Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Premiul Goncourt pentru Biografia lui Cioran – Anca Visdei: „Dacă ești scriitor, nu-ți ajunge o viață să înveți cum trebuie, limba în care scrii”

Ușa e deschisă. Din apartamentul parizian cu ferestre din cer până-n pământ, se strecoară pe culoar mirosul de cafea à l’italienne. Și odată cu el, alunecând pe covoarele moi – prezența iradiantă a unei femei. Când a părăsit România, în 1973, Anca Visdei nu bănuia că drumul o va purta spre meseria de jurnalist cultural, că îi va întâlni și intervieva pe Gabriel Garcia Marquez, Friedrich Dürrenmatt și Milan Kundera sau că piesele ei de teatru vor fi traduse în mai multe limbi. Azi, textele Ancăi Visdei figurează în manuale și în programa franceză de Bacalaureat, iar riguroasa biografie dedicată lui Emil Cioran e proaspăt încoronată cu Prix Goncourt de la Biographie. O recunoaștere prestigioasă, pentru o scriitoare de limbă franceză care a fugit toată viața de etichete.

„Încă de la 12 ani, în ciuda faptului că trăiam în România comunistă, mă visam scriitoare internațională”

Pentru cei mai mulți dintre români, sunteți o mare surpriză. La anunțarea Premiului Goncourt pentru Biografie, am descoperit cu uimire că laureata lui poartă un nume românesc, aproape necunoscut în lumea culturală de la noi. Cine e deci Anca Visdei?

Autorii de origine română în străinătate sunt de două feluri. Cei care muncesc pentru gloria românească și cei un pic mai ambițioși, mai orgolioși, mai suciți, care se zbat pentru gloria universală. Cum eu încă de la 12 ani, în ciuda faptului că trăiam în România comunistă, mă visam scriitoare internațională, nu e de mirare că am înaintat pe calea asta a orgoliului. (râde) Pe de altă parte, nu sunt cunoscută în România și pentru că, plecând devreme, nemaiavând cercuri, rude și cunoștințe acolo, căsătorindu-mă numai cu străini și scriind în franceză, n-am simțit nici­odată nevoia să „trâmbițez” și în țară despre ce fac.

Dar ce i-a făcut pe părinții dvs. să ia calea exilului?

Tata era arhitect și construise foarte mult. Ajunsese la un moment dat să dețină o stradă întreagă în Cotroceni. Cumpăra case dărăpănate și le renova, asta era pasiunea lui. Și, la un moment dat, a apărut în „România liberă” un articol pe care încă îl păstrez, intitulat „Un arhitect și niște autorizații misterioase”, în care tata era privit ca ultimul mohican capitalist. Noi mai ieșiserăm în străinătate înainte, însă de fiecare dată ne întorceam. Atunci însă, am simțit că lucrurile se înrăutățesc și trebuie să plecăm. Aveam la „Cartea Românească” volumul de debut în pregătire și mi s-a spus: „Ne pare rău, există o singură familie Visdei în România. Iar numele tatălui dvs. e în toate ziarele, e dușman al regimului. Trebuie să vă schimbați numele”. Eu am zis: „Bine, o să mi-l schimb în Ionesco.” A fost o glumă care n-a fost deloc bine primită. Până la urmă, ne-au dat pașaportul și ne-au spus: „Să nu vă mai vedem!”. Probabil, dacă nu ar fi avut ce averi să ne confiște, pe tata l-ar fi aruncat, pur și simplu, în închisoare. Dar așa, ne-am obținut libertatea în schimbul caselor. În 1973, am pierdut deci cetățenia română și am trăit o vreme ca apatrizi. Dar datorită acelui articol din ziar, Elveția ne-a primit ca refugiați politic. Iar acum, am cetățenie elvețiană și franceză.

Jurnalist în Elveția, premieră la Paris

Ați fost jurnalistă, ați publicat piese de teatru, romane, biografii. Și totuși, CV-ul dumneavoastră se mândrește cu un doctorat în drept și criminologie. De unde până unde?

Tânără jurnalistă în Franța

De fapt, lucrurile au stat puțin altfel. Scrisul a fost primul în viața mea. Elevă fiind, la liceul „Gheorghe Lazăr” din București, mergeam la un cenaclu extraordinar, condus de Alexandru Mitru, cel care scrisese „Legendele Olimpului”. Eram trei fete care scriau deja la acel cenaclu și, printr-o întâmplare nebunească, toate trei scriam teatru. Pentru mine deci, scrisul era esențial. Dar când am ajuns în Elveția, am realizat că era de neimaginat să nu scriu în limba care se vorbea în jur, iar franceza mea nu era încă la nivel. În liceu, nu-mi dădusem silința s-o învăț cum trebuie. Mi-am zis, prin urmare: „Bine, o să scriu în franceză”. Dar, pentru că nu aveam destulă încredere în cunoștințele mele de franceză ca să urmez Filologia, m-am înscris la Drept.

