şi nepotrivit, sunt foarte conservatoare în acest sens, nu-mi pasă că la 33 de ani, poate sunt considerată de modă veche. Ba e chiar o onoare pentru mine.
„Paștele era momentul special al anului, cel mai frumos”
– Se apropie sărbătorile Paștilor, zile sfinte în care tradiţiile găsesc prilej să iasă la iveală. Ce obiceiuri mai sunt în satul copilăriei tale?
– Din păcate, nu am prins obiceiuri străvechi în Scoarţa. O fi Gorjul în vârf la cântat, dar la obiceiuri păstrate, nu prea. Oamenii nu mai merg la biserică în costum popular, cum încă se întâmplă în Bucovina. În schimb, eu, personal, am cele mai frumoase amintiri legate de sărbătorile pascale – ele sunt despre biserică şi cântec. La şcoală, profesor de religie mi-a fost preotul din sat, iar el a selectat un grup de copii care să cânte la slujbă, la strană. Se schimbau permanent, dar eu am rămas loială corului, până când am părăsit Gorjul şi am plecat la Conservator. Ba chiar şi după aceea, când veneam acasă de Paşte, tot cântam la biserică. Am învăţat toată Liturghia, dar aveam întotdeauna momentele mele solistice. Ce mai, Paştele era momentul special al anului, cel mai frumos. Eram prezentă în absolut toate serile în care se cântau Deniile, iar noaptea de Înviere o petreceam în întregime la biserică, doar eu şi băieţii teologi de la strană. Cântam toată noaptea, nu mă obliga nimeni, era numai de dragul meu. Foarte frumos, în pauze povesteam, mai făceam haz, după miezul nopţii ciocneam ouă, mâncam cozonac, iar cântam. Ne simţeam ca fraţii, în atmosfera aceea primitoare a bisericii, în plină sărbătoare, ajungeam acasă doar odată cu răsăritul soarelui. În rest, sărbătoarea pascală era obişnuită – masa în familie, cu bucatele specifice.
Puţin îndrăgostită
– Beatrice, eşti luminoasă nu doar când cânţi, ci și când vorbești, de unde energia asta bună în timpuri destul de grele?
– Mă bucur că se simte lumină în glasul meu, pentru că nu am fost întotdeauna aşa. Dimpotrivă. De mică, eram extrem de prăpăstioasă, puneam des răul înainte, cu mare teamă de eşec. Mama a dus cu mine o muncă titanică să mă facă mai încrezătoare în forţele proprii. Cea mai mare schimbare s-a produs după accidentul urât prin care am trecut cu nişte ani în urmă, când am fost muşcată de un câine. S-a scris mult în presă la vremea aceea, nu reiau, cert este că după multe operaţii şi un medic extraordinar, au reuşit în bună măsură reconstrucţia facială. Dincolo de dramatismul acestei nefericite întâmplări, efortul psihic pe care l-am depus ca să trec peste acel moment a adus cu sine o mare schimbare de atitudine. Consilierea psihologică, zecile de cărţi şi studiile în acest domeniu, terapiile, dar mai ales medicina alternativă, au avut efect şi pe zona emoţională. Eu chiar sunt un exemplu pentru expresia „tot răul spre bine”. Fricile, coşmarurile, furiile pe care le aveam în mine, chiar şi înainte de accident, s-au transformat într-o lumină care mi-a schimbat optica, viaţa mea a început să se coloreze frumos. Mi-am făcut curăţenie şi în carieră. Am renunţat la contractele care mă frustrau, sunt mult mai liberă, iar asta îmi face extrem de bine. Tot schimbarea aceasta de abordare a vieţii mă ajută şi să trec mai repede peste ceea ce văd în jur sau la televizor. Mai ales că eu chiar lucrez într-o televiziune, unde scriu ştirile externe. Am ales în pandemie să-mi satisfac cealaltă mare pasiune a mea, jurnalismul, şi n-am mai renunţat. Am lucrat în mai multe televiziuni, la radio, am avut emisiunile mele. Îmi place foarte mult şi, mai important, având serviciul în alt domeniu decât cel muzical, îmi oferă şansa extraordinară de a fi selectivă. Pot astfel să aleg doar concertele şi apariţiile care mi se par de bun-simţ, în strânsă legătură cu crezul meu artistic. În rest, stau în Bucureşti, îmi place efervescenţa oraşului în care locuiesc încă din primul an de facultate. Cred că ansamblul tuturor acestor situaţii dă tonul luminos pe care l-ai observat. În plus, îţi spun în secret că sunt şi puţin îndrăgostită.
Sârba planetei
– Chiar dacă e limpede că-ţi prieşte capitala, nu-ţi lipseşte, totuşi, satul?
– Ba da, destul de mult. Deocamdată, sunt foarte bine la oraş, dar am convingerea că nu pentru toată viaţa. Când merg acasă, mă afund pur şi simplu în atmosfera de acolo. Îmi place munca, aş jumuli buruienile toată ziua. Se lasă noaptea şi eu tot printre straturi sunt. Vine mama de la serviciu, mă ia de braţ şi-mi zice: „Hai prin pomi!”. Asta înseamnă să ne plimbăm prin livadă cu căţeii după noi, să vedem cum sunt pomii, îmi povesteşte despre fiecare cum se simte, care rodeşte frumos, care trebuie tratat. Apoi florile, apoi grădina. Facem un tur, iar eu urmăresc totul cu mare atenţie. Îmi place să cred că mi-am însuşit bine lecţia învăţată din străbuni: să fiu prezentă în mijlocul naturii, să privesc fiecare element cu ochii şi cu inima, să fiu una cu natura când sunt în mijlocul ei. Simt că acesta este un lucru pe care toţi oamenii ar trebui neapărat să-l înveţe şi atunci am fi mai legaţi şi între noi. Tare alienaţi mai suntem în ultima vreme. Ştii, hora era terapie pentru asta în trecut. Se ia de mână om cu om, formează un cerc, dansează în el ritmic, veselindu-se şi cântând. Toate acestea creează energii vindecătoare, fiindcă oamenii se apropie unii de alţii, se leagă între ei prin cercul acesta al îmbrăţişării care este hora. O sârbă oltenească zdravănă între toţi oamenii planetei şi vă asigur că asta ar aduce pace în lume!
