Ignor tornadele, cu succes moderat

– Dragă Alexandra, cum te găseşte vara aceasta fierbinte? Parcă şi canicula e mai acută în vremuri de recesiune…

– Asfaltul încins şi soarele dogoritor mă găsesc încercând să-mi văd de ale mele fără să intru în panică. Merg înainte pe drumul meu, ignor cu succes moderat tornadele de pe traseu. Traversăm perioade dificile, dar, deşi de la pandemie încoace luăm numai şuturi (războaie, crize de toate felurile, avalanşe de fake news), observ că reuşim totuşi să ne păstrăm pe linia de plutire, iar asta îmi dă curaj să afirm că oamenii pot trece peste orice. Doar să avem răbdare şi curajul de a învăţa lucruri noi, să nu ne temem că „ne trece vremea”. Nu pot spune că nu e greu, chiar foarte greu, mai ales că tot după pandemie strategia oamenilor s-a schimbat, planurile au devenit toate pe termen scurt. Societatea e mai divizată ca niciodată, de la lucruri importante, precum legile sau războaiele, până la chestiuni triviale, din mediul online. Cum se ştie, acolo este locul unde activez şi eu destul de mult şi sunt uimită, nu doar de problemele puse în discuţie, dar mai ales de violenţa cu care deseori se reacţionează la ele. Indiferent de subiect, el poate genera puncte de vedere vehemente, polarizate, formulate în limbaj agresiv. Trist. Totul este taxat imediat, chiar şi lipsa de reacţie e pedepsită. O spun din proprie experienţă. Uite, în toată perioada alegerilor eu nu am considerat că este necesar să-mi exprim răspicat opţiunile politice, fiindcă sunt un om riguros şi nu arunc cu vorbe la primul instinct. Se puteau intui crezurile mele europene, dar nu am considerat că trebuie să iau o poziţie. Ei bine, chiar şi tăcerea mi-a fost pedepsită, pur şi simplu pentru că aşa au devenit azi oamenii: aprigi, iuţi la mânie, gata să judece orice. Poate unora nu li se pare mare lucru când toate acestea se întâmplă pe internet, dar este, pentru că în ziua de azi social media a ajuns o forţă care poate schimba ordinea mondială, face şi desface totul. Primele reacţii ale preşedinţilor acolo sunt exprimate şi abia apoi oficial. De la aceste lucruri, până la cele mai derizorii bârfe, internetul este scena mondială pe care o împărţim azi cu toţii, mari sau mici laolaltă. Dacă cei mari ar fi mai responsabili, cei mici ar avea modele mult mai bune de urmat.

„Internetul devine un spațiu al alienării”

– Şi totuşi, tu reuşeşti să men­ţii decenţa ca literă de lege în activitatea ta de pe internet.

– Eu cântăresc mai mult lucrurile, fiindcă eu vin alene în urma curentului, nu mă compar cu avântul pe care alţii – mai tineri sau mai pricepuţi – îl au în mediul online. Dar mi-am găsit în timp un locuşor al meu, pe care-l folosesc cu bun-simţ, încerc ca delicateţea şi rafinamentul să fie caracteristicile apariţiilor mele în online. Sunt un atent observator al acestui fenomen şi încep să văd şi părţi bune ale reţelelor sociale, observ cum se dezvoltă uşor, uşor o „concurenţă” benefică. Postările sunt mai puţin superficiale, conţinutul parcă s-a mai scuturat de chestiuni cu totul nesemnificative, iar vizual sunt tot mai bune. Ca de fiecare dată, apare şi un revers al medaliei, iar eu observ că spaţiul virtual devine tot mai mult unul al alienării. Foarte multă lume îşi exprimă public problemele intime, anxietatea, depresia, confuzia. Se ajunge exact în extrema cealaltă: dacă acum puţin timp internetul atrăgea tocmai fiindcă părea spaţiul fericirii absolute, azi el devine tot mai mult o scenă a vulnerabilităţii. E o consecinţă a vremurilor pe care le trăim, bineînţeles. Ai zice că alienarea ne uneşte, căci după o postare de felul acesta curg râuri de comentarii solidare, dar eu nu-mi mai dau seama cât de reală este emoţia lor. Avem impresia că ne sunt aproape oamenii din „comunităţile” noastre online, dar cred că, în realitate, suntem exact la fel de singuri. În acest peisaj schimbător, eu îmi văd mai departe de activitatea mea, o fac în aşa fel încât să nu primesc prea mult negativism înapoi. Câştig cât să trăiesc decent, fără bogăţii, dar şi fără panică. Cred că mergând pe drumul de mijloc poţi găsi în aceste timpuri liniştea relativă – să te fereşti de excese, să fii curajos, cât să-ţi fie viaţa palpitantă, dar să nu te expui pericolelor. Să fii bun, atent, prezent, să nu uiţi nicio clipă cine eşti, care-ţi sunt harurile, iar la cele cunoscute să mai adaugi câte un strop de cutezanţă, care să te ridice puţin deasupra a ceea ce ştiai că-ţi sunt limitele. Stropul acela alungă plafonarea şi îţi aşază pe buze câte un zâmbet nou.

