Hora Sfintei Marii

– Stimată doamnă Maria Rotaru, vorbim la final de vară, o perioadă spirituală cu încărcătură emoțională puternică, dedicată Sfintei Maria. Se mai țin în Oltenia, locul nașterii dvs., tradițiile acestei mari sărbători?

– Sunt bucuroasă să spun că da, oltenii au o afinitate aparte pentru această mare sărbătoare, păstrând și astăzi multe din vechile obiceiuri legate de Sfântă Mărie. Pe timpuri, în curţile bisericilor se întindeau mese mari şi se împărţeau de pomană struguri şi, mai ales, lubeniţă (pepene verde). Pomană la biserică se dă şi azi, peste tot în Oltenia, dar mai sunt doar puține locuri unde continuă să se ofere lubeniţă – cum ar fi satul Palilula, comuna Bucovăţ. Pomenii i se adaugă orez cu lapte, oferit imediat ce se întorc oamenii de la biserică şi de la tămâiat mormintele. Un alt obicei frumos care se păstrează în toată Oltenia este că, de această mare sărbătoare, oamenii se adună la hora satului. Anul acesta am fost și eu la hora mare de la Cârcea, judeţul Dolj, împreună cu fetele minunate pe care le instruiesc. Formăm Grupul Vocal „Voci Olteneşti” şi am cântat de Sfântă Mărie sub bagheta maestrului dirijor Nicolae Drăghia, din Mehedinţi. Chiar am un cântec compus special pentru această sărbătoare, se numeşte „În zi de Sfântă Mărie”.

– Oltenia este şi o zonă foarte efervescentă folcloric. Se mai păstrează curată muzica populară, care a dat atâtea nume mari de-a lungul istoriei?

– Să ştiţi că şi din acest punct de vedere, Oltenia păstrează pecetea trecutului, tradiţiile, folclorul autentic sunt bine ancorate în prezent. Oltenii ţin cu îndârjire să nu li se piardă identitatea. Avem multe festivaluri, primăriile îşi serbează comunităţile, iar distribuţia artiştilor este una de seamă. Cântăreţi din Oltenia şi din alte zone vin în număr mare, iar atenţia îndreptată către autentic este aprigă. Oltenii sunt foarte pretenţioşi la muzică, lăutarul trebuie să ştie cântecele alea bune, vechi, că altfel, a încurcat-o! La fel, ne putem mândri cu mulţi specialişti în folclor, etnografie, etnomuzicolgie, care ţin sus de tot rigoarea păstrării autenticului popular. El este cel care separă folclorul autentic de elementele bombastice pe care unii le adaugă azi, în goana lor după succes. Îi voi dezamăgi spunându-le că abordarea aceasta nu e de durată, ci doar o glorie de moment, care se va risipi ca pleava în vânt. Eu cred doar în curăţenia imaculată a autenticului românesc, fiind­că, în afară de credinţa în Dumnezeu, crezul meu cel mai mare este că identitatea acestui neam stă în cultura sa populară. Cântecul ţărănesc, meş­teşugurile, portul popular, credinţa, toate acestea sunt ceea ce ne fac pe noi să ne numim și astăzi români, iar cântăreţii de folclor au responsabilitatea majoră să apere aceste lucruri.

„Sunt foarte mulţi copii interesaţi de muzica populară”

– Tinerii interpreţi de muzică populară răspund acestor exigenţe?