Și cum scrisul nu e o pasiune care să poată fi ignorată…

– …am început foarte repede să lucrez ca jurnalist. Încă din facultate, scriam cronici de film pentru Gazette de Lausanne și cronici de teatru pentru Journal de Genève – singurul ziar liber din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Eram foarte onorată să lucrez acolo. Mi se oferise și o rubrică a mea, un spațiu unde scriam un text scurt, liber, care se numea Le petit conte cruel. Încet, încet, lumea a început să-mi admire stilul și mi-am dat seama că mă pot îndrepta serios spre ce-mi doream. Câștigasem deja câteva premii pentru piesele de teatru în Elveția, fusesem și montată, în condiții excelente, la Radio Suisse Romande, așa că mi-am luat inima în dinți și am trimis prin poștă o piesă de teatru la Paris. După o vreme, am primit o scrisoare: „Este cea mai bună piesă pe care am montat-o. Veniți la premieră, e peste o lună”. M-am dus, bineînțeles. Și tot dând mâna cu unii și alții – diverși critici și oameni de teatru parizieni – cineva mi-a zis: „Uitați, se înființează un nou ziar aici, nu v-ar interesa să conduceți secția de cultură?”. Așa am ajuns la Paris în 1980. Și acolo a început a treia etapă a vieții mele profesionale, cea în care m-am dedicat reportajelor culturale, intervievându-i pe Garcia Marquez, pe Milan Kundera, pe Jean Anouilh…

Să ne oprim puțin la Jean Anouilh, uriaș dramaturg francez, prima dintre personalitățile cărora le-ați dedicat o biografie. Ce v-a făcut să tre­ceți de la scrisul de teatru la această scriitură portret?

În decorul parizian

Eu am avut trei părinți spirituali. Primul a fost chiar tatăl meu, care mi-a pus pensula în mână și mi-a oferit și alt limbaj. Să știi să desenezi, să știi să pictezi e foarte important pentru un scriitor. Al doilea a fost Alexandru Mitru, care avea infinită răbdare și bunătate cu noi, când eram abia la începuturile scrisului. Și al treilea a fost Jean Anouilh. Anouilh a murit în 1987. Prin 2010, a venit în vizită un editor. La mine acasă era plin de fotografii pe pian, prin cameră, multe dintre ele și cu Anouilh. Le-a privit mirat și m-a întrebat: „Cum? L-ai cunoscut?” Am zis: „Cunoscut? Am fost prieteni și am o mulțime de scrisori de la el, care sunt azi conservate la Bibliothèque Nationale de France”. „Îți dai seama că orice editor ar fi fericit să-i scrii o biografie, nu?”, mi-a mai zis el atunci. Ei bine, am fost absolut încântată să scriu această carte, aș fi făcut-o chiar și fără bani. Anouilh a fost calomniat îngrozitor. S-a spus despre el că ar fi ținut cu fasciștii, ceea ce e o minciună absolută despre un om care a ascuns evrei în timpul războiului. Copiii lui Anouilh nu sunt scriitori niciunul. Cu atât mai mult, am simțit că e de datoria mea să fac dreptate și să restabilesc adevărul la două decenii după moartea lui. Să spun ce știu, mai ales că nimeni nu-l cunoștea pe Jean Anouilh așa cum era el de fapt, s-a ținut mereu departe de jurnaliști. Cartea a avut așa succes, că editorul, Bernard de Fallois, mi-a zis: „L-am iubit atât de mult pe Anouilh și n-am îndrăznit nici măcar să-i spun bună ziua. Cu cartea asta mi-ai făcut un mare dar. Acum, o să mai scrii o biografie!”. Și i-am zis: „Dar nu sunt biograf!” El a insistat: „Acum ești. Alege pe cine vrei!”. Și așa am scris despre Orson Welles. Și apoi despre Giacometti.

„Cioran era un «bon vivant»”

Iar acum, ați făcut și o bucurie cititorilor lui Cioran, dedicându-i o biografie. Cât de diferit era Cioran scriitorul de cel pe care l-ați întâlnit?