„«Te cunosc de undeva» mi-a deschis apetitul pentru… dans”

– Care ar fi acel strop de curaj pentru tine în prezent?

– Uite, participarea mea de anul acesta la show-ul „Te cunosc de undeva”, de la Antena 1, mi-a deschis apetitul pentru… dans. Am primit un imbold, fiindcă niciodată în toată cariera mea nu am avut coregrafie în concerte. Muzică şi atât, fără momente de actorie, fără dans, nici nu am îndrăznit să mă gândesc la asta. Provocările extraordinare pe care această emisiune ţi le aşază în faţă m-au mai dezinhibat. Cum se ştie, am participat alături de prietenul meu de-o viaţă, Keo, ambii inconştienţi, fiindcă noi suntem doi cântăreţi care se bazează numai pe voce, pe timbru, compoziţie, nicidecum pe show şi dans. Culmea, este prima dată în cariera mea când timbrul vocal m-a încurcat. E foarte greu să imiţi pe cineva când glasul tău are o sonoritate atât de particulară. Nimeni nu ne poate acuza că nu ne-am dat toată strădania, fiindcă am tras pe brânci. Poate că nu am excelat, dar sunt extrem de mândră de mine, de noi. Revenind la întrebarea ta, pe mine chiar m-a interesat ca, prin participarea mea la acest show, să am şansa să lucrez pe partea de actorie şi dans. Am învăţat enorm. Sigur, mi-ar fi plăcut să avem mai mult timp, dar e imposibil, şi aşa, forţele desfăşurate de Antena 1 în patru luni sunt enorme. Profesori de canto, coregrafi, lumini, scene spectaculoase, machiori de geniu, până şi animale am avut în scenă când a fost nevoie. Eu, silitoare cum sunt, am studiat la sânge fiecare personaj. Dacă nu reuşeam să găsesc nicio similitudine fizică sau sonoră între mine şi cântăreţul pe care trebuia să-l imit, atunci îi luam biografia la puricat, doar, doar găsesc acolo o emoţie care să mă aducă mai aproape de el. Mi-a plăcut, am muncit foarte mult („amintire” îmi sunt şi două cicatrice pe viaţă), m-am distrat şi, cel mai important, am învăţat lucruri pe care de acum încolo le pot aborda cu mai puţină teamă.

„Mi-e dragă fata timidă din Onești”

– Alexandra, ce-a rămas din copila extrem de timidă de la Oneşti, care uimea lumea cu vocea ei specială?

– Prea mult. Prea mult, pentru felul în care se mişcă azi lucrurile. Sunt încă timidă, tot visez cu ochii deschişi, continuu să lăcrimez din te miri ce, încă mi-e greu să fiu tranşantă. Ar fi trebuit ca anii să mă fi întărit, dar eu, indiferent cum par pe ecrane, rămân o inadaptată, prea sensibilă la tot ce mă înconjoară şi mă cert destul de des că trecerea timpului nu-mi pune şi mie ceva acid în felul de a fi. Pe de altă parte, cu cât trec anii şi realizez că nu mai am nicio şansă să mă schimb radical, mi-e deseori dragă fata aceea timidă din Oneşti, pe care părinţii au crescut-o în aşa fel încât să poată dormi bine noaptea, fiindcă nu face rău nimănui. Dacă vremurile acestea bicisnice n-au schimbat fundamentul acelei fetiţe, înseamnă că părinţii ei merită statuie. Lui tata i-o ridic zilnic în amintire şi dor năprasnic, mamei, încerc să-i declar cât de des pot dragostea şi recunoştinţa pe care i le port. Suntem în continuare foarte legate, locuim în mare măsură împreună, împărţim frăţeşte plimbatul căţeilor, ne îmbrăţişăm, ne certăm şi ne împăcăm zilnic. Mă pune la curent cu toate inovaţiile în medicină şi nutriţie, pasiunea mamei. Draga de ea, tot încearcă să mă mărite, iar eu tot îi spun că prefer să iubesc şi atât. Acceptă şi asta, căci pentru mama, încă sunt „cea mai tare” în orice şi eu n-o pot convinge că nu e chiar aşa. Una peste alta,    „lupta” acelei copile timide de care întrebai este să îmbunătăţească la ea ce se poate şi să accepte ce va rămâne neschimbat pentru totdeauna. Graniţa dintre aceste două lucruri este esenţa care mă face pe mine ceea ce sunt.

