Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Iubire mare

Foto: Shutterstock

Am avut odată ca niciodată doi papagali: Fifi și Coco. Mi-am adus dintr-o dată amin­te de ei și de perioada aceea fericită și senină din via­ța mea. Cum de mi-au revenit în minte aceste ima­gini idilice, străpungând pâcla deasă a ce­nu­șiului cotidian? Rătăcind de-a lungul pa­ginilor „For­mulei AS”, m-am cramponat de o ru­brică pe care de obicei n-o citeam, „Din lumea necu­vân­tă­toa­relor”. De ce n-o citeam? Pentru că sunt… o femeie ocu­pată. „N-am timp de asemenea flea­curi”, îmi spu­neam eu. Iar acum, m-am pomenit dintr-o dată inun­dată de o duioșie pe care o ui­tasem, de o candoare pe care o credeam dispărută. Toată ființa mea a fre­mă­tat de mirare. Și iată-mă luând una câte una, în or­di­ne inversă, toate re­vistele „Formula AS”, ca să mă afund cu ne­di­si­mulată plăcere în taina fiecărei po­vești ade­vărate, relevată cu o sinceritate și o sim­pli­tate im­pre­sio­nante. După ce două zile am tot citit la ele (pentru că am intrat și în colecția de anul trecut a revistei), m-am pomenit tânără, surâzătoare și… cu­rios lucru, mi-am redescoperit naivitatea și inocența de atunci, din anii copilăriei, când aveam o pereche de papagali adorabili. Amintirea asta a răbufnit cu for­ță din un­ghe­rele prăfuite ale memoriei. Da… pe pa­pagal îl chema Coco și avea penajul albastru, cu dungi albe și negre. Era un cavaler curtenitor. În fie­ca­re zi cânta serenade la picioarele iubitei lui, Fifi. Fifi era o co­che­tă, gătită într-o mantie de pene verzi, asor­tate cu un colier portocaliu la gât. Mare mi-a fost mi­rarea când, după ce am adus-o pe Fifi în colivia lui Coco, i-am sur­prins la câteva zile, după ce gheața din­tre ei se spăr­sese, sărutându-se cu foc. Da! Nu râdeți! Nu de­lirez. Se sărutau exact ca oa­menii (mă rog, sau aproa­pe), vreau să spun, cioc în cioc. Se piguleau și se dră­gos­teau, de rămâneam ui­tându-mă la ei, cu de­să­vâr­șire străină de noțiunea nu­mită timp. Probabil că Fifi se născuse în cap­ti­vi­tate, pentru că nu prea știa să zboa­re, spre deo­se­bire de Coco, care era un vaj­nic zbu­ră­tor. Hm… Îmi vine să râd. Coco era gelos ca un ve­ri­tabil latin-lo­ver. Când o scoteam pe Fifi din colivie, ca să ne ju­căm eu și prietenele mele cu ea, Co­co pălea de nervi, pupila ochilor lui devenea mică, mică de furie. Îl țin minte și-acum cum se zbătea nervos în colivie, uitându-se după Fifi care făcea reverențe în fa­ța noas­­tră. Ce mai, Coco spumega de furie, nu suporta ca niș­te umili muritori ca noi să aibă și ei parte de gra­­țiile iubitei sale. Dacă le dădeam drumul la amân­­doi prin cameră, Coco n-o părăsea ca să hoi­nărească ne­pă­­să­tor pe sus, o supraveghea grijuliu, apoi în­cepea să se rotească în jurul ei și ateriza lent lângă ea, reluându-și jo­cul de veșnic în­dră­gos­tit. Ce ciudat… Acum, când mă gân­desc, îmi dau seama că n-am vă­zut ni­cio­dată, printre oa­­­meni, în­dră­gos­tiți atât de fideli, atât de tandri și de atenți unul față de celălalt. Câte ciupeli n-am luat de la Coco și Fifi, pen­tru că le tul­bu­ram declarațiile de dra­­goste, cu neas­tâmpărul meu. Doi ani a durat idila. Se poa­­te spu­ne că Coco și Fifi au trăit înlănțuiți de o dragoste per­fec­tă, pentru că același scenariu de zben­­guieli, piguleli și sărutări se repeta în fiecare zi, ca și când acea zi ar fi fost prima. Dar după doi ani s-a produs dezastrul: Fifi a murit. N-am aflat niciodată de ce. Tot ce știu e că am înmormântat-o într-o batistă nouă, înflorată, lângă albia unui râu, înconjurată de multă verdeață și de ciripitul păsărilor libere, așa cum poate i-ar fi plăcut și ei să fie. Pentru Coco a fost o mare lo­vi­tură. Nu mai mânca deloc și stătea zile întregi în ne­mișcare. Ca să nu moară, pentru că eu nu mai ști­am ce să-i fac, a trebuit să-l dau unui crescător de pa­pa­gali avizat. De atunci, nu mi-am mai luat papagali și… încet, încet, i-am uitat, am uitat lecția lor de viață. Ca să fiu sinceră, n-am văzut niciodată oameni care să se înțeleagă atât de bine ca papagalii mei. Oa­menii n-ar trebui să se mai creadă, cu atâta trufie, su­pe­riori animalelor. În multe privințe, sunt de-a drep­tul repetenți.

LOREDANA R. – Focșani, jud. Vrancea

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.