• S-a încheiat de curând a XVIII-a ediție a Salonului internațional de carte Bookfest, adevărată sărbătoare a scriitorilor, editorilor, dar și a celor care citesc. Personajele centrale în aceste zile au fost cărțile, și toate discuțiile s-au învârtit în jurul lecturii: „Ce, de ce, cât, când și cum mai citim într-o lume tot mai înclinată spre digitalizare?”. Am mutat întrebările și în paginile revistei Formula AS. Cei care răspund sunt direct implicați: scriitorii •

CĂTĂLIN MANOLE

Țara minunilor din Bărăgan

La început consideram cărțile ca fiind despre viață. Apoi am înțeles că ele sunt viață. Nu mai știu exact când s-a întâmplat asta. Știu doar că de la un punct încolo, cărțile și lectura nu au mai fost doar o „vizuină de iepure” prin care treceam în Țara Minunilor, încercând să evadez din micul meu oraș de provincie din Bărăgan, ci erau chiar despre mine și viața mea. Citind, mă descopeream pe mine, îi descopeream pe cei din jurul meu, descopeream lumea, găseam idei noi sau se confirmau ideile și trăirile mele. Ce ciudat să vezi că oameni din alte secole și alte lumi exprimă atât de bine și de exact ceea ce simți tu, sau ceea ce nici măcar nu ai avut curajul să recunoști că simți! N-am citit niciodată repede sau la normă. Fiind singuratic de felul meu, cărțile erau ființe, erau voci pe care le ascultam pe-ndelete. Autorii erau prietenii mei, sfătuitorii mei, „directorii mei de conștiință”. Lectura era, de fapt, un dialog și, după câte un pasaj bun sau o pagină bună, închideam cartea, autorul tăcea un timp și părea că ascultă gândurile mele. Poate din cauza asta nu am o memorie prea bună a personajelor sau a narațiunilor. Dar știu că, dacă ar exista o geologie sau o arheologie a sufletului, în mine s-ar vedea toate cărțile citite, depuse strat peste strat, așa cum pământul secționat îți arată erele prin care a trecut. Astăzi? Citesc în continuare din aceleași motive… plus alte o mie. Lectura a devenit și o plimbare la pas prin peisaje emoționale ale „celuilalt”, și posibilitatea de a fi altcineva, și o trăire în epoci străvechi sau în cele viitoare, ce încă nu au fost inventate. Dar poate cel mai important motiv pentru care citesc în continuare este că, de câte ori deschid o carte, opresc curgerea timpului. Timpul concret, fizic, nu mai există – sunt în lumea lecturii, fără trecut și prezent, o lume a spiritului, în care sunt veșnic adolescentul curios, întorcând încet pagină după pagină.

Dia Radu

„Citesc fiindcă înțeleg mai bine mersul lumii”

Aproape am pierdut obiceiul de a mai deschide o carte tipărită. În ultimul an, ritmul și drumurile pe care le-am bătut au făcut ca cele mai multe cărți să fie citite în seri târzii, cu laptopul în brațe, ghemuită în canapea. Cărțile care m-au interesat au venit mai iute pe calea internetului, au fost mai curând în engleză sau în franceză, iar paginile lor s-au răsfoit doar apăsând o tastă. Dar chiar și așa, în lumea grăbită și pixelată în care trăim, să deschizi o carte înseamnă să câștigi în bătălia cu timpul. Să citești înseamnă să-ți dai timp de reflecție, de gândire, să lași creierul să respire.

Eu citesc fiindcă cititul mă ajută să înțeleg mai bine mersul lumii. Înțelegându-l, îmi place să cred că fac mai puține greșeli, că sunt mai puțin vulnerabilă politic, iar populismele au mai puține șanse să mă seducă. Cărțile îți păstrează mintea alertă și simțul critic neviciat, te ajută să înțelegi mai bine lumile altora, pe care, poate, din neștiință, ți-e atât de ușor să le ignori. Să deschizi o carte înseamnă și să te privești din când în când în oglindă, să-ți încerci credințele și teoriile în dinți, ca să vezi care e argintul tare și care cel moale, ce merită păstrat și ce nu.

Citesc pentru că nu mi-a plăcut niciodată să mă instalez comod în certitudini, din interiorul cărora să propovăduiesc altora adevărul. Pentru că lumea e infinit mai nuanțată, pentru că adevărurile sunt înșelătoare și nimic nu poate echivala uimirea și bulversarea cu care descoperi că lucrurile nu sunt așa cum le credeai a fi.

Citesc și pentru că îmi place să evadez, să plutesc lent în timpul uleios al poveștii. Pentru că într-o carte bună pot trăi, pot muri și pot reînvia de câteva ori, mă pot împrospăta cu apa vie a literelor, ca să merg mai departe mai întărită. Pentru că poveștile altora sunt vindecătoare. Pentru că citindu-le, rumegându-le, le pot duce și pe ale mele mai ușor.

