MIHAI MORAR: „Am ajuns ceea ce am visat”

Energie bună

– După ce în 2011 ai fost jurat la emisiunea „X Factor”, de la Antena 1, anul acesta te-ai întors, dar în calitate de prezentator, alături de ­Adelina Chivu. Ai satisfacții mai mari în noua ­postură?

– Da, e o abordare nouă, am schimbat tabăra, nu mai sunt judecătorul concurenţilor, ci acum mă aflu printre ei, sunt susţinătorul lor emoţional. Or, cred că de asta au cea mai mare nevoie: de cineva care să le țină partea, şi, pe cât posibil, să le alunge temerile, să-i îmbărbăteze. Cei mai mulţi dintre ei n-au cântat niciodată în faţa unui public atât de mare şi nici în faţa unui juriu: ceea ce e foarte intimidant, e o povară psihologică foarte apăsătoare. Ăsta e şi motivul pentru care s-a făcut acel „acvariu” de mari dimensiuni, plasat exact în mijlocul arenei „X Factor”, în spatele mesei juriului, în el se află susținătorii concurenților – mama, tata, soţul, soţia, copilul, prietenii… –, astfel încât aceștia să ştie că nu sunt singuri, că sunt susţinuţi… Așa cum se întâmplă şi la un examen: dacă intri singur, te simţi pierdut, dacă vezi măcar un chip cunoscut, parcă te mai linişteşti, ai o ancoră… Energia bună pe care ne-o transmitem unii celorlalţi, uneori chiar fără să ne dăm seama, e tare importantă!

– Crezi că nivelul de calitate al concursului a crescut ? Sunt concurenți mai buni ca în anii ­trecuți?

– Azi, concursul e la cu totul şi cu totul alt nivel. În primul rând, s-au schimbat generaţiile. Adolescenţii care vin acum la „X Factor”, când au început concursurile de talente în România, erau nişte copii de 3-4 ani. Ei nu mai vin ca la un festival de muzică, aşa cum se întâmpla pe vremuri. Atunci atât exista: educaţia festivalurilor muzicale, care se organizau prin majoritatea oraşelor şi unde un adolescent sau un tânăr se prezenta cântând o melodie care-i fusese aleasă de un profesor. Indiferent de părerea lui şi de cât rezona cu acea melodie, profesorul îi spunea că trebuia să cânte melodia X şi, cu asta, discuţia se încheia. Acum, concurenţii sunt mult mai naturali, adică vin şi cântă ce simt ei, iar asta face toată diferenţa, atât la nivelul calităţii interpretărilor, cât şi la nivelul diversităţii melodiilor cu care se prezintă în concurs. Plus că azi vin şi mult mai multe trupe (găşti care s-au format în cartier sau trupe de cover-uri, care caută să devină cunoscute), ceva ce nu prea exista în urmă cu 13-14 ani. În concluzie, după părerea mea, concurenţii de acum dovedesc mai multă personalitate, şi sunt clar, mai independenţi…

Muncă pe brânci

– Există, totuși, o problemă rămasă într-un con de umbră: concurenţii sau chiar câştigătorii concursurilor de acest gen se pierd, în marea lor majoritate. Viitorul lor e incert. De ce?

– Fără a fi părtinitor, eu cred că dintre toate concursurile, singurul show de talente care a reuşit să dea artişti în muzica românească (şi vorbesc de artişti care au cariere deja, nu au fost doar nişte „întâmplări”, nişte „focuri de paie”) este „X Factor”. În emisiunea asta s-au lansat oameni precum Jo, Florin Ristei, Nicoleta Nucă, trupa Maxim… La modul general vorbind, faptul că ai participat sau chiar că ai câştigat un concurs de talente, fie „X Factor”, fie oricare altul, nu-ţi asigură neapărat și „biletul de intrare” în industria muzicală. Ai parte de expunere, dar nu primeşti automat şi garanţia unui succes de durată. Pentru succesul de durată ai nevoie de mai mult. Pe de o parte, eu cred că fiecare om are un destin al lui, iar dacă eşti menit să fii artist, atunci steaua asta de pe cerul vieţii tale găseşte o cale să strălucească. Pe de altă parte, trebuie să fii constant în evoluţie şi să ai… soliditate, cred că ăsta e cel mai potrivit cuvânt: să ai o casă de producţie, un studio care să creadă în tine, să lucrezi mult şi cu dedicare… Nu poţi să reu­şeşti de la prima melodie! Cei care au reuşit de la prima melodie sunt doar excepţiile care confirmă regula. Aşa­dar, repet, trebuie să fii constant şi consecvent: cu alte cuvinte, să munceşti pe brânci şi să munceşti nu pentru succes, ci din pasiune şi din credinţă, iar succesul să fie doar o consecinţă, nu ţinta.