Dedicații

Când cineva își protejează viața privată, fie din pudoare, fie pentru că are ceva de ascuns, se creează un soi de vid de informație. E și cazul lui Cioran, și cazul lui Jean Anouilh. Și atunci, în golul acesta creat, lumea emite ipoteze, unele de-o creativitate care bate direct la ușa spitalului de nebuni. Așa se nasc legendele. Puținii francezi sau români care l-au cunoscut pe Cioran în intimitate au fost atât de fericiți că au avut acces la el, încât nu și-au dorit sau nu au îndrăznit să spună ce au văzut cu adevărat. Eu, în schimb, pot să spun ce am văzut. Am văzut un om fericit să aibă companie, un bon vivant de o ospitalitate imediată, care nu ezita să pună pe masă vin, brânză și toate cele. Îi plăcea, cu ironia și inteligența lui, să dea impresia că scrie singur, ca un pustnic, în mansarda lui, noapte de noapte. Dar realitatea era că avea o parteneră de viață, pe Simone Boué, care întreținea casa, o femeie care venea de la liceul unde preda, în pauza de prânz, să-i gătească legume la abur pentru când se trezea el dimineața târziu, care i-a amenajat un apartament cu trei camere în plin centru al Parisului, încât doar la o ambasadă ai fi putut fi primit mai bine ca acolo. Si­mone umpluse balconul de trandafiri și pusese acolo și o măsuță. Iar invitații lor erau mereu oameni de calitate, se râdea în hohote, se mânca excelent. Duceau împreună o viață absolut minunată.

Dvs. cu ce ocazie l-ați întâlnit prima oară?

L-am cunoscut ca jurnalist, în 1986, fiindcă îmi doream să-i iau un interviu. Pe atunci, Cioran nu dădea interviuri. Cu atât mai puțin românilor, pentru că – spunea el – odată ce le dai un interviu, nu mai scapi de ei. Care cum trecea în vizită îi mai cerea câte o sută de franci. Era un om care-și proteja intimitatea. Accepta cu greu un jurnalist în preajma lui. Și iată-mă, dintr-odată, foarte mândră că eu publicasem un interviu cu el în „Les Nouvelles Litteraires”.

„În ultimii ani ai vieții, Cioran s-a întors la limba lui”

Ați vorbit în franceză când l-ați cunoscut? Știu că a refuzat ani în șir să mai vorbească româna.

… și conversații

Sunt oameni care mi-au spus că mai înjura uneori în română. Eu nu l-am auzit niciodată. Însă în ultimii ani ai vieții (mărturie stă acel interviu televizat realizat de Gabriel Liiceanu la începutul anilor ’90) s-a reîntors la limba lui. Nu e deloc româna bombastică, inflamată, sofisticată din scrierile lui de tinerețe, ci una – cred eu – corectată de cunoașterea limbii franceze. O limbă română care, nevorbită câteva decenii, a trecut printr-un soi de stilizare. E singura dată când l-am auzit vorbind românește. Mie nici prin cap nu mi-ar fi trecut să vorbesc cu el altfel decât în franceză. Doar eram în Franța scriitorilor francezi, eu eram jurnalistă franceză, iar el marele stilist al limbii franceze. Oricum, îl deranja foarte tare să stea de vorbă cu români care nu vorbeau franceza, Spunea: „Plătesc pentru asta, a doua zi nu-mi mai vin cuvintele în franceză”. Asta e disciplina incredibilă pe care și-a impus-o. Când înveți o limbă atât de târziu, ca el, la 38 de ani, există riscul ca prima limbă să revină, să se strecoare subtil în viața ta de zi cu zi și să te destabilizeze total. Nici chiar cu prietenul lui vechi de tinerețe, Eugène Ionesco, nu mai vorbea în română. Ne-am plimbat într-o zi toți trei prin Grădina Luxembourg, pentru că ei locuiau de o parte și de cealaltă a ei. Și ce credeți? Amândoi vorbeau în franceză.

„În Franța s-a aflat despre trecutul legionar al lui Cioran târziu, abia acum vreo 15 ani”

Lumea culturală din România are o mare problemă în a recunoaște trecutul fascist al lui Cioran. Există parcă această obligație de a-l „coafa” în fața cititorilor, deși nu s-ar pierde cu nimic din valoarea operei lui dacă adevărul ar fi cunoscut până la capăt. Dumneavoastră cum ați gestionat în această biografie tinerețea lui problematică?

În primul rând, nu eram la curent cu ea. Dacă aș fi fost, poate nici nu aș fi scris cartea. Aici, în Franța, s-a aflat despre trecutul legionar al lui Cioran târziu, abia acum vreo 15 ani. Mult mai grav a fost pentru Mircea Eliade, care susținuse public Mișcarea Legionară și a scris o carte de omagiu lui Salazar. Începuse să se vorbească despre asta și în America, unde lumea academică era înnebunită după el. Cu Cioran, lucrurile au stat un pic diferit, fiind­că admiratorii lui de la Paris au încercat să-l „salveze”, să-l „perieze”. Eu, însă, când am decis să scriu biografia, m-am dus direct la sursă. Unul dintre foștii mei colegi de pe vremea când eram jurnalistă era fondatorul editurii L’Herne, un aromân de foarte bună calitate, care scria în Le Monde. În colecția Cahiers de l’Herne, apăruse acum vreo zece ani și un Cahier Cioran. Ei, și acolo am găsit toate textele: erau cumplite! Era fascinat de Hitler în tinerețe, avea remarci problematice la adresa evreilor, se referă la Zelea Codreanu ca la o figură mistică, providențială. Însă ce l-a salvat pe Cioran e că s-a distanțat de scrierile astea mai târziu. A spus deseori că ceea ce a scris înainte de plecarea lui la Paris trebuie, pur și simplu, uitat.

