COSTION NICOLESCU: „E o frumuseţe a primăverii care te ajută să simţi Învierea, să o trăieşti şi să ţi-o adevereşti”

„50 de Învieri”

– Paștele vine la noi, de fiecare dată, prin post, rugăciuni, muguri de măr, prin datini străvechi și prin firul de iarbă care dă colț. Din câte Sfinte Paște ați sărbătorit până acum, s-a adunat în memoria și sufletul dvs. o imagine desăvârșită a lui?

– Eu, la vârsta asta, am, să zic, vreo 50 de Învieri de când am devenit conştient de prezența lui Dumnezeu. Și în toate aceste sărbători de Paște prin care am trecut a fost un „ceva” mereu același şi un „alt­ceva” cu totul nou, care ţine de multe lucruri. Ţine, o dată, de parcursul tău, ca om, de cunoaşterea ta, de sensibilitatea ta. Ţine, de asemenea, şi de context – contextul social sau politic. Oamenii recepţionează tot ce se întâmplă în jurul lor, aşteptările lor nu sunt ale unor indivizi care trăiesc într-un buncăr atomic, unde nu mai ştii nimic despre exterior. Lucrurile astea, din interior și din exterior, se împletesc şi cu conştiinţa unei suferinţe care există în noi. Fiecare epocă are suferinţa ei, noi o avem pe a noastră, în zilele noastre: a fost pandemie, apoi război, au avut-o şi alţii înainte de noi, dar la noi suferința e mai mult informaţie decât sim­ţire. Suferinţa există de la nivelul personal (fiecare are câte o suferință) şi până la nivel de comunitate. Toată lumea realizează, într-un fel sau altul, fiecare de pe treapta sa, că astăzi trăim o suferinţă comună, o boală gravă a lumii. Peste ea vine Paştele, care ne dă un pic de nădejde, ne scoate puţin la lumină. Dacă ai motivaţia Paştelui, a Învierii, ieşi puţin din apăsarea exterioară, chiar dacă ea ţine de o problemă personală de sănătate sau de relaţie cu cei dragi ai tăi sau ţine de această societate comtemporană, foarte bolnavă psihic, aş putea spune. Psihicul bolnav al societăţii e destul de întins; unii sunt conştienţi de el, alţii nu. Nu sunt conștienți de ei înşişi în primul rând. La noi, la români, e frumos și că avem o limbă extraordinară, cu un cuvânt unic pentru sărbătoarea Paștelui. Ce frumos este cuvântul „înviere”! Nimeni nu îl are, nimeni! De la limbile vechi, biblice, şi până la limbile marilor culturi – greacă, latină, slavonă – niciuna nu are cuvântul „înviere”. Toate pleacă de la verbul „a te ridica”, „resurectio”. La noi, „înviere”, care înseamnă „intrare în viaţă”, conţine o teologie absolută. Această trecere de la moarte la viaţă este cu totul altceva decât nemurirea. Că toţi visăm, într-un fel, la nemurire.

– La noi învierea nu există doar în biserică, ci e imprimată adânc în conștiința poporului. În basmele noastre, în poveşti, este multă înviere, care adesea se face după ce Făt Frumos este stropit cu apă vie sau neîncepută, o apă sfintițită.

– Da, când voinicul ia apa sfinţită și o toarnă, lucrurile se refac. Eu cred că toată lumea trebuie să aibă o clipă de trecere la înviere; trebuie să schimbi trupul, trebuie să faci din trupul tău pământesc un trup nou, ceresc, deci trebuie să fie un soi de înviere, de transfigurare, dacă nu prin moarte, prin ceva asemănător. Dar înviere, nu nemurire, adică să nu rămânem veșnic cum suntem, fără moarte.

