Odaia dintre brazi

Urca sprintenă pe cărarea ascunsă de brazi. Acolo sus, după ce trecea de nişte stânci albite de ploi, era o oda­ie, un adăpost de vară pentru vaci. Acolo o aştepta Mitru, de câte ori putea să scape de acasă, de lângă ne­vasta care-i fusese dată, cu de-a sila, de părinţi. Se iu­beau mereu pe fugă, mereu cu grija de a nu fi văzuţi de cineva. Dragostea lor înflorise demult, într-o primă­vară, când erau doar copii, odată cu primele flori ieşite din zăpezi. Nu vorbeau prea multe când erau îm­pre­ună. Se înţelegeau doar uitându-se unul la altul. Iar ceea ce vedea fiecare în ochii celuilalt era de-ajuns ca să-i întărească pentru tot ceea ce li se în­tâm­pla în viaţa. El, ca ginere al celui mai bogat negustor de oi din sat, ea, ca singura fată a unei văduve.     

Adeseori, pe-acolo pe unde-i purtau treburile gos­po­dăreşti, vântul le aducea dinspre creste miros suav de cimbrişor şi de sovârf şi le amintea amândurora de clipele petrecute în penumbra adăpostului din munte. Şi asta îi ajuta să treacă mai uşor peste zile. De multe ori, când erau printre oameni, în sat, păreau rupţi de lumea asta, căci pe chipul lor se aşternuse seninul acela izvorât din iubire. De aceea, poate, lui i s-a dus vestea că este tăcut şi cam ursuz şi oa­menii îl lăsau repede în pace şi-l cam ocoleau, iar despre ea se spunea „că nu e cu toate acasă”, pentru că n-avea răbdare să stea de vorbă cu celelalte femei, era mereu grăbită, mereu pornită să plece undeva, parcă mereu cu grijă de a nu pierde ceva prețios.

Erau împăcaţi oarecum cu soarta lor. N-aveau cum să cea­ră mai mult decât ceea ce trăiau ascunşi în odaia din munte. În jurul lor, viața satului era adu­nată ca o ţesătură deasă, cu legi și obiceiuri vechi, de nedes­fă­cut, pe care cine le călca, cine spăr­gea tiparele moș­te­nite, abă­tându-se de la calea socotită sin­gura dreaptă era supus judecății aspre a oamenilor. Numai că dra­gostea nu s-a supus şi nu se va supune ni­ciodată le­gilor omeneşti, oricât de dure sunt ele. Atunci când ea există cu ade­­vărat, vine cu o asemenea putere, încât şter­­ge tot ceea ce nu ţine de ea. Aşa era şi dra­gos­tea din­tre Florica şi Mitru, precum un zbor de păsări înspre lumină, care nu mai pot fi oprite de puteri ome­neşti.

Vama morții

Vestea a venit pe neaşteptate. Începuse răz­boiul, dar acolo, în satul lor de munte, n-au simţit la început nicio schimbare faţă de zilele de până atunci. Mai întâi au fost che­maţi la oaste bărbaţii tineri, apoi, la scur­tă vreme, pe creasta muntelui, urmând cărările ani­ma­lelor şi drumurile păstorilor spre stâ­ni, au apărut soldaţi care au adunat din loc în loc movile mari din piatră calcaroasă. Între ele, au zidit alte pietre, încât puteai vedea de departe cum şerpuieşte pe dealuri şi văi zidul cel alb, graniţa vremelnică ce-a despărţit Regatul de Transilvania. Patrule de soldaţi treceau de-a lungul hotarului, în ronduri de zi şi de noapte. Nimeni nu mai avea voie să treacă din­tr-o parte în alta a movilelor. S-au întâmplat mari ne­cazuri, căci graniţa n-a ţinut nicidecum seamă de do­rin­ţele şi trebuinţele oamenilor, de grădi­ni­le lor, de fâ­ne­ţele şi odăile pentru adă­postul de vară al vitelor. Unii aveau casa în Regat, şi păşunile şi odăile le-au ră­mas din­colo de graniţă, alţii aveau casa în Ardeal, şi grajdul de cealaltă parte. În unele familii, băr­baţii în­cercau şi treceau zidul de piatră noaptea, pe as­cuns, cu mari spaime de a nu fi împuşcaţi, ca să ajungă la anima­le, iar femeile rămâ­neau acasă cu copiii, aşteptându-i să se întoarcă în zori, tot pe ascuns şi, tot du­pă cum le era norocul, cu do­niţele pline de lapte. Ca să se poată întâlni cu Mi­tru la odaie, Florica se furişa pe cărările sălbă­ticiunilor şi trecea peste zidul alb de piatră. De câteva ori a auzit împuşcă­turi în urma ei, dar nici soldaţii nu erau prea siguri că umbra pe care o vedeau ţâşnind printre frunze ar putea fi a unei fiinţe omeneşti, atâta era de iute. Apoi pe Mitru l-au chemat la oaste.