„Asta e limba în care voi scrie și voi trăi”

Vorbeați adineauri despre pictură și muzică, despre cât de important e să înțelegi și un alt limbaj. Cu româna și franceza e la fel? Cum vorbiți rar limba maternă, vă întreb: sunteți altcineva atunci când vă întoarceți la română?

Turnul Effel – ”Magia Franței” (Foto: Shutterstock)

Dacă nu ești scriitor, dacă viața ta esențială nu e scrisul, dacă nu ești obsedat și cu capul în nori din cauza asta, atunci poți fi cu ușurință poliglot și chiar poligam în raport cu limbile. Și asta îți poate da satisfacții imense: sunt lucruri care se exprimă mai bine în italiană, există umor mai savuros în engleză și versuri intraductibile din franceză. Îți permiți să-ți faci de cap, ca într-o zi în care schimbi o rochie roșie cu una albă, de vară. Dar dacă ești scriitor, atunci nu-ți ajunge o viață să înveți așa cum trebuie limba în care scrii, să o descoperi, să o explorezi, să-i împingi posibilitățile până la margini. Și atunci, nu mai poți să te căsătorești și cu o alta. Ca să revin însă la întrebare, nu, nu suntem aceiași în două limbi diferite, nu spunem aceleași lucruri la fel. Dacă sunt jurnalist și aleg să vorbesc în franceză, care e o limbă atât de rațională, asupra căreia plutește vălul acesta intelectual, o să vă întreb: „Ce lucrați acum? Ce vă inspiră?” Pe când, dacă am vorbi în italiană, care e mai melodioasă, sau în română, poate că aș spune: „Sunteți îndrăgostită? Fericită?”

Cum ați rezolvat dilema asta? Ați făcut întocmai ca Cioran, ați trădat o limbă ca să străluciți în cealaltă?

Da, a fost o decizie pe care am luat-o rațional. Mi-am spus: „Asta e limba în care voi scrie și voi trăi. Trebuie să mă străduiesc să o cunosc. Și, în timp, dacă o cunosc suficient, o să ajung să o iubesc.” Iar eu am ajuns să o iubesc destul de repede. Romanul meu „L’Exil d’Alexandra” relatează exact această tranziție a unui autor care a fost, înainte de toate, un autor român. Când am stat de vorbă cu Cioran, ne-am regăsit perfect în această ruptură: amândoi am trecut la franceză oprind complet cititul și scrisul în română. Doar că eu am făcut asta la 18 ani.

„Am urmat meseria de jurnalistă ca să nu dau socoteală nimănui”

Cine cântă la pian în casa dvs., Anca Visdei?

Eu cânt. Muzica este ceea ce mi-aș fi dorit poate cel mai mult să fac. Pentru mine, este cea mai frumoasă dintre arte. În fiecare zi, timp de o jumătate de oră mă pun și cânt. Și Valéry începea ziua la fel. Nu exista zi să nu cânte o oră. Abia apoi scria. Unui scriitor muzica poate să-i schimbe viața. Cântând, schimbi pur și simplu registrul și intri într-un univers atât de frumos, care te eliberează de toate spaimele și fricile inutile. Te ridică, te înalță până la punctul de unde poți privi lucrurile cu distanță. Și de acolo, din punctul ăla de maximă libertate, poate începe și scrisul.

Văd acolo, pe pianul dvs., o pancartă în limba franceză „Je suis une princesse et je vous emmerde” („Sunt o prințesă și vă scot din sărite”). Chiar așa? Cât de dificili sunt de fapt scriitorii?

Eu am lăsat Dreptul în urmă și am urmat meseria asta de jurnalistă și de scriitoare ca să fiu liberă și să nu dau socoteală nimănui. Sigur că se plătește în plan economic și social, mai ales în Franța, unde toată lumea e scriitoare, iar asta îți creează o perpetuă nesiguranță. Până și Cioran avea un complex al impostorului. Și era Cioran! Cred însă că viața e incredibil de scurtă și că, dacă nu ne acordăm noi această libertate, nimeni nu ne-o va acorda. Îmi amintesc cum îmi spunea tatăl meu: „Anca, ești doctor în Drept. Toți avocații te-ar vrea alături de ei. Îți imaginezi ce câștiguri ți-ar aduce asta?” Eu însă mi-am urmat drumul. Am ales să conduc o echipă culturală la o gazetă din Paris. Să scriu. Să cânt. Să desenez. Să-mi trăiesc viața.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.