Taina are nevoie de liniște

– Cum să facem „să înviem” de Paște? Că e mult zgomot care acoperă praznicul…

– Problema la oraş este că nu ne decupăm şi decuplăm din ansamblul ăsta de zgomot de lume. Eu ştiu cum e și la noi, în familie: hai, cumpără, vopseşte ouăle, fă cozonacul, mielul, fă pasca… E o agitaţie teribilă, care are frumuseţea şi rostul ei, dar ar trebui să poţi să te decuplezi şi să te înconjori puţin de li­niş­te, măcar în ultimele două zile, dacă ai putea, ca să simţi taina. Da, trebuie să fugi, să te ferești să-ți devină Paștele ceva formal, că e bine să mănânci, să petreci, dar nu poţi să faci toate astea fără să sesizezi de ce o faci. Învierea asta se cere realizată, este o înviere accesibilă, e lăuntrică, e foarte lăuntrică. De formalism trebuie să fugim. Formalismul capătă, câteodată, nişte forme elucubrante. Când faci lucruri extravagante, nu ştiu, îți faci Paştele în Maldive, de exemplu, nu e ce trebuie. Trebuie fugit de formalism şi de excesele care nu mai sunt în duhul bisericii. De exemplu, la sat, de Paște, toată lumea venea la biserică, numai cei bolnavi nu mergeau. Dacă nu mergeai la biserică, lasă, ce zicea lumea, dar era jale pentru sufletul tău, că simţeai că ceva nu va merge bine în tot anul ăla, pentru că tu nu te-ai dus la Înviere. Apoi se venea de la biserică şi toată familia se aşeza la masă, toată lumea săruta mâna capului familiei, toată lumea. Era o altfel de masă, totul era altfel.

Pe mine mă apasă puţin lucrurile când mă fură prea mult partea care ține de ambalajul ăsta frumos al Paștelui și care e greu de echilibrat. De nu ştiu câţi ani mi-am propus să mă duc şi eu la biserică în Vinerea Mare, când se face slujba ceasurilor, când se scoate epitaful şi se pune pe masă. Ei, întotdeauna e ceva de făcut acasă la ora aia… Și-mi zic: „Lasă, că la anul mă duc! Şi la anul… o să fie la un moment dat, când nu o să mai fie „la anul”, o să fie „anul trecut”.

Pe de altă parte, îmi dau seama că se poate și mai rău. Am nimerit odată la Bruxelles, de Florii. Biserica noastră românească din Bruxelles era plină, o biserică mare, cu o atmosferă foarte frumoasă. În restul orașului, nimic – biserici închise, nimic, dacă erau deschise vreo două magazine de ciocolată. La belgieni era Paștele, sărbătorile erau decalate în acel an cu o săptămână, dar nu se vedea nimic, era mort totul și era o tristeţe… Biserici erau, dar erau toate zăvorâte. Deci, e o pierdere de viteză grozavă în Occident, din punctul ăsta de vedere. La noi mai e puţină nebunie, poţi să mergi în Obor şi să vezi, dincolo de rânduiala bisericii, o efervescenţă, o nebunie în preajma sărbătorilor.

Înviere, între două trenuri

– Vă mai amintiți de primul dumneavoastră Paște?

– Prima amintire mai puternică e de când nu eram cu biserica. Aveam însă şi eu romantismele mele, așa că am plecat într-o noapte la Putna, să fac Paştele la mânăstire, era prin 1971. Biserica mare era săpată toată, că se lucra la restaurarea ei, slujbele se făceau în paraclis. Am ajuns în Miercurea Mare şi am tras la o casă din sat. M-am dus la slujbă, dar pe vremea aceea nu înţelegeam mare lucru din ea. În casa în care trăsesem eu toată lumea robotea la vopsitul ouălor, la tot felul de lucruri. Eu eram cam stingher, și în Sâmbăta Mare mi-a venit un urât… Așa că am plecat acasă, cu trenul de seară. Am călătorit toată noaptea și am coborât la Dorneşti, că se schimba trenul. Între trenuri, aveam o oră şi jumătate, de la gară până la biserică nu era mult şi se apropia miezul nopţii. Și atunci am văzut ceva ce nu voi uita niciodată, mi-a rămas imaginea asta în minte: femeile satului, toate cu coşurile pline, din care se vedeau sticlele de vin de sub ştergare, se vedeau colacii, păştile, mergeau ca un râu spre biserică. Era ceva incredibil, în miez de noapte. Se duceau cu ele la sfinţit, poate că făceau şi un pic de prânz al ­Paştelui.

Asta era lumea lor, universul lor. Ţăranul este un personaj pe care eu îl simt în genealogia mea şi sufletească, şi genetică, şi spirituală şi, pe măsură ce mai cunosc şi mai citesc despre el, mi se pare o persoană tot mai tainică şi mai surprinzătoare. Ceea ce mi-a atras tot timpul atenția la el a fost o implicare a lui în tot ce ţine de viaţa spirituală, unele gesturi pe care noi poate că le-am face superficial sau chiar superstiţios, ţăranul le face cu implicare, curăţie şi seriozitate. Adică el crede în importanţa oricărui gest, nu e formal.

– Puteți da câteva exemple din tradiția pascală a satului românesc?