Dar cel mai mult și mai mult citesc pentru că, făcând-o, nu mă mai simt singură. Pentru că acolo, în spațiul și timpul care se întind între două file de carte, îmi găsesc semenii cu care stau de vorbă, mă bucur, mă enervez, mă emoționez, plâng, râd, pun întrebări și îmi găsesc răspunsuri.

Florin Iaru

„În timp ce citesc, văd”

Poate o să vă surprindă, poate nu, dar cititul nu servește la nimic. Nici socotitul. Nicio activitate intelectuală interioară (de imaginație și viziune) nu folosește. Cunosc oameni care n-au citit în viața lor și nu-i doare capul. Trăiesc, se înmulțesc, o duc bine. Mulți alții nu pot trece de prima pagină și urăsc toate rândurile alea caraghioase și mincinoase. Lumea a fost, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, o masă imensă de analfabeți. De aia, plăcerea cititului, zăbava cărților pot părea (și sunt de multe ori) un moft obositor și enervant. Și snob, și fals, ca o minciunică promovată la școală. Dar nu despre mofturi vreau să vă vorbesc, ci despre mine. Eu sunt cititor. E o plăcere, una dintre cele mai intense. Am, probabil, o componentă copilărească. În timp ce citesc, văd. Bineînțeles, văd și simt numai și numai dacă o carte e bine scrisă, altfel, vraja se rupe. Nu apuc să trec de prima pagină și deja sunt în alt loc, într-o altă viață. Călătoresc prin hrube, orașe, jungle, sate, cimitire. Mă întâlnesc cu zei, cerșetori, criminali, prostituate, sumedenie de ciudați și ciudate – iar mie-mi plac ciudații literaturii. Pe scurt, nu pierd timpul, ci mi-l dublez. Cei care citesc cărți (de literatură, de istorie, de filosofie – exclus dezvoltare personală) trăiesc tot atâtea vieți câte cărți au citit.

Când mă întorc în lumea reală, constat un lucru straniu: înțeleg mai repede ce se întâmplă în jurul meu, detectez emoția, relațiile dintre oameni, întrevăd gânduri – toate au fost descrise în carte. Ghicesc mai ușor șmecheriile, falsurile și ipocrizia ascunse sub un limbaj pompos. Cei care nu citesc sunt pradă sigură. De curând, a irupt pe scena politică românească un personaj care a vrăjit poporul. Eu, însă, citisem Maiorescu, „Oratori, retori și limbuți”, și am râs: toate frazele mi-au părut ori goale, dar rostite cu o seriozitate profetică, ori transcrise direct din Caragiale. În piesă, adepții sufereau de aceeași idolatrie. Recepționau sunetele, însă le scăpa înțelesul. De altfel, din pricina lipsei de lectură dispare din viața noastră polisemia, acea calitate strălucită a cuvintelor de a avea mai multe înțelesuri. Nu spun cât rău a făcut lumii moderne culpabilizarea cuvintelor – pot doar să amintesc cenzura modernă. Deși e o altă poveste, ea are la bază lipsa cărților.

Însă nu ar trebui să credem că vreun îndemn, vreun ucaz ar putea obliga ori ar întoarce lumea spre citit. Repet ce am spus la început: cititul e o plăcere solitară. Pentru cine nu-i place, e un chin. Tot ce rămâne din școală se rezumă la descifrarea prospectelor. Dar nu există diferențe fundamentale între popoare. De ce citesc occidentalii de 5-10 ori mai mult (și mai mulți) decât românii? Or fi ei mai cu moț? Nici gând. Avem două cauze. Statul încurajează pe toate căile cititul, iar școala îi face pe copii să îl iubească. Povestind și citind de voie. Așadar, nu se va mira nimeni de ce voi spune la sfârșit că, în școala românească, cea mai urâtă și mai temută materie e „Limba și literatura română”. Din această dilemă nu putem ieși.

Ioan T. Morar

„Citesc pentru că nu pot altfel”

Cel mai simplu răspuns la întrebarea „De ce citești?”, pentru mine, este acesta: pentru că nu pot altfel. Parafrazându-l pe Pascal, spun că omul e o trestie cititoare. Spun și cred asta.

Uneori, mă surprind alăturându-mă, involuntar, corului care se tânguie: nu se mai citește în ziua de azi. Greșit! Azi se citește mai mult ca oricând. E drept că nu se citesc doar cărți, cel mai mult se citesc telefoanele, tabletele, ecranele computerelor. Se citește mult, foarte mult. Sigur că, atunci când au apărut hârtia și tipografia, producătorii de pergamente s-or fi plâns și ei: nu se mai citesc pergamante, deci nu se mai citește, lumea e pe ducă. La fel, înaintea lor, poate că s-au jeluit și cei care făceau tăblițe de lut pentru scris.