„Basarabenii sunt singurii care mai au poezie”

– Cântăreți, înainte de toate! Cum îţi merge în cariera muzicală?

– Cânt mult în ultima vreme, am concerte, mai ales repertoriul meu vechi e foarte dorit. La el adaug mereu câte ceva nou, măcar un cover al unei piese care mă impresionează. Câteodată, mă ia nostalgia trecutului, nu pentru că era neapărat mai bine, ci, pur şi simplu, pentru că înţelegeam cum mergeau lucrurile. Ştiam ce e în controlul meu şi ce nu, deşi, în mod ironic, la vremea aceea nimic nu era în controlul artistului. Casele de discuri câş­tigau mai tot, dar măcar eram conşti­enţi de asta. Acum bâjbâim: dacă ne susţinem cariera pe cont propriu, ne scufundăm în datorii. Dacă apelăm la casele de producţie, contractele nu mai au aceeaşi greutate, pentru că azi pariul se face pe câte o singură piesă difuzată pe internet şi apoi „om mai vedea”. Nu mă plâng, Doamne fereşte, sunt bine, am concerte cât să-mi fac pofta de cântat şi dorul de oameni, am urmăritori în online cât să simt că nu sunt uitată. Dar nu mai stau în studio ca pe timpuri. Nu-mi mai place, fiindcă munca acolo a devenit doar o cursă contracronometru. Eu nu ştiu cum se poate crea, când tu ai acces în studio de la ora 3 la 5! N-ai livrat în această perioadă de timp, aia e, următorul! Pentru mine e imposibil aşa, fiindcă eu am crescut muzical cu acele zile şi nopţi legate în studiouri, cu plâns, cu râs, cu idei ce curg una după alta, dormeam şi ne trezeam cântând. Era o emoţie inimaginabilă, care azi s-a pierdut. Creaţia e contabilizată la secundă şi la câştig instantaneu. Chiar în aceste clipe, în timp ce eu mă mir, mă gândesc, mă lamentez, cei bine înfipţi în industria comercială câştigă neîncetat. Bravo lor, bine că pot. Eu spun doar că azi, cantitatea a luat locul calităţii şi nu reuşesc să intru la pace cu asta. Sunt foarte atentă la tot ce apare nou, observ cum spectacolele sunt tot mai grandioase, dar emoţia, ea unde mai e? Sincer, azi nu prea am nume de cântăreţi în vogă care să-mi stârnească emoţii adevărate. Ba nu, există o categorie de artişti, care încă n-au abandonat emoţia: cei din Republica Moldova. Sper să nu se supere nimeni pe mine, dar basarabenii sunt parcă singurii care încă au poezie. Mereu apar nume noi şi mereu surprind pozitiv. Unii nu sunt pe gustul meu muzical, dar tot speciali îi consider, fiindcă, repet, au esenţă. Sigur că vremurile acestea afectează şi muzica, am pierdut direcţia în toată fuga asta globalizată. În acest context, eu mă gândesc că una dintre puţinele şi ultimele ancore pe care le mai avem este folclorul. De aceea, muzica mea nouă, cea la care lucrez acum şi care va apărea la toamnă, are puternice influenţe folclorice. Am mai făcut asta şi în trecut, îmi place foarte mult şi simt că mi se potriveşte. Fac cercetări pe teren şi încă descopăr melodii extrem de vechi, care sunt tulburător de frumoase. Sunt ghidată în demersul meu de oameni unul şi unul, de la veterani precum Ioan Pop (Popicu cel minunat de la Iza), până la cei mai tineri specialişti în folclor autentic, precum bunul meu prieten, Paul Ananie, tot maramureşean şi el. Aşadar, am în lucru piese folclorice, pe care le aduc în prezent în stilul meu, le adaptez vocii mele, dar inima lor rămâne aceeaşi. Aşa simt că pot promova esenţa noastră românească, aşa sper să nu pierd emoţia aceea pe care viteza din prezent ne-o împrăştie în toate zările. Să ştii că am mari surprize să văd tot mai mulţi tineri care apreciază folclorul. Unii chiar cunosc versurile cântecelor populare vechi. Nu ştiu ce contact mai au ei cu bunicii, aş zice că mai degrabă internetul e „vinovat”. Mai ştii, poate are şi TikTokul ceva bun, poate de acolo aud şi copiii câte o melodie folclorică şi, aşa cum e şi firesc, le place. Cum să nu-ţi placă o doină?!

