• Ucenic al lui Constantin Noica, elev al Școlii de la Păltiniș, în același timp cu Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, și-a urmat maestrul pe poarta filosofiei, alegând apoi să pătrundă în teritoriul fragil și tulburător al psihicului uman. Cofondator și fost președinte al Societății Române de Psihanaliză, președinte al Asociației Insight, care promovează psihanaliza relațională, psihanalist, profesor și autor, Vasile Dem. Zamfirescu a fost și „vinovatul” traducerii în română a operelor complete ale lui Freud și Jung. Proaspăt publicatul Jurnal de psihanalist, apărut la Editura Trei, dezvăluie culisele muncii laborioase din cabinet și ne învață că ascultarea atentă poate fi uneori mai vindecătoare decât orice cuvânt •

„Noica a fost un tată foarte important pentru noi”

– Orice demers terapeutic din cabinet începe cu istoria personală, cu mama și tata. Nu suntem în cabinet, dar o să vă întreb totuși: cine v-au fost părinții? Ce anume din tot ce ați trăit alături de ei v-a făcut atât de curios, de introspectiv, de orientat spre filosofie și analiză?

– Am avut un tată mai mult absent decât prezent, care, pe lângă absență, mai venea și cu această atitudine a unui tată tradițional, sever, dur, lipsit de sentimentalisme, un „bărbat adevărat”. Asta m-a marcat, bineînțeles, și m-a lăsat cu durerea de a nu fi primit suficientă afecțiune în copilărie. Dar n-aș putea să mă confesez în fața voastră, fără să vă vorbesc și de mama, o femeie extrem de iubitoare și grijulie, a cărei prezență a avut mereu un efect compensator. De la mama am moștenit optimismul și o încredere fundamentală în viață. De la tata, am rămas cu o anumită revoltă față de figura paternă tradițională. Așa se explică probabil și răzvrătirea mea împotriva psihologiei conștientului, care era o psihologie dominantă, la modă, și dorința de a mă orienta spre o psihologie a inconștientului, a umbrei, a părții întunecate din noi.

– Înainte de întâlnirea cu psihanaliza, a existat însă interesul pentru filosofie, care v-a dus spre Școala de la Păltiniș, spre întâlnirea cu Constantin Noica.

– Întâlnindu-l pe Constantin Noica, am descoperit un tată foarte bun de idealizat. Cum tatăl meu era absent, n-am putut niciodată să-l idealizez. Or, idealizarea este o nevoie fundamentală a noastră, care se manifestă foarte devreme în copilărie. Idealizarea creează acel model care corespunde nevoilor noastre, după care ne dezvoltăm ulterior, după care interiorizăm anumite funcții, după care ne structurăm personalitatea. Dacă nu poate avea loc, dacă nu poate fi împlinită, rămânem cu niște goluri în suflet, cu niște deficiențe, cu o încredere în sine foarte scăzută. Ei, și când a apărut Noica, așteptarea mea a fost una fericită pentru că apăruse tatăl ideal. Noica nu era o personalitate narcisică de care să nu ai loc, una care să se vadă doar pe sine. Spre deosebire de profesorii pe care îi aveam la Facultatea de Filosofie, care erau mai preocupați de ideile și de proiectele lor, Noica era generos, îl vedea și pe celălalt. A fost, deci, un tată foarte important, unul foarte preocupat de noi, care ne intuia sensibilitățile, obsesiile, curiozitățile și era în stare să vadă chiar înaintea noastră direcția de cercetare spre care ne îndreptam spontan.

– A simțit că veți trăda într-un fel filosofia, îndreptându-vă spre psihanaliză?

– Nu, dar a folosit curiozitatea mea pentru psihanaliză ca să identifice ideea mea mare. Mi-a spus: „Tema ta este relația spirit-suflet.” Era o temă clasică în filosofie, pe care cu psihanaliza puteam să o abordez într-o manieră nouă. Și în Filosofia inconștientului exact asta am făcut. Din păcate, când am publicat cartea, în 1999, Constantin Noica nu mai trăia. I-am dedicat-o însă, cu convingerea că ar fi fost mulțumit că, din punct de vedere filosofic, n-am pierdut vremea cu psihanaliza.

– Cum era relația asta discipol-mentor?

– Aveam foarte multe sentimente filiale, cum și el avea, la rândul lui, sentimente paterne. Noi, toți cei din Școala de la Păltiniș, eram într-un fel fiii lui spirituali. Noica a fost cu adevărat Profesorul, dar un profesor aparte, care a refuzat să fie asistent universitar după ce a terminat studiile. Târziu, a preferat să se retragă la Păltiniș, unde primea foarte mulți oameni, nu doar tineri pe drumul filosofiei, ci și scriitori, personalități culturale și așa mai departe.

