Numele meu de familie este, cum altfel, Prepeliță, și trebuie să recunosc că în copilărie am suferit destul de mult de pe urma conotațiilor hilare pe care diverși indivizi le găseau vis-a-vis de pasărea cu care este asociat. De curând, am beneficiat însă de o compensație foarte specială, despre care vreau să vă povestesc.
Ei bine, nu este vorba despre vreo istorioară de familie, ci chiar de o familie de prepelițe (mă refer chiar la păsări), cu care m-am întâlnit acum câteva săptămâni. Eram undeva în Țara Făgărașului și, împreună cu familia mea, mergeam cu mașina printre terenuri agricole, în căutarea unui câmp părăsit, de pe care să culegem niște plante medicinale. Mersul acesta cu mașina printre câmpuri este un adevărat ritual. Viteza este foarte redusă, deschidem toate geamurile, așa încât vântul ne mângâie ușor, iar aromele ierburilor se succed ca într-un vis frumos. În final, găsim un loc potrivit, după care o luăm la picior printre ierburile înalte, în căutarea vreunei buruieni de leac. De data aceasta, pe drumul de țară pe care l-am ales ne-a apărut o surpriză de proporții: o prepeliță-mamă, însoțită de trei pui, care nu știau să zboare. I-am surprins pe drumul de pământ bătătorit și au început să fugă cu toții, speriați de mașina noastră. Fascinați de spectacol, dar nevrând să-i speriem mai tare, am încetinit la maximum, mergând, totuși, pe urmele lor. Ei bine, bietele prepelițe nu savurau deloc momentul. Mama prepeliță, nu știu de ce, nu putea zbura, iar cei trei pui fugeau îngroziți de Fordul nostru, care le apărea, fără doar și poate, ca un monstru. La un moment dat, un pui s-a pierdut de mamă, din cauza unui pâlc de buruieni dese care creșteau pe mijlocul drumului, iar situația a căpătat proporții dramatice. Neputând să-și ajungă mama, piuia disperat. Dacă ne-am fi oprit din urmărire, cu siguranță că puiul ar fi rămas prea în spate, nu și-ar mai fi auzit mama și s-ar fi rătăcit, devenind pradă sigură pentru răpitori. Așa că, vrând-nevrând, acum trebuia să ne continuăm urmărirea și să sperăm că, la un moment dat, puiul rătăcit și cu mama lui se vor putea întâlni. Din păcate, însă, o pasăre mai mare, cenușie, cu un aspect de răpitor, a coborât fulgerător spre puiul rătăcit și fără apărare. Am accelerat, ca să sperii intrusul, dar acesta nu s-a lăsat deloc intimidat și s-a dus decis spre pui. Inima mi-a stat în loc și îmi venea să închid ochii ca să nu văd grozăvia care avea să se petreacă, dar, ciudat, intrusul a făcut o mișcare neașteptată – a luat-o un pic înainte, cu puiul pe urmele lui. Pasărea aceea mai mare era nimeni altul decât tata-prepeliță, care cu un devotament și curaj fără margini, s-a expus primejdiei pentru a-și salva odrasla. Renunțând la zborul care l-ar fi adus rapid în siguranță, a început să alerge împreună cu puiul care îl urma în grabă și l-a ghidat, fără greș, printre ierburile înalte, spre mama-prepeliță, cu cei doi pui. Odată ce și-a văzut familia reunificată, tata-prepeliță a făcut o schimbare bruscă de direcție înspre lanul de porumb, care i-ar fi pus familia la adăpost. Mama-prepeliță însă nu l-a urmat, și nici puii, care deja erau prea speriați, așa că bietul tată a trebuit să o rupă din nou la fugă, pentru a-și ajunge familia din urmă. După ce i-a ajuns, a făcut din nou aceeași manevră de schimbare a direcției, urmat de mama-prepeliță, cu cei trei pui, dispărând cu toții într-un lan. Am oprit mașina și motorul, uitându-ne, bucuroși, cum dispar printre ierburi, făcându-se una cu peisajul.
Întâmplarea aceasta simplă mi-a luminat ziua aceea și multe altele care au urmat. Dincolo de ineditul acestei întâlniri, m-a impresionat mesajul ei. Am realizat, în sufletul meu, că Dumnezeu a pus în Natură aceste exemple de devotament, de spirit de sacrificiu, de înțelegere, pentru ca noi, oamenii, să putem învăța. În societatea noastră, în goana după progres și emancipare, valorile familiale, cum ar fi solidaritatea, spiritul de sacrificiu, par tot mai desuete. Și, totuși, familia Prepeliță mi-a arătat ceva greu de definit în cuvinte, dar care cel mai bine ar fi redat de sintagma SE POATE! Se poate să fim solidari, se poate să mergem cu iubirea până la sacrificiu de sine, se poate să învățăm să fim oameni, ființe înzestrate cu suflet și conștiință, chiar de la… animale. Societatea noastră, cuprinsă de interminabile crize, pare tot mai mult lipsită de speranța în viitor. Dar atât timp cât mie, sau oricui altcuiva, îi apare în drum, într-o zi însorită, o familie Prepeliță, mesajul lui Dumnezeu este clar: SE POATE. Speranță există, mai trebuie doar credință… Și ne vom transforma.
MARCEL PREPELIȚĂ