Aripa morţii s-a zbuciumat în sat, atunci când doi bărbaţi au fost prinşi încercând să treacă granița şi au fost împuşcaţi de patrulele ca­re mărun­ţeau muntele cu drumurile lor fără încetare. Şi s-a mai zbuciumat apoi, ori de câte ori în sat venea câte un plic cu dungă neagră în care cineva necunoscut le spunea celor rămaşi acasă să fie mândri că cel din neamul lor este, de-acum, un erou. Casele cu steag negru la poartă erau tot mai multe, şi parcă o negură s-a lăsat peste satul prins, ca în cleşte, de-o parte şi de alta a muntelui.

Steagul negru

L-au auzit mai întâi cei din casele apropiate, dar nu puteau bănui ce este, căci nu părea a fi scos de voce omenească. Şi nici nu puteau spune de unde vine, căci a fost atâta de ciudat, de puternic şi de neoprit, încât a umplut ca un şuvoi întunecat căldarea muntelui în care era satul. Când țipătul s-a auzit a doua oară, s-a pornit şi vân­tul, şi el a dus mai departe şi mai departe glasul acela care părea al unei sălbăticiuni, tot mai slab şi mai slab, până când a ajuns să fie doar ca un scâncet neajutorat. Abia atunci au băgat oamenii de seamă că vine dinspre casa Florichii, ascunsă într-o vâlcea.    Şi tot atunci, ca şi cum li s-ar fi luat un văl de pe ochi, au înţeles multe neînţelese şi au văzut fluturând steagul negru la poarta gospodăriei lui Mitru şi au ştiut că tăcutul şi ursuzul lor vecin nu se va mai întoarce în veci în sat, căci a devenit şi el erou.

Casa cu cruci

Satul e acum risipit printre dealuri şi culmi împă­durite. Casele se ascund, ca altădată, printre pâlcuri de copaci. Într-o vâlcea e casa veche, de peste o sută de ani, casa în care s-a născut Flo­rica. După moartea lui Mi­tru, Florica a început să bea şi în­tr-o noapte a murit pe treptele odăii în care se întâlnea cu dragul ei. Câţiva oameni ome­noşi au îngropat-o la câţiva me­tri de graniţa din pietre albe.

Însemnat pe harta turistică, pe drumul ce leagă sa­tul Cio­ca­nu de Şirnea, „Mormântul Flo­richii” e astăzi gol. După ce vre­murile s-au liniştit şi movilele de piatră s-au fărâmat sub ploi şi vânturi neîncetate, trupul ei a fost mutat creştineşte, în ci­mi­ti­rul satului, aflat pe dealul bise­ricii. Rămasă pustie, casa de sub mesteceni a fost vândută. Fără să ştie povestea Floricăi, noii proprietari au pus lângă gard, la intrarea în curte, nişte cruci vechi de lemn. Poate că ele au adus alinare sufletului ei zbuciumat.