Radio ZU, dragoste și dedicație

– Sunt 21 de ani de când, alături de Daniel Buz­dugan, realizați Matinalul Radio Zu. În ce constă fascinaţia muncii în radio? Cum re­u­şeşti, după atâţia ani, să-ţi păstrezi prospe­ţimea?

– Chiar recent vorbeam la Matinal cu Daniel şi ziceam că în meseria asta trebuie să înveţi să mori şi să renaşti în fiecare zi: să uiţi tot ce-ai spus în ziua precedentă, fie c-au fost prostii, fie c-au fost lucruri cu cap, şi s-o iei de la început. Iar ca s-o iei de la început, în fiecare dimineaţă, e neapărat necesar să-ţi placă foarte mult ce faci. Şi eu am avut momente în carieră în care m-am întrebat „De ce fac asta?”. „Ca să mă aud la radio” e răspunsul greşit. „Pentru că, pur şi simplu, iubesc ce fac” e răspunsul adevărat. La care se mai ada­u­gă ceva: „Pentru că îmi doresc ca oamenii să se regăsească în ceea ce spun eu, pentru că îmi doresc ca ei să vibreze la mesajul meu. Şi pentru că radioul îmi dă cea mai mare libertate, dintre toate formele de exprimare pe care le cunosc.” Aşa sună răspunsul complet. La radio sunt liber pe deplin: nimeni nu-mi dictează ce să spun, nimeni nu mă ambalează şi nu mă vinde ca pe un produs comercial. Aşadar, simt că asta e misiunea mea în viaţă: să comunic, în fiecare dimineaţă, emoţii! Nu fac radio ca să le arăt oamenilor cât de deştept sunt, că nu e cazul, ci vreau doar să-i fac să simtă ceva, ceva frumos.

În pasul boului

– Nu în ultimul rând, eşti cunoscut ca „motorul” podcastului de mare succes „Fain & Simplu”, pe care l-ai iniţiat în 2020. Care a fost imboldul din spatele acestui proiect?

– A fost o nevoie intimă de evoluţie personală: nu neapărat să fac şi altceva în afară de radio, da’ să fac ceva care să-şi pună amprenta, în egală măsură, asupra mea şi asupra oamenilor. Am început podcastul după ce am renunţat la emisiunea zilnică de la TV, „Răi da’ buni”, o emisiune veche de 13-14 ani, de pe urma căreia mi-am dat seama că nu rămăsesem decât cu bucuria întâlnirii cu nişte oameni, cu nişte relaţii, şi cu faptul că lumea mă asocia nu doar cu radioul ci şi cu televizorul. Nici nu se putea să rămân cu mai mult, fiindcă formatul mă obliga să schimb invitatul o dată la 15 minute, deci, timpul era prea scurt ca să vorbeşti cu el şi altceva decât: „Ce mai faci?” sau „La ce proiecte lucrezi?”. Pe când un podcast îţi oferă timp: timp să respiri, timp să pui întrebări mai cu miez şi să primeşti răspunsuri pe măsură, timp să spui poveşti. Plus că podcastul mi-a dat ocazia să întâlnesc nişte oameni de excepție, precum    părintele Necula ori filosoful Horia Roman Patapievici, cărora le sunt recunoscător că mi-au acceptat invitația și mi-au marcat dezvoltarea. Proiectul ăsta a început din dorința de a fi cel mai sincer și intim proiect al meu: la „Fain & Simplu” îmi permit să redevin ardelean, să nu mă grăbesc, iar atunci când nu te grăbeşti, ai timp să observi şi să înţelegi lumea în profunzime. La Matinalul de la radio, viteza e importantă. acolo trebuie să fiu dinamic, să dau energie, dar la podcast, pot să merg, cum zicea un invitat al meu, „în pasul boului”. Faptul că în on-line, deci într-o lume a Tik-Tok-urilor de 15 secunde, există atâtea sute de mii de oameni care stau să asculte un podcast de 2 ore, eu cred că e un miracol!