– Aș începe cu această cultură a încondeiatului de ouă, care e extraordinară. Ei bine, în cadrul acestei culturi, ţăranii noștri până şi cârpa cu care ştergeau ouăle nu o aruncau, nu o ardeau, ci o duceau împreună cu alte lucruri la sfinţit, la biserică. După ce o sfințeau, peste an o foloseau în diverse momente, ca să îi ajute – momente de sănătate, de cumpănă. Sau, când făceau ouăle de Paşte, puneau blide noi. Azi am zice că asta e puţin exagerat. Sigur că e exagerat acest gest dacă-l faci aşa, doar ca să-l faci… Dar ţăranul simțea, fără să teoretizeze prea mult, că trebuie să fie o curăţie şi că e curat pentru că totul trebuie să fie curat pentru Paşti. Mai era obişnuinţa, destul de întinsă, să te speli în ziua de Paşi cu apă nouă, neîncepută. Asta nu era ca să te cureți de praful de pe tine, ci era o rânduială a unei curăţiri de început de lume.

Altă rânduială formidabilă îți cerea ca în ziua de Paşti să te duci la slujbă întotdeauna cu hainele cele mai noi, cele mai scumpe, cele mai frumoase. După Paşti, trei săptămâni nu se spălau hainele alea, pentru că, odată spălate, nu mai sunt noi. Şi încă ceva: hainele de la Paşti se purtau doar duminica şi la sărbători, nu în fiecare zi. Ele deveneau veşminte sacerdotale, le porţi doar la momentele de întâlnire cu Dumnezeu, nu pleci joia pe uliţă cu hainele de Paște. Sunt sfinţite, într-un fel, pentru că au fost la biserică la Înviere, fără să fie nevoie de o rugăciune de sfinţire specială. Se sfinţesc, cumva, o dată de la sufletul omului, iar a doua oară, că au fost de faţă la Înviere.

O datină, iarăşi, foarte frumoasă, este prânzul Paştelui. Întotdeauna, într-un sat erau oameni mai aşezaţi – în Transilvania erau sate în care majoritatea erau bine aşezaţi. Cei mai cu dare de mână dădeau un prânz al Paştelui, unde se aduna lumea să fie împreună. În Maramureş (cine a fost la bisericile acelea de lemn știe), pe lângă biserică, sunt nişte lespezi mari de piatră, şapte, opt, câte sunt. Când mergeai la biserică, ţi se spunea: „Aici, în noaptea de Paşti, se pune masă”. Familiile mari, întemeietoare de vatră, așterneau ştergare pe lespezile acelea și puneau masa. Stăteau împreună în noaptea de Paşti, iar morţii erau şi ei alături, pentru că cimitirele, înainte, erau împrejurul bisericii; mult mai târziu s-au făcut biserici fără cimitire. Toţi mâncau acolo și ciocneau un ou de Înviere. Era efectul recuperator, la nivel de familie dusă până la un nivel de trib. Hristos era prezent acolo, o prezenţă apropiată, blândă, în care şi ei între ei se îmbrăţişau. E o punte între naşterea Domnului, când cântăm – „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” şi Înviere, unde zicem: „Să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”. Se doreşte o împlinire a chemării de la naşterea Domnului, unii o respectă, alţii mai pu­ţin –, dar ea rămâne ca o chemare absolută, ge­nerală.

„Țăranii noștri nu-și părăsesc morții niciodată”

– Masa de la bisericile din Maramureș se ținea imediat după liturghia de Paşte, noaptea?

– Da, în unele locuri aşa era, cel puţin, unde erau bisericile de lemn cu lespezi de piatră. Acum, spre deosebire de Crăciun, care este considerată o sărbătoare a familiei, la Paşti lucrurile sunt puţin mai generale, şi de aia în sat masa se făcea pe lângă biserică, pentru că nu puteai să îi chemi acasă pe toţi. Era o petrecere împreună, o masă împreună care, fiind în exterior, nici nu dădea în excese, ca atunci când stai aşezat şi nu te mai scoli decât după nu ştiu câte ore. Duhul sărbătorii impregnează şi partea asta a mesei. În cântările din Canonul Învierii se vorbeşte foarte mult despre simţuri, toate simţurile sunt chemate să sărbătorească liturgic. Felurile de mâncare puse pe masa de Înviere – inclusiv carnea, brânza – miros a Paşti, capătă altă mireasmă şi au alt gust. Şi astea fac parte din Paşti şi din învăţătura hris­tică, Hristos a mâncat de multe ori cu ucenicii lui, a mâncat ca să povestească, ca să îi înveţe şi ca să se bucure unul de altul. Viaţa noastră este foarte mult între mese, adică stăm un pic cu gândul la masa care o să vină şi pe care ne-o dorim să fie bună, fiecare cu gusturile lui, cu nevoile lui. Iar când vorbim de mese de sărbătoare, ne gândim la întâlnire mai mult: cine o să vină la masă, cu cine o să fim, cu cine o să stăm şi cum o să îl omenim.