„Interzisă de regimul comunist, psihanaliza se practica în subterane”

– Despre psihanaliză, Freud spunea că e „profesia imposibilă”. Dumneavoastră cât de greu v-a fost să v-o asumați, venind dinspre filosofie și mai ales într-o vreme în care era privită ca o disciplină interzisă?

– M-a tentat tocmai latura nonconformistă a ei, faptul că a fost mereu contestată, fiindcă scoate din psihicul uman lucruri dezagreabile, care nu ne plac. În România anilor ’70-’80, despre psihanaliză se vorbea întotdeauna negativ. Or, asta mi-a stârnit dorința de a citi, de a înțelege de ce toată lumea o critica. Existau cărți în bibliotecile românești, evident, netraduse.

Citeam însă și în franceză, și în germană. Toate cele douăzeci și ceva de volume ale lui Jung le-am citit la biblioteca Serviciului Cultural German, lucru care era interzis și pentru care am primit admonestări. Însă, cu timpul, cu cât citeam mai mult, cu atât simțeam mai tare că mă plafonez, fiindcă aveam acces doar la lucruri teoretice, nu și la practica din cabinet. S-a întâmplat însă ca prin anii 80 să-l întâlnesc pe domnul Eugen Papadima la o conferință a Institutului de Psihologie, ocazie cu care am aflat că există psihanaliști în România. Că, deși interzisă de regimul comunist, psihanaliza se practica în subterane. Descoperirea asta s-a suprapus pe frustrarea că mi se refuza sistematic pașaportul și nu puteam să onorez diverse burse în Germania, pe care le tot primeam pe filiera Noica. Neputând să călătoresc în exterior, am decis să fac o călătorie la interior și am început psihanaliza cu domnul Papadima. Am fost cu totul captivat și nu am mai abandonat domeniul niciodată.

– Iar după revoluție, v-ați luat revanșa, ca membru fondator al Societății Române de Psihanaliză și co-fondator al Editurii Trei…

– După anii 90, când am putut să călătoresc la Paris și să particip la întâlnirile cercurilor psihanalitice, am fost uimit să descopăr că o singură sală poate aduna 400-500 de psihanaliști și sute de titluri de cărți de specialitate. Și că toate astea se întâmplau la lumina zilei. Societatea Psihanalitică din Paris avea un sediu impresionant, un palat în adevăratul sens al termenului, pe care îl donase Marie Bonaparte, psihanalistă și fostă pacientă a lui Freud. Faptul că am văzut că acolo se poate și că la noi psihanaliza nu mai e interzisă ca disciplină m-a motivat să contribui la fondarea „Editurii Trei”. Nu puteam avea psihanaliza ca disciplină în universitate, fără un suport de curs, fără o bibliografie și fără cărți traduse în limba română. Unul dintre motivele pentru care a apărut editura e și că editurile existente refuzau atunci să publice unele titluri, continuau să aibă rețineri când venea vorba despre psihanaliză, deși interdicțiile dispăruseră de mult.

– Recent publicatul dvs. Jurnal… e un lucru destul de rar în lumea psihanaliștilor, care sunt de-o discreție nemaivăzută. De fapt, de ce se ascund psihanaliștii, dom­nule Zamfirescu?

– Într-adevăr, ce am făcut eu e destul de neobișnuit și poate chiar criticabil. (râde) Psihanaliștii nu se ascund, pur și simplu. Discreția lor are o rațiune tehnică, recomandată de Freud, care spunea că analistul trebuie să fie cât mai neutru, cât mai retras, ca o oglindă care reflectă doar pacientul și nimic altceva. Se știe că în cuplu oamenii au tendința să repete anumite modele de relație din trecut. Proiectăm pe partenerii aleși sentimente, emoții, gânduri, atitudini, comportamente din copilăria noastră și bineînțeles că vom face asta și în cabinet, unde între analist și analizand se creează tot o relație foarte intimă. Vom atribui deci inconștient terapeutului un rol. Ca psihanalist, joc o vreme aceste roluri care mi se atribuie inconștient, dar când devine favorabil, ofer interpretarea capabilă să producă o revelație în persoana din fața mea. În felul acesta, apărările inconștiente de care s-a servit de-a lungul vieții încep să cadă, iar în psihicul persoanei se produce o schimbare reală. Or, dacă te dezvălui prea mult ca psihanalist, dacă prea multe detalii intime din viața ta ajung la cunoștința celui psihanalizat, acest transfer de emoții, fantezii, resentimente venite din trecutul pacientului va fi perturbat, bruiat. Va intra acolo foarte mult și din realitatea ta, ca psihanalist, și atunci va deveni mult mai complicat să oferi interpretarea eficientă.

