Regalul muzicii lăutărești, cântată din inimă și rărunchi

6 August, seară magică în Clubul bucureștean Expirat, unde s-a petrecut un concert ce ar fi avut succes pe orice scenă de jazz sau muzică tradițională din lume. Tainele și meșteșugul a generații întregi de lăutari, transmise de-a lungul unui secol, au picurat ca mierea într-o sală înțesată de oameni tineri înfierbântați de muzică. „Periferic” este un proiect de aducere la lumină a muzicilor de mahala. Pe scenă au strălucit șapte dintre ultimii noștri mari lăutari, unii dintre ei ajunși la vârste venerabile. Alături de virtuozii instrumentiști Nicolae Feraru, argint viu al țambalului, recent serbat la Chicago pentru cei 60 de ani de carieră, Nicu Ciotoi, vioristul ultimului mare taraf pus la cale de etnomuzicologul Speranța Rădulescu, versatilul acordeonist Nicu Dorel și Aurel Turcitu, care a făcut să înflorească ditamai contrabasul, s-au aflat trei „guriști” care au adus spiritul autentic al muzicii de mahala, cântată din toți rărunchii și din toată inima, Mili de la Jilava, Sorin Necunoscutu și Mircea Vijelie.

Mircea Vijelie

„Noi am învățat meserie pe șantier”

„Ce se-ntâmplă: muzica de mahala o ascultă un om care-și divinizează familia. Noi cântăm de copii, de nevastă, de mamă, de tată, scoatem în relief dragostea de soție, de jumătatea omului, de copiii care-i crește omu’ și-și dă viața pentru ei. Despre asta cântăm la oameni, nu contează că-i român sau țigan. De exemplu, unuia i-a născut soția, îi cântăm să-i trăiască băiatu’, să fie fericit. Noi dezvoltăm o compunere în asentimentu’ omului, a clientului, cum ar veni. Eu am crescut la țară, în comuna Gâștești, acum îi zice Pădureni, și acolo erau vreo 40 de familii de țigani. Aveam ulița lăutarilor, ulița zugravilor, ulița tinichigiilor, dar cei mai mulți eram noi, lăutarii. Vă spun sincer, noi am învățat meserie pe șanț, nu la Dinu Lipatti, nu la George Enescu, nu erau bani pe atunci să-ți dai copilul la școala de muzică. Am muncit de mici și din meseria asta ne-am crescut copiii. Așa era pe timpu’ lu’ tata-l meu, Dumnezeu să-l ierte, Jean Vioristu de la Gâștești. N-aș vrea să credeți că-l laud pe tata-l meu, dar era un viorist căutat de toată Vlașca. Folclor, balade, cântece de dragoste, astea se cântau. N-aveam televizor, doar un aparat de ăla-n perete, un difuzor, seara adormeam pe mâna lu tata și el îmi povestea „Balada Șarpelui” ca un basm, ca o poveste lungă, lungă, compusă din vreo 30 de strofe. Pentru că atunci când un lăutar învăța balada, mai punea două strofe de la el, ajungea la altu’ și ăla mai punea două strofe. Cum e „Dragostea de la Clejani”, începi cântecu’ ăsta sâmbătă și nici nu-l termini marți. La noi pe uliță, când începeau nunțile după Paști, rămâneau numai femeile acasă. Tata-l meu m-a luat la prima nuntă la 13 ani, nici nu făcusem buletin, m-a luat să învăț să rezist nopțile, să respect clientu’, să învăț să câștig un ban.

De învățat, învățam pe uliță. Bătrânii se adunau    câte cinci, șase inși, nu erau stații, becuri, cântau pe prispă la oameni. Noi, ăștia mici, pe lângă ei, ia să auzim ce mai cântă ăștia? N-aveam de ales, chiar dacă ar fi fost unu’ să zică domne, eu nu vreau să mă fac lăutar, erai obligat de părinți. Eu cânt la vioară, am nevoie de un acordeonist, așa că tu vei face asta și vom cânta la nunți împreună. Mie nu mi-a plăcut vioara, voiam să cânt cu tata și așa am luat acordeonul. La nuntă ne despărțeam, doi lăutari plecau la mire, unii la mireasă, alții la socri, ne întâlneam tocmai seara, la masa mare. Am avut o copilărie, hai să-i zic mai zdruncinată, pentru că am muncit de la 13 ani, am pierdut nopți. Tata a avut 7 copii, erau 10 guri la masă, ce aduna sâmbătă – duminică – luni, mâncam până sâmbăta viitoare. Banii erau puțini, nu primeai teancul ca acuma, 2-300 de lei era salariul la o nuntă. Dar aveau valoare. Din generația de care vă povestesc, mulți nu mai sunt, au plecat dintre noi, sau au abandonat, pentru că muzica a avansat foarte mult, sunt mai multe ramuri acum la lăutari. Noi cântăm din astea de ascultare, de dor și jale, cum cântau Romica Puceanu, Gabi Luncă, Dona Dumitru Siminică, apoi mai sunt maneliștii. Orice lăutar are clienții lui, nu mă cheamă pe mine ăla care-l cheamă pe Florin Salam, mă cheamă oamenii care le-am cântat la nuntă, la botez, să le cânt ce i-a răcorit pe ei când erau    mai tineri, fiecare cu drumul lui. Dar nu am cântat toată viața aceleași cântece vechi, nu ai cum să rămâi acolo, eu dacă am evoluat în meseria asta sunt obligat de mine să compuun piese. Ca la sport, acuma nu mai sunt doar jucător, sunt și antrenor. Ca să fiu în ton cu ce cere lumea, mă-ntreabă, măi, Vijelie, ce-ai mai compus și tu? Și eu zic, uite ce piesă nouă am. Am cântat-o aseară și plângeau colegii mei, mi-ar fi plăcut să mi-o cânte și mie cineva și să beau un șpriț și să plâng un pic. «Ce-o fi cu fetița mea, de-a dormit pe perna mea?». Zice un om bolnav.    «Tată, am dormit la capu’ tău, toată noaptea ți-a fost rău./Să nu mori, tăicuțu’ meu, fără tine ce fac eu?/Nu te gândești că sunt fată, și rămân prea supărată?».    Vorbim de trăirea unui om. Ca un poet, iertați-mă, nu vreau să merg prea departe, să fac filozofie. Eu când compun un cântec, stau în pat și mă gândesc la ce mi-au povestit oamenii, cum unu’ și-a crescut copiii, au plecat în străinătate și l-au lăsat singur, n-are ce pune pe masă și de acolo-mi fac 15-20 de strofe, mi le triez frumos și fac ca la școală, introducere, cuprins, încheiere. Eu sunt trecut prin foarte multe-n viață, mai întâi faci versurile și după aia melodia, ca să se încadreze”.

