• Povești de dragoste pline de veșnicie și care nu se mai potrivesc cu ziua de azi •

MARIUS CHIVU

Dragoste în Oltenia de sub munte

Am avut norocul să fiu crescut la țară și apoi să trăiesc până la 40 de ani în preajma bunicilor, toți longevivi. Am amintiri cu ei, de când erau mult mai tineri decât sunt eu acum. I-am iubit pe toți la fel de mult, deși nu în același timp, și pe fiecare altfel. Le-am ascultat poveștile de viață, am muncit pământul alături de ei până când am plecat la facultate, apoi, când a fost cazul, am avut grijă de ei și de aproape, și de la distanță.

Port numele de botez al unuia dintre ei și trăsăturile fizice ale celuilalt, în vreme ce personalitatea și temperamentul meu au preluat de la fiecare câte ceva. Pe măsură ce înaintez în vârstă, mi-e limpede ce anume și de la cine am moștenit una-alta. Când voi fi atins bătrânețea, mă voi fi transformat într-un avatar al lor. Iar asta, poate, îmi va stârni nostalgia după vremurile când dormeam în același pat. Lor de datorez, în bună măsură, pasiunea pentru scris. Am scris mult despre ei și încă folosesc vorbele și expresiile lor, chit că numai eu știu asta. Mi-au oferit o copilărie fericită și mă îngrijesc, cu drag, împreună cu tatăl meu, de mormintele lor. De altfel, cum am scris chiar în aceste pagini cu altă ocazie, am renovat casa bunicilor materni și am transformat-o într-un fel de muzeu al familiei, unde vara țin tabere de scris. Tâmplăria realizată de bunicul tâmplar a fost restaurată, iar casa e decorată cu păretarele, cuverturile și preșurile țesute de bunica, iar pe pereți se află fotografii cu ei. Povestea lor va fi spusă cât voi trăi în acea casă din Oltenia de sub munte.

Cu toate acestea, știu prea puține despre cum s-au iubit bunicii mei. În primul rând, pentru că am luat de bună dragostea dintre ei, până târziu, la maturitatea mea. Conviețuiau fără conflicte, se certau rar și scurt, nu-și aruncau vorbe grele, munceau, mâncau și se odihneau cot la cot, în același ritm. Erau două tandemuri ce funcționau conform unei înțelegeri stabilite între ei cu multă vreme în urmă. Se mai tachinau, dar aveau umor.

Trecuseră prin multe împreună. Când am devenit cu adevărat conștient de ei, trăiau vieți bune prin comparație cu ce-mi povesteau (copilăriseră în anii ’20 și ’30, își aminteau războiul). Sărăcia prin care trecuseră era relativ banală (nu aveau ce mânca, umblau desculți, făcuseră doar patru clase), dar bolile le-au marcat viața, căci amândoi bunicii mei au fost bărbați cu dizabilități: bunicul matern, Toma tâmplarul, supraviețuise poliomielitei cu o pareză a ambelor picioare, iar bunicul patern, Victor cărăușul, suferise un accident, copil fiind, care-i dislocase un șold și rămăsese cu un picior mai scurt cu patru centimetri decât celălalt. Practic, bunicile mele, Margareta și Elena, s-au căsătorit, la îndemnul, ca să nu zic obligația părinților lor, cu câte un bărbat instabil pe picioare, respectiv, cu câte un bărbat șchiop.

Margareta era o femeie frumoasă, ageră la minte, îngrijită și manierată, puternică mental și hotărâtă, credincioasă, harnică și pricepută, deopotrivă, la țesut, gătit și muncit pământul. Știa prea bine că ar fi putut „nimeri” mai bine decât măritată de propriii părinți, cu Toma, un tâmplar cu picioare moi care, în primii ani de căsnicie, făcea crize nocturne de epilepsie. L-a respectat, i-a făcut doi copii, i-a „îmbrăcat” și i-a întreținut casa, iar, la nevoie, a avut grijă de el și l-a menajat, muncind pe câmp, în soare și pe ploaie, atunci când el lucra tâmplărie în atelier (clandestin, căci era în plin comunism).