Bunicii, eu și grădina

– Legătura ta cu folclorul vine de la bunici, din copilărie?

– Într-un mod mai degrabă indirect. Am copilărit mult la ţară, în zona Vrancei, între Focşani şi Râmnicu Sărat, de unde e mama. Eram foarte legată de bunicii de acolo. Culmea, erau mai aproape de Oneşti cei din partea tatei, dar la ei era mereu zarvă de verişori. Or, eu de mică am fost introvertită, nu-mi plăcea să dai buzna peste mine, căutam liniştea, compania animalelor şi a naturii, şi de aceea preferam bunicii din Vrancea. Eram doar eu şi grădina. Revenind la întrebarea ta, legătura mea cu bunicii nu a fost una explicit muzicală, dar a fost una care mi-a dat conştiinţa lucrurilor care mă înconjoară. Nu m-au învăţat să cânt, dar m-au învăţat să privesc în jur, să văd iarba, florile, fructele, pomii, gărgăriţele, pământul, cerul, păsările, animalele din curte, toată lumea asta vie din jurul nostru care te face să te simţi parte dintr-un univers cu totul special. Bunicii noştri trăiau în armonie perfectă cu toate aceste elemente, iar asta este de fapt esenţa folclorului. El nu e doar simplă muzică, ci sunetele magice ce se nasc din această armonie. Bunicii mei nu cântau, poate doar tataie mai intona nişte melodii ostăşeşti, fiind veteran rănit în Munţii Tatra. Ţin minte şi acum cu ce năduf cânta, mereu îi dădeau lacrimile, niciodată nu termina melodia, se îneca de plâns. Amintirile acestea sunt preţioase ca aurul şi, dacă avem ocazia să le împărtăşim sau să le dăm forma unui cântec, unei poezii, unei picturi care să reziste peste timp, ele vor face enorm de mult bine în viitor. Poate chiar vor deveni folclor pentru generaţiile următoarelor secole, ceea ce nu va reuşi niciodată o melodie care rezistă o vară pe internet.

Navetă de dragoste în Anglia

– Suntem încă în plină vară… Pe unde te relaxezi în zilele calde care au mai rămas?

– Cel mai des merg în Anglia, loc despre care am mai vorbit în interviurile noastre, se ştie cât de mult îl ador. Doar că de ceva vreme călătoresc în Regatul Unit şi pentru că acolo fac naveta… de dragoste. Iubitul meu este bucătar, executive chef la un mare lanţ de restaurante britanice. De fapt, fac două navete, una în Anglia şi una în România, fiindcă englezul meu, Adrian (Adrian Gagea), e din Topliţa şi are un restaurant acolo. În rest, cum mă ştiţi, concertele mă duc prin ţara întreagă şi sunt tot un fel de vacanţe, căci plăcerea mea de a descoperi locuri frumoase, pensiuni şi locaţii cochete nu a dispărut nici în aceste timpuri dificile. Apar mereu pensiuni şi hoteluri atrăgătoare, unele mai scumpe, altele de buget, dar toate, din strădania oamenilor de a supravieţui şi de a realiza ceva în ţara lor. În orice locaţie ai alege să păşeşti, proprietarii îţi vor vorbi elogios de România, îi vor face reclamă, o vor promova cum ştiu ei mai bine. Nu cred că este vorba numai de afacere, ci şi de o mândrie că un oaspete le calcă pragul, iar ei pot spu­ne următoarele lucruri: „Bine aţi venit în România, bine aţi venit la noi! Sper să aveţi o şedere plăcută, iar când vreţi să vă plimbaţi, noi vă vom fi ghizi în peisajul care ne înconjoară, vom explora păduri, dea­luri, râuri, vă veţi odihni întinşi pe margarete şi muşchi de pământ, veţi observa păsări şi animale în sălbăticie, iar seara vom mânca bine şi vom ­as­culta muzica străbunilor acestor locuri”. Asta spun, fiindcă ei ştiu că aceasta este România în esenţa ei, aceasta este România care nu trebuie să dispară niciodată!