– Eu, personal, veghez la asta. Între toate activităţile adiacente pasiunii mele pentru cântat –    cercetarea, activitatea de realizator muzical la Radio România -, cea mai importantă este dăscălia. Sunt foarte mulţi copii interesaţi de muzica populară, talentaţi, ceea ce e minunat. Să-i ţinem pe drumul drept al folclorului, iată misiunea noastră de profesori, una care nu e deloc uşoară! Ne trebuie dascăli specialişti şi pasionaţi, pentru că suntem cu adevărat într-o misiune. Copiii care pornesc pe drumul acesta nu trebuie să fie doar talentaţi, ci să se supună unor reguli fără tăgadă, de la repertoriu, la costum. Mereu le spun că, în ceea ce priveşte portul, model trebuie să le fie bunicii, nu ceea ce văd azi pe televizor sau internet. Modelul e la strămoşi! De exemplu, tinerii care vin în concursuri sunt obligaţi să încalţe opinca, nu pantofi cu toc! Ei trebuie să simtă costumul pe de-a-ntregul, să poarte opinca, brâul, să aibă dantela şi poala albă purtate pe sub zăvelcă (şorţuleţul colorat) şi nu cusută de aceasta, aşa cum se mai face azi, din comoditate. Eu sunt foarte, foarte exigentă, de aceea impun ca tinerii care-şi doresc carieră în folclorul de calitate să-şi reprezinte zona fără greşeală. De exemplu, dacă e Gorj, Gorj să fie, nu Dolj, în ciuda vecinătăţii. Ba chiar, în acelaşi judeţ, una e zona de câmpie, alta de deal sau munte. În Dolj avem mai multe variante de costum, fiecare specific anumitor zone, sate chiar. Pe Valea Dunării, se poartă iile înflorate, din marchizet, şi bosceaua (acele şoarţe roşii). Tot aici, femeile se mândresc cu marama de borangic. Dacă mergem spre centrul judeţului, zona Bucovăţ, Vârtop, Terpezita, găsim şoarţele înflorate şi fustele cusute cu mătase albă. În nord-vestul judeţului, la graniţa cu Mehedinţi, se poartă zăvelca (sau opregul). La fel, specific zonei este şi ia înflorată, brodată cu delicatele flori de tămâioară. Iei i se spune în zonă ciupag. Străbunica mea este de acolo, din satul Gogoşu, chiar am prins-o în viaţă. Ţesea muma (aşa-i spuneam) ca nimeni alta, ţesea zăvelca şi ciupagul. Pe timpuri, aici erau foarte mulţi duzi şi se creşteau viermi de mătase. De aceea, multe costume vechi sunt cusute în acest fir delicat şi preţios. M-a învăţat şi pe mine muma să ţes, parte din costumele mele sunt recondiţionate chiar de mâna mea, mai ales când e de brodat dantela. Eu nu am în lada de costume nimic nou, totul e de pe timpuri.

– Mai sunt în zonă ateliere în care se fac costume tradiţionale?

– Chiar dacă atelierele au cam dispărut, mai sunt persoane care cunosc bine meşteşugul şi încă îl folosesc aşa, în particular. În zona mea, a Craiovei, sunt două doamne care cos ii şi dantele sau recondiţionează costume foarte frumos. Tanti Lucica şi tanti Geta au mâini de aur. De ce fac asta? Mi-au spus că, pur şi simplu, iubesc costumul popular, că au fost învăţate de mame, bunici, străbunici acest meşteşug. Nu l-au abandonat, încearcă să-l lase moş­tenire, fiindcă vor să vadă tinerii din zonă că urcă pe scenă în port sută la sută autentic. Fără jumătăţi de măsură, fără stilizări!

Nemaipomenitele Mării

– Dar dumneavoastră, de unde moş­teniţi glasul acesta nepreţuit? Cine v-a îndreptat paşii spre folclor?