„Literatura motivațională ilustrează o uriașă nevoie de autocunoaștere a omului contemporan”

– „Jurnal de psihanalist” este cel de-al doilea pe care îl publicați. Ce aduce nou, față de primul?

– Dacă în primul jurnal relatam experiența propriei mele analize și întâlnirea cu Constantin Noica, în cel de-al doilea, găsiți mai degrabă experiența de lucru din cabinet. Este un jurnal personal și profesional în același timp, care oferă o incursiune intimă în practica din cabinet, dar și în felul în care interacționează ea cu viața mea. E o carte care reunește fragmente din ședințe de psihanaliză – vise, acte ratate, transferuri, contratransferuri, adică moduri diverse în care inconștientul se manifestă în timpul unei sesiuni.

– Rafturile librăriilor abundă azi de cărți motivaționale și volume de self-help. Până unde se poate merge cu dezvoltarea personală?

– N-am văzut niciodată ca pe un lucru rău explozia acestui tip de literatură. Ea ilustrează o uriașă nevoie de autocunoaștere a omului contemporan. Poate e mai pregnantă în cazul femeilor, care sunt mult mai deschise și către ideea de terapie, în timp ce bărbații au rămas mai reticenți. Observ asta și la facultatea de psihologie, unde sunt predominant studente, și în cabinet, unde sunt mai des femei, în timp ce la începutul psihanalizei, toți psihanaliștii erau bărbați. Cred că bărbații, dintr-un oarecare narcisism masculin, sunt ceva mai reținuți în ce privește psihoterapia. Nu le place să fie văzuți ca având nevoie de ajutor, preferă să rezolve singuri orice, ca nu cumva să fie considerați slabi. Doamnele sunt în schimb mai realiste. Ca să mă întorc la întrebare însă, psihanalizei îi rămâne exact acea dezvoltare personală de profunzime, capabilă să producă schimbarea de durată.

– Unii oameni intră în terapie ca să se repare, alții ca să fie mai fericiți. Freud însuși spunea că psihanaliza nu te face mai fericit, ci mai sănătos. De fapt, ce promite acest demers de autocunoaștere?

– Psihanaliza ajută la eliberarea unor blocaje care s-au produs în copilărie. Cum aceste blocaje sunt inconștiente și cum inconștientul și conștientul nu comunică direct, singura cale de a le accesa și rezolva este prin psihanaliză. Ca să aduc niște exemple concrete, dacă nu ai avut cum să-ți idealizezi tatăl, pentru că nu era apt să fie idealizat, vei căuta toată viața, inconștient, persoane pe care să le idealizezi. Dacă nu ai fost oglindit suficient de mamă în copilărie, dacă nu ai fost văzut cu adevărat și validat de ea, vei căuta mereu o formă nesănătoasă de validare. Lucrurile astea dăunează foarte mult în cuplu, de exemplu, unde partenerii se așteaptă adesea să fie văzuți și iubiți necondiționat, ca niște copii, nu ca niște adulți și niște parteneri. Or, psihanaliza descâlcește toate aceste fire și îi eliberează pe oameni de propriul trecut.

– Ce-i aduce pe oa­­meni în cabinetul dvs.? Ce-i împinge să caute părerea unui specialist?

– Au fost vremuri și vremuri. În anii ’90, din necunoaștere, ajungeau la psihanaliză tot felul de oameni care credeau că e soluția universală pentru orice: schizofrenie, homosexualitate, chiar și deficiențe organice. Cel mai des însă, oamenii calcă pragul cabinetului pentru că se lovesc de drame relaționale, de eșecuri profesionale, pentru că își doresc să se găsească pe sine. Acum, timpul meu e destul de limitat și nu mai am în analiză decât persoane care fac psihanalize de formare, adică oameni care se pregătesc să devină ei înșiși psihanaliști.

– Ce-i doare cel mai mult pe români? Dacă ar fi să aruncați o privire de sus, asupra întregului spațiu românesc, ce-i frământă cel mai tare?