Aș încheia șirul de datini de Paște pe care le-am pomenit cu un obicei care mie îmi place foarte mult, deși nu este în întregime al bisericii, ba chiar este puțin în răspăr cu rânduiala ei. Rânduiala ortodoxă cere ca de la Sâmbăta lui Lazăr, din sâmbăta de dinainte de Florii și până la Duminica Tomii, să nu se facă pomenirile morţilor. Rânduiala are o raţiune teologică, pentru că ne concentrăm la început pe Drumul Crucii, al Patimilor, iar pe urmă e o bucurie foarte mare în toată Săptămâna Luminată. Ei, ţăranii noștri nu o respectă întru totul! Ei nu îşi părăsesc morţii niciun moment, la ei cele două lumi nu se separă niciodată. De aceea, țăranul nostru avea chiar în Săptămâna Mare pomenirea Moşilor de Joi Mari. Știți că în rânduiala bisericii, Joia Mare e un mic popas în Săptămâna Patimilor – atunci s-a întemeiat Sfânta Împărtăşanie, de aceea e o zi cu dezlegări la vin, deci e o mică întrerupere în asprimea care începe de luni și ține până sâmbătă seara. În mijlocul Săptămânii Mari, țăranul nostru face prânzul de Joi Mari, care este o masă comună, care se dă spre pomenirea morţilor. E o prelungire în duhul bisericii a ceea ce nu există în biserică. Nu e în litera canonului bisericii, dar eu cred că e în duhul ei. În fond, nici biserica nu separă niciun moment cele două lumi, că la orice liturghie sunt pomeniţi şi morţii. Toate acestea sunt mici gesturi care arată mult. Se spune că în cele mici se văd cele mari. Pentru noi, oamenii moderni, ele pot să treacă fără să le luăm în seamă, ca nişte curiozităţi. Noi nici nu ne mai gândim la aşa ceva… Mi se pare că lucrurile astea ar trebui să le apreciem, să avem pentru ele o minimă cinstire și, totodată, şi un pic de introspecţie, să vedem că suntem departe de ele. De obicei, noi privim cultura ţărănească în zilele noastre ca o ciudăţenie: uite ce făceau! Dar nu e așa, aceste gesturi erau ceva esenţial în conştiinţa colectivă a satului, ceva care ducea la un început de lume. Ele arată o implicare sufletească şi intelectuală în tot ceea ce se întâmplă, o implicare cu bătaie lungă.

– La final, aș vrea să vă întreb ce loc ocupă primăvara pentru dumneavoastră în sărbătorirea Paştelui.

– Este importantă, pentru că eu sunt mai sensibil la regnul vegetal decât la cel animal. E vremea florii, şi ea iese! Am pe balcon tot felul de plante şi văd fiecare frunzuliţă care iese, fiecare boboc, şi mă bucur foarte mult. Mai vine cineva care îmi aduce câte o floa­re din grădină, şi ea îmi vorbește, în­tr-ade­văr, despre Înviere. La biserică se aduc flori multe de Florii şi pe urmă, în Vinerea Mare, toată lumea aduce flori, care se pun pe epitaf şi se împodobeşte şi Crucea cu ele. Asta îmi place foarte mult: sunt flori care sunt aduse şi pe urmă se împart; nu ştii cine ce flori a adus, dar se împart la toţi. Mi se pare extraordinar faptul că florile se adună şi pe urmă pleacă… Pentru noi, creştinii, e o frumuseţe a primăverii, care şi ea te ajută să simţi Învierea, să o trăieşti şi să ţi-o adevereşti. Sf. Efrem Sirul spune foarte frumos într-o poezie că acum haina omului e o haină nouă, cu multe culori împodobită. „Haina omului”, pentru că omul e făcut din lut şi acum pământul, haina lui se umple de culori. Paștile sunt aproape de Primăvara lui Botticelli – oameni îmbrăcaţi frumos şi purtând veşmânt înflorat.