– Prima voce pe care-am ascultat-o e cea a mamei mele. Ea a fost scânteia, mama mi-a deschis inima atât de tare către folclor, încât ea nu s-a mai închis niciodată. Frumos glas mai are, deşi nu a cântat niciodată oficial. Eu i-am dus vocea peste tot, ascultându-mă pe mine în spectacole, e ascultată şi ea. Mama îmi cânta din Maria Ciobanu şi Maria Cornescu, cu dumnealor am crescut eu. La fel o iubesc şi pe Maria Apostol. Dar căldura din glas cred că am deprins-o de la o altă Mărie: Maria Lătăreţu. Toate plăcile noastre de pickup cu aceste Mării, legende ale cântecului oltenesc, erau zgâriate adânc, de la cât le-am ascultat. Aşadar, am crescut cu marile nume ale muzicii autentice, cu glasul mamei, cu glasul bunicii. Am continuat să cânt la şcoală şi am debutat la doisprezece ani, la Radio România Craiova. Vă daţi seama ce mult înseamnă azi pentru mine să fiu redactor muzical tot aici?! Dar înainte de a cânta cu glasul, mama m-a dat la vioară, la celebra Şcoală de Muzică şi Meserii Cornetti, din Craiova. Mai apoi, tot acolo, vocea mi-a fost pregătită de regretata Paula Dogăroiu, o profesoară renumită. Intonaţia, interpretarea, tehnica vocală şi stricteţea repertoriului de la dumneaei le-am învăţat, încă de copil. Aveam doar paisprezece ani, şi mă trimitea pe uliţele satelor să culeg cântece populare străvechi, de la „informatori” – aşa se numesc cei care deţin astfel de bogăţii. Am urmat Liceul de Artă, am studiat şase ani flautul. După multă, multă, multă muncă, la majorat, deja câştigam festivalul „Maria Tănase” şi am devenit studentă la Academia de Muzică din Cluj. Foarte important pentru mine a fost că în facultate am făcut parte din Ansamblul de muzică tradiţională „Icoane”, sub bagheta marelui artist şi profesor Ioan Bocşa. Un privilegiu să-l am îndrumător, o onoare să-mi devină nănaş, mai târziu. Şi azi suntem colegi în cercetare. După licenţă, am urmat Masterul în Etnologie la Bucureşti, apoi studii doctorale la Timişoara. Toate acestea, fiindcă mi-am dorit să fiu specialistă în ceea ce fac, am simţit că sunt într-o misiune, că trebuie să particip la conservarea tradiţiilor acestui neam. A cânta muzică autentică este extrem de important, dar nu suficient pentru a ne asigura că tradiţiile româneşti nu pier. Să cercetez, să studiez, să vorbesc în emisiunile mele de la radio şi, mai ales, să le predau celor tineri ceea ce am acumulat, asta am considerat eu că trebuie să fac în misiunea mea. Mai mult, eu, şi când nu sunt la catedră, nu contenesc să împart din cunoştinţele acumulate. De exemplu, sunt dese­ori invitată la nunţi, unde tot program de folcor tradiţional am. Ei bine, nu mă las până nu le spun mirilor toate obiceiurile sau vorbele cu tâlc care se folosesc cu această ocazie. Legăturile, iertăciunile, Bradul, mersul la apă, bărbieritul, turta miresei, învelitul şi dezvelitul miresei, nuneasca sau hora miresei, toate acestea şi multe altele fac parte din alaiul unei nunţi olteneşti. În zona de Dunăre este un obicei senzaţional: femeia care năştea un băiat ţesea o pânză mare, mare, cât bătătura ei întreagă. Pe această pânză îşi primea nora în ziua nunţii. Soacra mare şi mireasa dădeau ocol curţii, călcând pe această pânză enormă, care o acoperea. Poate că nu se mai pot ţine toate aceste obiceiuri azi, dar se pot reaminti, e bine să fie povestite, ca să nu se cufunde în uitare. Eu, una, simt că am datoria să le readuc în memoria oamenilor cu fiece ocazie.

– Observ un amănunt interesant: în muzica populară actuală există o generaţie de excepţie, interpreţi care au azi în jur de patruzeci de ani. Cum explicaţi acest lucru?

– Confirm şi eu observaţia dumneavoastră, iar explicaţia o văd în ambiţie. Fac parte dintr-o generaţie care a trebuit să-şi demon­streze valoarea, fiindcă venea după o alta extrem de bună. Numai la noi, în Oltenia, eu, Loredana Streche, Olguţa Berbec, George Nucă, Drăgan Ion, Gelu Voicu, venim după o generaţie de artişti foarte mari, precum Mariana Ionescu Căpitănescu sau Steliana Sima. Trebuia să ţinem ştacheta sus, să studiem, dar să ne şi facem stilul propriu. Asta ne-a ambiţionat, am fost muncitori şi exigenţi. Dar poate cel mai mare noroc, iar el a ridicat enorm această generaţie, este acela de a fi avut parte de dascăli nemaipomeniţi. Sunt foarte mândră de colegii mei, nu doar din Oltenia, ci din toată ţara. Întreaga Românie are această generaţie încă tânără de interpreţi de folclor autentic, pe care foarte bine aţi remarcat-o. Acum e rândul nostru să fim modelul următoarei generaţii. E din ce în ce mai greu. Poate sună ciudat, dat tinerii cântăreţi de azi au un mare dezavantaj: internetul. Informaţia e la putere acolo, dar ei, de fapt, nu sunt informaţi corect, fiindcă internetul nu este locul potrivit de unde să-ţi iei modelele în acest domeniu.