– Cel mai pregnant în această zonă e deficitul narcisic. El apare în copilărie, atunci când cineva nu primește suficientă atenție, validare sau iubire necondiționată care să-l ajute să-și construiască un sentiment solid de sine. Deficitul narcisic își are sursele în cei aproape 50 de ani de comunism, grefați pe o poziție geopolitică mereu la confluența între vest și est, în calea popoarelor migratoare și a multor dezastre. Deficitul narcisic e foarte vizibil chiar și în cazul unei personalități ca Emil Cioran, care și-a declarat rușinea de a fi român. A încercat să-și depășească această rușine prin emigrare și a renunțat la cetățenia și la limba română. Din păcate, ultimele decenii și valurile de emigrație cu care s-a confruntat România sunt departe de a găsi rezolvare acestui gol. Chiar dacă lucrând în Occident ajungi să câștigi mai mulți bani, ei vin la pachet cu situații umilitoare, care mențin stima de sine foarte scăzută. Rătăcirea printre străini lasă familiile destructurate și mari sechele psihice la copii, care rămân cu încredere scăzută în ei, cu rezultate școlare care lasă de dorit și o lipsă de perspectivă și direcție în viață. Explicația e simplă: când mama pleacă peste hotare, pleacă și principala sursă de afecțiune care i-ar fi putut modela.

„Se zice că iubirea vindecă, dar în cuplu iubirea singură nu e o soluție”

– Până la urmă, oamenii ajung la terapie din lipsă de iubire. Dar poate doar iubirea să vindece?

– Așa se zice, că iubirea vindecă, dar în cuplu, cel puțin, iubirea singură nu e o soluție. Iubirea care n-a fost dată la timp lasă urme toată viața. O dare spre adopție la 6 luni sau la 8 luni, de pildă, e o traumă care se repară doar parțial și care se simte adesea în cuplu, mai târziu. Iubirea de partener nu e iubirea necondiționată de care ar fi avut nevoie în copilărie persoana în cauză. Pe de altă parte, nici ceea ce oferă terapeutul nu este suficient, și totuși, reușește să-l ajute pe cel analizat să se integreze. De ce? Pentru că psihanalistul nu judecă, ci oferă o experiență emoțională corectivă și îl acceptă necondiționat. Prin terapie, se populează interiorul și cu elemente pozitive, nu doar cu goluri. Faptul că, peste ani, mă întâlnesc cu persoane care îmi spun că munca pe care am făcut-o împreună în cabinet le-a schimbat viața mă face să rămân foarte încrezător.

„E greu să faci pace cu frica de moarte”

– Cum faceți să lăsați deoparte, la finalul zilei, privirea psihanalistului care vede mereu legături și interpretează orice gest? Nu vă și încurcă?

– Funcția asta mă ajută, dar mă și încurcă, n-o să vă mint, știrbește parcă puțin din farmecul vieții, dezvrăjește puțin lumea. Ea rămâne mereu în fundal și se reactivează de fiecare dată când am nevoie să înțeleg ceva la mine sau din psihicul unor oameni, care inițial nu e de înțeles. Dar nu poți să le ai pe toate. Nu poți să cultivi concomitent această capacitate de radiografiere a sufletului oamenilor și să te lași și în voia misterului. Oricum, dacă psihanaliza e reușită, de la un punct încolo, cei analizați preiau funcțiile psihanalistului și încep să facă singuri ceea ce făceau împreună cu analistul. Și atunci, și în cazul lor există această dezvrăjire a lumii. Ceea ce câștigă însă în loc este puterea extraordinară pe care le-o dă cunoașterea. La urma urmei, perspectivele astea pot și coexista: luna e în același timp un corp misterios, care a făcut să curgă atâta poezie, și un astru cu minerale rare, bune de exploatat, cum tocmai se pregătesc americanii să facă.

– V-a schimbat psihanaliza și felul în care gândiți spiritualitatea?

– Mă consider agnostic, deci nici credincios, nici ateu, ci un om curios, care așteaptă fapte, argumente solide în existența vieții de după moarte. Deocamdată, nimeni nu s-a întors înapoi. Dar asta e dintotdeauna, nu are legătură cu psihanaliza.

– Ați făcut pace cu asta? Poate psihanaliza să calmeze angoasa în fața morții?

– E greu să faci pace cu frica de moarte, pentru că moartea înseamnă dispariția totală. Anulează tot ceea ce suntem, e, până la urmă, cea mai puternică negare a narcisismului nostru. Ca să scapi de teama paralizantă de moarte, trebuie să lucrezi tocmai asupra acestui narcisism, să accepți că ești doar o particulă infimă, o verigă minusculă într-un uriaș angrenaj, nicidecum centrul universului. Universul nu se va prăbuși dacă tu dispari, universul va merge mai departe și fără tine. Poți să negi frica de moarte, poți să o refulezi, poți să o integrezi sau să o sublimezi. Dacă ți-ai realizat menirea, dacă ai scris, de exemplu, mai multe cărți, știi că ești într-un fel nemuritor.