– Cum îţi alegi invitaţii, Mihai?

– După un algoritm care nu e    bazat pe Inteligenţă Artificială, ci e bazat pe Inteligenţă Emoţională. Pur şi simplu, invit oameni pe care-i simt nu doar cu mintea, ci şi cu inima. Trebuie să existe o coerenţă între argumentele raţionale şi cele emoţionale, între creier şi inimă.

– Ai remarcat la publicul podcastului o apetenţă deosebită pentru anumite teme sau un anumit tip de invitaţi? Asta ar putea reprezenta o radiografie a societăţii din prezent…       

– Deşi „Fain & Simplu” e un podcast generalist, pe care îl ascultă oameni de toate vârstele, de la student la pensionar, totuşi, el nu e un produs pentru toată societatea românească, e un produs    pentru cei care vor să afle mai mult decât cât costă pâinea, cum va fi vremea azi ori ce mai face Trump, pentru cei care vor să meargă mai departe de realitatea cotidiană, care au încă disponibilitatea de a sta şi de a asculta, ca să înveţe. Aşadar, nu consider că „Fain & Simplu” poate să reprezinte o radiografie a societăţii din prezent. Mai curând asta putem să obţinem de la radio, din emisiunea de acolo, radioul e un produs popular, iar eu şi Daniel facem cel mai ascultat Matinal, avem vreo 2.300.000 de ascultători zilnic, din toată ţara. Dar, radioul pune şi întrebări despre viaţă, dar, în general, merge pe actualitate, pe informaţia livrată concis şi rapid, pe starea de bună dispoziţie, pe modernitate…

Adolescentul din Baia Mare

– Dincolo de lucrurile despre care am discutat, tu mai organizezi şi conferinţele „Fain & Simplu”, eşti şi prezentator de festivaluri muzicale, faci campanii, ai un lanţ de cafenele… O viaţă plină. Are vreo legătură cu Maramureșul tău natal? Cu Baia Mare?

– Da, chiar sunt produsul stării de visare care îl caracteriza pe adolescentul Mihai Morar din Baia Mare. Dac-aş scrie o carte, atunci cu asta aş începe: cu faptul că am ajuns ceea ce am visat. (râde) Că eu asta am visat: să fac o emisiune matinală la un post de radio naţional. Deci, eram foarte precis în ţelul meu. Sigur că lucrurile nu s-au întâmplat liniar, au intervenit şi o grămadă de piedici care m-au îndepărtat de visul ăsta, însă doar temporar, căci – iată! – până la urmă, am revenit la el şi mi l-am şi împlinit. Eram în Baia Mare, la liceu, şi am început să scriu în presa locală şi să lucrez într-un radio din oraş. Apoi am venit în Bucureşti, în 2000, câteva luni am lucrat la „Evenimentul Zilei”, apoi am încercat să intru la Radio Contact, dar am fost refuzat, fiindcă aveam accent de Baia Mare, spuneam „Bună siara” sau „cafia” (am ajuns să lucrez şi acolo, însă mai târziu), dar uite cum se aşază lucrurile în viaţă: şeful care m-a refuzat la Radio Contact a fost primul om la care am apelat pentru a fi director de programe la Radio Zu, când am pornit acest radio, în 2008. Omul acesta mi-a zis să mă duc să mai studiez, s-o iau mai de jos. Ceea ce am şi făcut: deci, refuzul lui n-a fost un bobârnac, ci un sfat foarte bun. Pentru care l-am apre­ciat! După aceea, lucrurile s-au tot înlănţuit, am ajuns şi în televiziune… Eu nu gândesc lumea în termeni de TV, radio sau internet, consider că rolul meu este să le spun oamenilor poveşti şi să le transmit emoţii, iar asta poţi s-o faci prin orice canal de comunicare, cu con­diţia să respecţi anumite reguli de bază şi principii. Pe care eu, unul, le-am deprins de la părinţii mei şi apoi din facultate (am absolvit Jurnalismul): apre­ciez oamenii talentaţi şi care sunt autodidacţi, dar cred că totuşi ai nevoie şi de nişte profesori, şi de cadrul şcolii, ca să clădeşti o temelie ­solidă.