Târziu, după moartea lui prematură (în urma unui accident în pădure, când din cauza picioarelor nu s-a putut feri din calea unui copac în cădere), mi-a mărturisit că n-a fost bărbatul pe care ea să-l fi putut iubi: prea fusese fragil, ezitant, fără inițiativă, fire melancolică, prudentă, chiar fricoasă (în fața autorităților comuniste). Considera că, în ceea ce privește dragostea, fusese victima părinților ei, care-i aleseseră un soț nepotrivit. (Bunicul Toma știa că mariajul fusese în favoarea lui.) În ceea ce privește familia, de asemenea, nu avusese noroc: și-a îngropat nu doar soțul, dar și ambii copii, pe unchiul meu și pe mama mea: ambii moșteniseră handicapuri paterne, o inimă slabă, respectiv o malformație cerebrală. Margareta ajunsese să-și regrete viața în detaliu. Dintre toți bunicii, ea și-a dorit moartea cu cea mai mare ardoare. Iar Dumnezeu, cum obișnuiește, s-a înduplecat cu greu să i-o ofere la timp.

De cealaltă parte, bunica Elena fusese căsătorită, de asemenea, cu un bărbat ales de părinți. Dar ea era o femeie simplă, foarte simplă, discretă, încă și mai credincioasă, extrem de harnică și de devotată, altfel fără calități gospodărești, fără carte și fără ceea ce am putea numi viață interioară. Era o povestitoare extraordinară, însă, dincolo de fapte, nu reținea și nu întrevedea nimic altceva în istoriile povestite. Nu părea să-și judece în profunzime nici măcar propria viață. O variantă mai bună a propriei vieți era pentru ea de neconceput nici măcar în ima­ginație. Victor era bărbatul ei și i s-a devotat toată viața, într-un mod pe care bunicul, un bărbat aprig, taciturn, bețiv și, din cauza unei virilități stimulate de handicap, foarte afemeiat, nu îl merita. Dar ea îi găsea mereu aceeași scuză: fusese șchiop de mic (handicap care, de altfel, îl scăpase de a fi trimis pe front), suferise mult la viața lui, de-asta se comporta cum se comporta. Trebuia înțeles și protejat.

Aș merge până într-acolo să spun că, deși fuseseră colegi de clasă, deși au îmbătrânit împreună și au murit la puțină vreme unul după celălalt, Elena n-a știut cu adevărat ce era sau ce putea fi dragostea lângă Victor. Spre deosebire de Margareta, care părea că regreta că nu avusese parte de dragoste, lucru pentru care admit că nu am dovezi.

Toma, spre deosebire de Victor, nu era un bărbat viril (mi-o confirmase Margareta), dar era un bărbat curat, elegant până la fudulie, șarmant chiar: folosea apă de colonie și ulei pe păr, purta cămăși, baston și ceas de mână. Dacă Victor umbla zdrențuit în căruță, Toma mergea pe bicicletă cu pălărie de fetru pe cap. Dar asta, și pentru că satul Elenei și al lui Victor, mai la câmpie, fusese colectivizat de comuniștii care le confiscaseră averea, pe când satul Margaretei și al lui Toma, mai deluros, scăpase de colectivizare. Situație care, în timp, făcuse ca viețile lor să nu mai fie la fel de prospere, deși locuiau în aceeași comună și munceau la fel de mult. Dar asta e o altă poveste.

Revenind la dragoste, bunicii mei, dacă s-au iubit, s-au iubit altfel decât știm, simțim și visăm noi azi. În fond, erau născuți acum o sută de ani, într-o cu totul altă lume. Nu știu dacă le-a fost mai bine și cât au fost de fericiți împreună. Nici măcar nu știu dacă s-au întrebat asta vreodată. Știu însă că au rezistat.

OTILIA ȚEPOSU

Merele cântătoare

În luna August a anului o mie nouă sute douăzeci și nouă, în prima duminică după Sântămăria Mare, s-a celebrat cu tot neamul, prietenii și vecinii nunta dintre Ecaterina și Nicolae, bunicii mei, în casa cărora mi-am petrecut primii ani de viață. Acestea erau numele lor din acte, dar lumea le spunea Catarina ori Catița și Mniculai sau Mikloș. Am în față fotografia de la nunta bunicilor mei. Recunosc ușor curtea în care am crescut. Pe o laiță sunt așezați mirii, proaspăt căsătoriți, și nănașii. Buna poartă pe cap năframă albă, semn că fotografia a fost făcută a doua zi după cununie, pentru că la biserică se mergea cu coroniță și voal. E îmbrăcată cu o fus­ tă plisată și cu o bluză albă, peste care are o ja­ chetă cu încre­ ți­ turi, de-o parte și alta a gulerului. Are pantofi în două culori, cu tocu­ leț și baretă care ține pantoful strâns pe picior. Lângă Buna, pe laiță, cu umărul stâng lipit de ea, stă bunicul Mniculai. Pare mulțumit și oarecum „măreț”, mândru că stă lângă Buna. Mniculaie mai poartă încă în buzunarul de la piept batista de „încre­ dințare” primită de la Catița ca semn că îl vrea de bărbat. Cercetez cu mare atenție fotografia, ca să văd ceva, un semn, un gest în care să descopăr un „dialog” între cei doi miri, ceva care să-mi dea de înțeles că erau fericiți, că se bucurau grozav de clipele acelea. Dar nu deslușesc decât un fel de… resemnare obosită… Nu știu dacă Bunicii mei s-au iubit… Buna era discretă și niciodată nu mi-a povestit ceva despre asta, iar eu n-am îndrăznit niciodată s-o întreb. Mai degrabă am înțeles, în timp, cam care a fost viața lor din alte povești despre alții, pe care mi le spunea Buna, mereu cu un fel de reținere rușinată. În schimb, port cu mine amintirea unor întâmplări pe care le-am trăit alături de ea mult după ce Bunicul n-a mai fost.