Lumea citește. Am realizat chiar o emisiune la TVR cu acest titlu, o emisiune în care invitam un om de cultură și un om din afara perimetrului cultural, care citeau aceeași carte și o comentau. Am fost surprins de pasiunea cu care citeau „neprofesioniștii”, am fost încântat să-l văd, în platou, pe Doroftei, boxerul, citind în franceză o poezie de Jacques Prevert, după ce a avut comentarii foarte juste pe marginea volumului tradus în românește. Lumea citește, deși cărțile se mută în format electronic și dispare sunetul aproape imperceptibil al paginii întoarse. Nu știu dacă nu au apărut și aplicații cu foșnet de carte. Dispare mirosul de carte proaspăt adusă din tipografie. Dar suntem, deja, tot mai puțini cei care ne-am făcut un obicei din a mirosi cărțile. Da, asta dispare, dar cititul, nu!

Cititul e un dans al spiritului, o alchimie care transformă cerneala în viziuni și literele în ecouri ale eternului. De acum, înlocuim cerneala cu pixelii, dar literele rămân, cuvintele rămân, poveștile și cunoștințele transmise prin citit rămân și sunt esențiale vieții noastre. Sunt optimist, deși, ca scriitor, adoram momentele în care, la lansările de carte, eram solicitat să scriu dedicații. Pe tablete e mai greu, dispare acest raport direct cu cititorul, e adevărat. Dar acum ne putem face selfie cu cei care ne citesc, tot rămâne ceva din acel raport.

Am fost, acum destul de mulți ani, într-un orășel din Louisiana, care avea la intrare o placă: oraș campion mondial la lectură. Am fost impresionat. Am rămas peste noapte acolo, la un hotel, eram cu familia. David, fiul nostru, vorbea engleza fără pic de accent (era după un an de liceu în SUA) și el a conversat cu recepționerul, care ne-a auzit vorbind românește. Ne-a întrebat din ce țară suntem și când i-am spus că din România, a spus: „Ah, țara Regelui Mihai”. Nu, recepționerul nu era era român, dar citea cu precădere cărți despre familiile regale ale Europei. Știa multe, foarte multe despre Casa Regală a României. Bucuros că a putut să-și expună cunoștințele, ne-a oferit un discount generos. Avantajul de a întâlni un cititor pasionat!

Lumea citește și va continua să citească. Literatura va dispărea nu odată cu ultimul scriitor, ci odată cu ultimul cititor. Dar mai e până atunci!

Citesc, deci exist!

Liliana Ursu

O grădină în buzunar

Așa cum fiecare pas e o sosire, fiecare carte citită este o împlinire unică, o piedică în calea uitării a ceea ce suntem, sau am fost, sau ne dorim să devenim. Lectura ne modifică, ne supune unei tensiuni benefice, cea a transgresării limitei, ne ajută să interiorizăm imediatul și departele, să aflăm răspunsuri la atâtea întrebări. Robert Frost spunea că o carte bună este o rezistență de o clipă în fața confuziei din jur.

Dar și cititorul este un trăitor al cărții citite, întrucâtva o umbră a celui care scrie, l-aș numi scriitorul tăcut. Și se creează între ei o solidaritate de simțire, de camaraderie. Și unul, și celălalt știu că inima nu face riduri. Și ambii sunt în comuniunea mirărilor, a unei uimiri creative. Iar proverbul care-mi place cel mai mult ne spune că o carte e ca o grădină pe care o duci în buzunar.

Efectele lecturii au bătaie lungă, indiferent de vârsta cititorului. Sunt vindecătoare. Transfigurarea propriei materialități în transparență, în benefica vibrație a unei comunicări în comuniune. Scriitorii și cititorii lor, fragili, dar împreună-invincibili! Efectul pe care mie îmi place să-l numesc ospitalitate sufletească. Deci, lectura ne dezvoltă libertatea de gândire, ne înlesnește descoperirea lumii și a universalității omului, ne amplifică educația, dar și ima­ginația. Cărțile devin adăposturi sigure, sunt și prieteni de nădejde. Câte cărți citite, atâtea vieți noi! Atâtea lumi noi. Atâta îmbogățire sufletească și evoluție și, da, bucurie prin care te regăsești, citind lumea prin ochii altcuiva. Și apoi, lectura ne formează și discernământul și e și o formă de a învăța și a ne dezînvăța. Prin literatură dobândim și o perspectivă asupra identității și a alterității, dar și o gândire critică, care te poate scoate din impas. În viață avem adeseori prea multe întrebări, nedumeriri, emoții, și prea puține răspunsuri și refugii, dar avem și șansa enormă de a le regăsi rezolvarea prin lecturarea unor cărți-ghid, le-aș numi, din literatura clasică și modernă. Ca să nu mai vorbim de setea noastră de călătorii, de locuri și locuiri necunoscute. Călătoria prin lecturarea acestor cărți mi-a înmulțit viețile! Și-apoi, o carte bună vindecă, te face pasăre și te face să plutești dinspre tine însuți înspre ceilalți, cu o pedagogie tainică, ținând de esența divină a sufletului. Iar recitirea cărților esențiale este un excelent barometru al evoluției noastre. Un scriitor bun e un împătimit căutător și are multe de dăruit. Face din literatură o punte peste neant. Ne răspunde la întrebările cele mai grele. Ne este adeseori însoțitor, chiar călăuză, în călătoriile de inițiere din lumea lăuntrică a fiecăruia dintre noi. Ne deschide un nou orizont, ne ajută să vedem altfel lumea și pe noi, să descoperim oazele plinătății lăuntrice. Ne ia cu el în călătoria lui. Ne ajută să ne teleportăm, în sfârșit, total, fără de rest, în adevăr. Ne învie. De fapt, ești cât și cum citești.

