În colţul dinspre nord al grădinii din spatele casei mele, trăia o salcie plângătoare înaltă-înaltă, concurând cu nucii din preajmă, ba chiar depăşindu-i. Maiestuoasă, elegantă şi visătoare ca o doamnă din alte vremuri, îşi legăna lungile-i plete la fiecare adiere de vânt, într-un vals melancolic. Ai fi zis că vrea să alunece undeva, departe, condusă de un cavaler nevăzut.
Salcia fusese plantată de un pădurar venit din Moldova, în urma căsătoriei cu o tânără moaşă din sat. Repartizată în Bucovina, l-a întâlnit, s-au luat şi au avut o fetiţă, dar moaşa n-a mai vrut să stea în Țara de Sus, trăgând la „ţara ei” maramureșană. Şi-au cumpărat o zvoră (loc de casă) de câţiva metri pătraţi, şi-au construit o casă, la care numai pe ea o vedeai lucrând alături de muncitori, că moldoveanul ei hălăduia cu săptămânile prin Munţii Gutâiului. Schimbase de-acum codrii Moldovei cu cei ai Maramureşului, pe care-i simţea la fel de familiari, dar nu acelaşi lucru se întâmpla şi cu oamenii; era mai mereu ursuz, mânios, necomunicativ, încât se vedea cu ochiul liber că poartă în inimă un alean. Când moaşa a primit o grădină chiar lângă noi, ca să aibă unde să-şi cultive legumele, în loc de meri, peri, pruni, cireşi ori nuci, pădurarul a plantat salcia. Tata n-a putut să-l înţeleagă: „Batăr să hi pus un brad, un pin, o larice (zadă)…”. Dar el a plantat o răchită, urmărindu-şi un gând, o stare ce nu-l părăsea defel. Şi astfel deveni clar pentru toată lumea că omului îi pare nespus de rău după locul nașterii sale, cu toate că femeia lui, împăciuitoare și blândă, își însoțea bărbatul la toate evenimentele importante din familia rămasă în Moldova. Nemulțumirea și posomoreala nu l-au părăsit niciodată, nepotrivite cu salcia cea pletoasă și blândă, pe care o plantase în grădină.
Bucuroasă de viață, creştea ca în poveste, tot mai înaltă şi mai frumoasă, în vreme ce stăpânul îmbătrânea şi se pregătea pentru lumea de dincolo. S-a dus și, la vreo cinci ani, l-a urmat şi nevasta. Fiica lor stătea la oraş, grădina era lucrată şi îngrijită acum de oameni străini. Salcia crescuse enorm, căpătase o coroană imensă, coborâtă până la pământ, de puteai locui dedesubt, iar trunchiul era atât de gros, că nu l-ai fi putut cuprinde cu braţele – o capodoperă a naturii. Dar nu toţi oamenii înțeleg frumuseţea naturii, şi iată că într-o zi, aud glas de drujbă şi văd din pridvorul casei o scară lungă, proptită de salcie, şi pe ea căţărat vecinul, ce-i tăiase deja toate crengile, până aproape de vârf. S-a oprit, lăsându-i doar sus de tot o coamă ciufulită, numai pentru că nu-i mai ajungea scara. Mă gândeam cu amărăciune câţi ani îi vor trebui bietei sălcii să își revină, să fie iarăşi frumoasă, răsfăţată de vânturi şi ploi, dar mă bucuram, totodată, în sinea mea, că scăpase cu viaţă.
Dar iată că la puţină vreme după aceea, omul cu drujba s-a îmbolnăvit de plămâni – şi a stat în spital aproape un an de zile, fiind externat ca să moară acasă. L-au adus cu ambulanţa într-o seară, l-au scos pe targă şi l-au băgat în căsuţa lui. Au urmat o toamnă şi-o iarnă lungă, în care fiul său l-a hrănit cu lingura, l-a îngrijit, şi omul a început să-şi revină. În primăvară, de Sfintele Paşti, l-am văzut în curte, la soare, stând în cărucior, şi m-am dus până la el. Arăta bine, vorbea clar, calm, putea să mănânce singur şi m-am bucurat. În vremea asta, pe gardul din spatele lui s-a aşezat un piţigoi. Apoi a zburat pe genunchiul bolnavului, înainte să-şi ia iarăși zborul. Omul a zâmbit; piţigoiul a ciripit. Fusese o clipă edenică! M-am întrebat, tulburată: care este semnificația ei? Aveam să aflu răspunsul în curând. Omul se însănătoşea tot mai mult şi începuse să umble. Salcia îl iertase. Boala şi recuperarea lui au durat până ce ea şi-a refăcut aproape în totalitate coroana, atingând, cu ramurile ei curgătoare, pământul. Pițigoiul fusese îngerul vestitor.
PARASCA FĂT