Când eu aveam vreo patru, cinci ani, venea la Buna un moşuleţ alb la păr, cu ochi veşnic înlăcrimaţi parcă de o bucurie fără nume. Îşi lăsa straiţa lângă uşă, se aşeza pe laviţă şi dă­ dea din cap: „Dumnezo te-ajute și te vadă, Catiţă, ce mai faci tu, Ca­ ­ tiţă dragă?”, zicea întotdeauna după ce intra în casă. Şi-abia după ce primea răspuns la între­ barea asta, se apro­ pia de strai­ ţă, scotea de acolo, de fiecare dată, câte două mere pe care le ştergea mai întâi cu colţul sfeterului verde şi apoi mi le întindea, scuturân­ du-mi-le încet pe lân­ gă urechi. Merele „cântau”, seminţele lor se mişcau în căsuţa prea largă în care dormeau. Doamne, ce-mi mai plăceau merele acelea, cât m-am jucat cu ele, cât le-am mai ascultat „cântând” şi cum m-au în­ şelat ele de tare, căci tocmai datorită lor n-am înţeles eu atunci că drumurile moşului Chimu prin curtea Bunii n-aveau alt scop decât s-o con­ vingă la un măritiş târziu, care să le unească singu­ ră­ tăţile bătrâne. Câtă vreme eu ascultam muzica merelor, moş Chimu încerca s-o convingă pe Buna să renunţe la văduvia ei albă, începută la treizeci de ani. Asta am aflat-o mult mai târziu, mult după ce am în­ mormântat-o pe Buna, cu  tot cu năframa ei de văduvă curată, năframă cumpărată de bunicul ca dar de nuntă.  

Oricât am căutat prin pieţele prin care am trecut mere cântătoare, n-am mai găsit niciodată de atunci. Nici nu ştiu dacă mai există şi dacă nu cumva merele acelea erau mere vrăjite de moş Chi­ mu, pen­ tru ca mie să-mi rămână în amintire doar muzica lor şi nu propu­ nerile lui de însurătoare, şoptite dulceag, când lumina gălbuie a serii se aşeza peste grădina Bunii.

Astăzi, acum, cred că adevăratele povești de dragoste rămân de multe ori nespuse, netrădate, ne­scoa­se la lumină în văzul și spre știința tuturor. Iar cele vechi, ale bunicilor noștri, au fost cu siguranță trăite cu o discreție de care am avea mare nevoie câteodată și noi, cei de azi.

GEORGE ARUN

Mărgelele roșii

Anul trecut, în va­ră, am mers pentru câteva zile în cătunul copilăriei mele de la poalele Munților Piatra Craiului, ca să scap de arșița din București și să mai umblu desculț diminețile prin iarba plină de rouă, ca în vremurile bune. Așa mergeau țăranii pe timpuri, ca să se încarce de energia pământului.