Sorin Necunoscutu’

„Când începeau să cânte lăutarii, gata, era liniște supremă”

„Muzica de mahala e muzica din vechime, așa cum e în America muzica negrilor care cântă jazz. E muzică de inimă, de suflet, de pahar cum se spune. Eu am crescut în comuna Mogoșoaia, tata cânta tot cu acordeonu’ și cu vocea, la restaurantu’ «Rogojina», la capu’ tramvaiului 6, spre ieșirea din București, cum era pe atunci. Ieșeau toți de la servici și mergeau la Rogojina, bea bere, mânca mici, asculta muzică. Mai veneau și Marcel Budală, Ilie Udilă, cei mai mari acordeoniști. Se cânta la rece. Acolo mi-am petrecut copilăria. Nu era scenă, se cânta la mesele oamenilor. Când începeau să cânte lăutarii, gata, era liniște supremă, după aia îi dădeau bani, bacșiș, și vorbeau, mâncau. Pe la 10 seara se închidea restaurantu, dacă te înțelegeai cu patronu, te mai lăsa într-un separeu. Tata lucra la fabrica Laromet și focu’ lui era să mă vadă inginer, nu lăutar. Să fiu om mare, da’ fiind din neam de lăutari, mama din neam de lăutari, vă dați seama, ce se naște din pisică, tot aia e. Îl păcăleam că merg la liceu, da’ cântam cu băieții, mi-a dat și-o mamă de bătaie, a zis că o să am viață grea, pe atunci erau nunțile alea grele, mergeai din poartă-n poartă, nu era ca acum. Mama cânta cu cobza, venea din Teleorman, de fapt numele meu e Florin Cobzaru, Sorin Necunoscutu’ e așa, din popor. Aveam 17-18 ani și m-a auzit nea Ion Onoriu și ne-a trimis pe noi să cântăm înainte să vină el cu doamna Gabi Luncă și seara se strânsese deja lumea și întreba cine-s eu, cineva a zis «un necunoscut», și așa mi-a rămas numele. Sorin vine de la bunica mea, care mă alinta Soare, că eram negru, ca pârlit de soare, când apăream, zicea «Uite, a ieșit Soarele!». Și eu plângeam atunci. Mama avea un unchi care rămăsese orb din armată, săracu’, și cânta și el la cobză, și la vioară, așa orb. Mama nu mergea la nunți, îmi cânta mie, cu vocea, seara, înainte de culcare. Tata cânta toate cântecele astea „Bate-un vânt rece din poartă”, „Dă, mamă, cu biciu-n mine”, era foarte solicitat, îl iubeau românii. Când a văzut că începe lumea să mă placă, mă lua cu el, ia să-l ascultați pe băiatu meu, să vezi cum se umplea masa de bere și de bani. Tata îmi dădea banii și zicea hai, acuma du-te acasă. La 6 ani, am cântat la primu’ botez, mi-a luat tata acordeon cu 12 bași, m-a dat și la școala de muzică, da i-a zis « Ia-l d-aici, că ăsta știe după ureche». Lăutaru’ știe după ureche, muzicantul după note. După ce pleca tata de-acasă, rupeam acordeonu’, 6-7 ore stăteam cu el în brațe, o-nnebuneam pe mama. Mai am un frate, poate ați auzit de el, Romeo Fantastik, dar el cântă acum alt gen de muzică, e diferență mare. Eu am rămas pe linia asta, că asta mi-a plăcut. Am zis că dacă nu-mi place ceea ce cânt, degeaba mai cânt. Asta înseamnă de la inimă la inimă, ceea ce cânt eu să simțiți și dumneavoastră. Asta e muzica lăutărească”.