– Pentru o viaţă profesională atât de plină, ai nevoie de multă energie. De unde ți-o tragi?

– Cred că în viaţă, cel mai important e pe ce îţi concentrezi aten­ţia: dacă atenţia ta e direcţionată spre urât („Vai, ce rău îmi merge! Vai, ce răi sunt oamenii!”), atunci aşa te vei simţi şi tu şi aşa va fi şi energia ta. Atenţia mea e concentrată pe bine, pe binele, oricât de mic, pe care pot să li-l fac oamenilor prin munca mea. Iar interacţiunile cu oamenii, de orice fel ar fi ele, sigur, îţi consumă din energie, dar îţi şi dau multă energie. E un schimb reciproc. Apoi, sincer, eu îmi fac rost de energie şi din momentele în care mă rup de cotidian, mă detaşez de vibraţia asta trepindantă a lumii şi încetinesc ritmul: ore în care nu fac ceva concret, ci doar mă întorc spre interiorul meu, ore în care mă plimb prin parc, petrec timpul în discuţii cu invitaţii de la podcast, care şi el reprezintă o sursă de energie bună… Faptul de a asculta oamenii te învaţă multe şi te îmbogăţeşte, spre deosebire de faptul de a turui tu toată ziua şi a face pe deșteptul.

Liniștea vieții

– Familia e şi ea o sursă de energie?

– E sursa mea de echilibru. Ce ne consumă enorm în viaţă e dezechilibrul, incoerenţa, faptul că suntem mereu cu talerele balanţei ba sus, ba jos… Aşa­dar, da, familia îmi dă o energie fantastică: ea reprezintă calmul din mijlocul furtunii. Pentru mine asta înseamnă familia: o energie sinceră, caldă şi bună, felul în care mi se reaminteşte zilnic că nu sunt nici succesul de la radio, nu sunt nici insuccesul unui podcast, ci pentru fetele mele (soţia şi fiicele noastre), când mă întorc acasă, sunt înţeles şi la fel de iubit, şi când am un succes, şi când am un eşec…

– Ai 43 de ani, o carieră înfloritoare, o familie frumoasă… Te simţi împlinit, Mihai?

– Da, pot să spun că da. Asta mi se pare cel mai important: liniştea vieţii. Ştii, când mă trezesc dimineaţa, am şi eu griji, dar nu am îngrijorări. Poate şi pentru că mi-am construit viaţa cu smerenie: nu am visat niciodată să fiu putred de bogat, să fiu şef şi să conduc mii de oameni… Ceea ce am visat eu a fost o viaţă liniştită, în care ai mei să fie bine sau, dacă – Doamne fereşte! – li se întâmplă ceva, să ştiu că pot să-i ajut… Sigur, ca noi toţi, şi eu am îngrijorări legate de lumea în care trăim, dar încerc să practic şi o anumită detaşare, astfel încât să nu-mi pierd echilibrul. Mi se pare că Sfântul Apostol Ioan a spus „să fii în lume, dar să nu fii al ei”: cam asta încerc şi eu… Să trăiesc în lume, dar să nu fiu sclavul modelor de toate felurile, al ideologiilor…