Casa veche a bunicilor încă mai e în picioare, dar nu mai locuiește nimeni în ea. Un gând m-a îndemnat să urc în podul casei, cum îmi plăcea în copilărie, pentru că găseam acolo tot felul de minunății: potcoave de cai, suveici pentru războiul de țesut, plante medicinale puse la uscat și uitate acolo… Le-am găsit pe toate la locul lor și, în plus, o lădiță pictată cu flori. Am deschis capacul și m-am minunat câte lucruri puseseră bunicii la adăpost: două icoane de lemn, una cu Sf. Petru și alta cu Sf. Gheorghe, o candelă din alamă, o căciulă din piele de Astrahan, o pereche de opinci aproape noi, niște cioareci, o năframă cusută cu fir de borangic, un bici cu codiriștea sculptată, împletit în șase, și o fotografie cu bunicul Pătru și maica Floarea în tinerețe, îmbrăcați în port popular. Era cât pe-aci să închid lădița, când privirea mi-a căzut pe un plic îngălbenit de vreme. Pe plic era un timbru poștal, numele bunicii Floarea și o adresă din Brașov. L-am deschis și am citit scrisoarea pe nerăsuflate. Era scrisă cu creion chimic, iar cuvintele erau ortografiate cu linii apăsate, ca și cum taica Pătru voia să se asigure că literele nu vor scăpa de sub vârful creionului și vor ajunge la soția lui mult iubită, care era bolnavă în spital: „Draga mea Floareo, află despre mine că sunt bine și sănătos până în prezent, cu săpatul cartofilor am săpat prima sapă, urmează sapa a doua, straturile de morcovi le-am curățit de buruiană. În rest, au fost multe ploi cam reci, o veni și vremea bună. Nu știu cum te simți, că ești bolnavă destul de grav și operația de fiere e grea, eu îți scriu să fii rezistentă la această durere mare. Zi și noapte mă gândesc dacă vei putea rezista, dar bun este Dumnezeu și îți va ajuta să treci și prin fenomenul ăsta. Ne rugăm cu toții să îți ajute și să te scape și să vii la căsuța ta, să mai trăim împreună cât va voi Domnul. Cu drag și dor te doresc să ne mai vedem la noi acasă, cu mult dor de tine te doresc, Pătru”.

Mi-au dat lacrimile și m-am lăsat în voia lor. În ruptul capului nu mă așteptam să citesc o scrisoare a bunicului pentru maica Floarea, pe care ea o păstrase în lădița din podul casei. Mi-am amintit că maica Floarea lipsise mai multe zile de acasă, pe când aveam vreo șase ani, și că, înainte să fie operată, stătuse la o nepoată din Brașov, la adresa care era scrisă pe plic. Lucrul ăsta se petrecuse spre apusul vieții bunicilor. La țară, bărbații și femeile sunt zgârciți la vorbă în a-și arăta unul altuia că se iubesc. Pe taica Pătru și pe maica Floarea îi vedeam cum se înțeleg din gesturi, cum bunicul își lăsa palma grea pe umărul bunicii când săpau grădina și o întreba: „Mai poți, măi nevastă?”. Sigur că putea, trebuia să poată…

Când maica Floarea pleca în sat să țeasă covoare cu alte țărănci, îi lăsa bunicului în cuptorul călduț o strachină mare cu mâncare, fie fasole cu cârnați sau carne afumată din garniță, fie varză călită, fie tocană de cartofi și un bulz alături. Câteodată, îi lăsa și gogoși trecute prin zahăr pudră, cărora li se spunea scovergi. Pe măsuța rotundă cu trei picioare era așternută o pânză albă, de casă, și pe ea, la îndemână, sticla cu țuică și lângă ea o litruță, un păhăruț de care nu se mai găsesc în zilele noastre. Când taica venea la prânzu-ăl mare de la coasă, din Poiana-Stânii, sau de la tăiat bușteni, găsea totul de-a gata, îi mai rămânea doar să-și facă cruce înainte să se așeze la masă. Era o dovadă de dragoste, de însoțire în viață. Câteodată, mă chema și pe mine să mănânc cu el, mai ales în zilele în care maica Floarea îi lăsa scovergi. „Gogule, taică, așa o femeie să-ți iei când ți-o fi vremea”, îmi zicea.

Toată toamna, taica Pătru mergea cu căruța la târguri, cu pastramă de oaie și brânză în burduf. Odată, când s-a întors de la târgul de Sf. Dumitru din Voinești cu mere, cu funii de ceapă roșie, cu saci cu mălai și făină și, bineînțeles, cu un butoiaș cu țuică, bunicul a deshămat-o pe iapa Stela de la căruță și a intrat voios în casă. Mă nimerisem să fiu acolo, ca de fiecare dată când taica Pătru venea de la târguri și îmi aducea și mie, câte o turtă dulce și tot felul de animăluțe din lut, colorate în fel și chip. Cum a intrat în casă, a luat-o pe bunica pe după umeri și i-a descheiat nasturii cămeșii albe de in. „Ce ai, omule, ori nu ți-s toți boii acasă, ne vede copilul, ești om bătrân”, i-a zis bunica. Atunci taica Pătru și-a deschis chimirul unde își ținea banii și a scos un șirag de mărgele roșii pe care i l-a pus, cu grijă, la gât. „Mă, Floareo, la spartul târgului mi s-a făcut dor de tine și m-am gândit să-ți fac cadou o atenție”, i-a zis taica Pătru. Cred că era trecut bine de șaptezeci de ani. Am luat turta dulce și iepurașul din lut și am zbughit-o acasă. Despre mărgelele roșii n-am povestit nimic.