Și aș încheia cu un citat din Borges, care iată ce spune despre de ce e important să citim: „Cartea nu trebuie să pretindă efort, fericirea nu trebuie să pretindă efort. (…) Trebuie să citim numai ce ne face plăcere, o carte trebuie să fie o formă de fericire, de aceea e bine să păstrăm cultul cărții.”

Doina Ruști

Ecouri de la Bookfest

Bookfestul de anul acesta a avut o notă pronunțată de parc de distracții, ceea ce n-a fost deloc pe gustul meu. De altfel, a avut și o componentă sportivă, porțile principale fiind închise, așa încât se putea intra doar prin lateral, iar după drumul lung, te aștepta curtea plină de spectacole pentru preșcolari, învăluită în fum de mici, ca la un festival socialist de pe vremuri. Cu impresia aceasta am intrat în hala destinată târgului de vară al oamenilor care scriu, fac și iubesc cărțile. Standurile mi s-au părut luate cu asalt. Chiar din prima zi a fost aglomerat, însă afluența de sâmbătă, fără egal, semăna cu o invazie. Interesul pentru cărți a adunat lume diversă. Dacă în urmă cu ani buni, vedeam cu precădere scriitori, anul acesta aproape că nici nu am apucat să mă salut cu cineva din breaslă, în schimb, n-am putut să nu remarc participarea școlilor bucureștene ori a celor venite din provincie. M-am salutat cu elevii de la Liceul German, de la Școala Laude-Reut, de la colegiile Sava, Coșbuc ori de la Școala Centrală, și cu multă profesorime de top, unii veniți din provincie, însoțiți de elevi sau singuri, ca să ia parte la o sărbătoare așteptată mult timp. N-am apucat să văd lansări multe, în afară de cele de la Humanitas, unde mi-am petrecut ziua de sâmbătă, eu însămi având un eveniment legat de romanul Ferenike. M-a amuzat prezentarea lui Radu Paraschivescu despre inepție, l-am ascultat pe Mircea Cărtărescu vorbind despre noul său jurnal și am asistat cu încântare la prezentarea volumului „A doua viață a cărților mele”, de Gabriel Liiceanu, autorul povestind, printre altele, cu umor, despre ce întreabă oamenii pe la lansări. Tatiana Niculescu a lansat „Sfântul nr. 6”, iar Ioana Pârvulescu noua antologie Humanitas, intitulată „Scrisori pentru cititorii din 2125. Un epistolar pe mai multe voci”.

Pentru mine, surpriza cea mai frumoasă a fost apariția lui Adrian Artene la una dintre lansările mele, completată și de impresia că la acest Bookfest am dat mai multe autografe ca oricând. Din peisaj mi s-a părut că au lipsit politicienii-scriitori și TVR Cultural ori Radio Cultural, despre care eu nici nu știu dacă mai sunt instituții naționale sau nu.

De data aceasta, mi-am cumpărat puține cărți. Atmosfera sufocantă, gălăgia infernală și cozile de la casele editurilor mi-au tăiat elanul. Mi-am amintit cu nostalgie de tihna librăriilor bucureștene, hotărându-mă ca săptămâna viitoare să fac o plimbare pe strada Academiei.

• La ediția din acest an a Bookfest-ului au participat 155 de expozanți pe o suprafață de 5300 metri pătrați.

• Au avut loc peste 450 de evenimente – interviuri, lansări, prezentări de cărți.

• Țara invitată de onoare a Salonului a fost Portugalia.

• Mihai Mitrică, directorul executiv al Asociaţiei Editorilor Români (AER) şi al Bookfest a declarat că la această ediție au fost peste 95.000 de vizitatori, ceea ce arată interesul tot mai crescut pentru lectură.