„Doar când ești smerit te înalți”

– Haideţi să coborâm de pe scenă, printre oameni. Cum se descurcă oltenii azi, ce-i supără, la ce zâmbesc…?

– Eu chiar cobor mereu în public, nu e doar o figură de stil. Aşa aflu poveştile oamenilor, aşa le mulţumesc că mă ascultă şi-i asigur de fericirea pe care o am să fiu între ei. Simt că le aduc bucurie, că-i fac să uite de greutățile zilnice. Au ce uita, viaţa e grea, chiar şi pentru olteanul cel glumeţ, cum îl cunoaşte lumea. E multă tristeţe în ţară, în lume, sunt timpuri potrivnice, iar toate acestea, plus tehnologia, îl fac pe omul de la sat să se simtă… nelalocul lui. Tocmai în acest context, eu am marea fericire că le pot cânta oamenilor. Ei ascultă, cântă cu mine, joacă şi uită. Ne legăm sufleteşte. Dar pentru a realiza asta, noi, artiştii, trebuie să nu uităm un lucru: să fim smeriţi. Când eşti smerit în faţa cântecului popular, când ai acea plecăciune sfioasă în faţa publicului, abia atunci te înalţi.

– Copiii dumneavoastră cântă şi ei?

– Băieţii noştri, Alexandru şi Mihai, au crescut cu cântecul popular în casă. Au doisprezece şi cincisprezece ani, amândoi au studiat pianul. Alexandru, băiatul cel mic, mă moşteneşte, pe el îl văd pe drumul pavat de mine. Cântă la vioară (a făcut-o şi pe scenă anul acesta, la concertul meu aniversar, de treizeci de ani de activitate), cântă şi cu vocea foarte frumos. Îi place, dar nu insist, pentru că lucrurile acestea trebuie să vină de la sine, din inimă. Copilăria e a jocului, a libertăţii, a timpului în care sufletul abia începe să-şi găsească ceea ce-l face fericit. Ţin minte când eram eu de vârsta lor, cel mai drag îmi era să mă sui pe Dealul Bucovăţului. Ce făceam acolo? Cântam! Era pe deal un păr sălbatic, iar la chindie, căci aşa se numeşte asfinţitul la noi, ne adunam în jurul lui. Eram copii mulţi, iar eu cântam, căţărată pe o buturugă lângă acel păr bătrân. Îmi mai amintesc cum mergeam şi cu vitele pe deal, singură, iar de acolo ascultam „Radio Melodiile”. Era o emisiune la Radio România, la ora 17, şi se auzea din toate radiourile satului, de puteam să fac audiţie de pe deal. Ascultam şi cântam odată cu artiştii, singură cu văcuţele mele. Mi-e dor de asta şi mi-e dor de duminicile în care scoteam pickup-ul afară, în bătătură, şi le ascultam pe Maria Ciobanu şi pe Maria Cornescu. La prânz, întindeam masa afară şi mâncam cu toţii împreună, totul se desfăşura aşa de liniştit. Nu mă plâng, fiindcă am noroc de o familie nemaipomenită, la rândul meu, și azi sunt binecuvântată cu această linişte. Mulţu­mesc lui Dumnezeu pentru asta, mai presus de orice. Muzica şi tradiţiile strămoşeşti sunt marea mea pasiune, misiunea mea pe acest pământ, dar familia este darul cel mai de preţ. Familia şi Dumnezeu.