Buna din Șeitin

– Amintirile tale din anii copilăriei, publicate de curând în revista noastră, cu vacanțele petrecute la Șeitin, în câmpia Ardealului, ne-au stârnit, multora dintre noi, nostalgii. M-am bucurat să văd că, la fel ca mine, ai avut și tu o bună atotputernică…

– Dragă Otilia, mă bucur că-mi oferi ocazia să vorbesc despre Buna, un personaj extraordinar de luminos din viața mea. În primii ani o vizitam la Șeitin, când trăia și Taica, bunicul matern, de la care cred că moștenesc un pic de simț al umorului. Dar după ce Taica s-a prăpădit, Buna s-a mutat la noi, la Arad, în cartierul Bujac, o periferie muncitorească a orașului. Dar ca să vină, a pus condiția ca tata să-i facă, musai, un cuptor de pâine! Ceea ce s-a și întâmplat. Îmi amintesc că așteptam ziua pâinii, ca pe un fel de sărbătoare. Buna frământa aluat și făcea cam cinci pâini mari (modelul cunoscut este pâinea de Pecica), care ne ajungeau pentru o săptămână. Dar mie, cel mai mult îmi plăcea lângălăul, un fel de foccacia, făcută din aluatul care rămânea pe covată, pus ca o turtă direct pe vatră, copt, apoi frecat cu usturoi și stropit cu ulei. O minunăție… îmi plouă și acum în gură…

–    S-a obișnuit Buna ta, cu viața de la oraș?

–  Da, destul de repede și de ușor, pentru că partea de oraș în care locuiam noi era ca un sat, cu străzi neasfaltate, pline de noroi când ploua… Cât am fost la liceu, în asemenea zile, purtam niște galoși peste pantofi (singura pereche pe care o aveam, de altfel), ca să nu-i murdăresc. Buna s-a mutat la noi, dar, într-un fel, încă mai trăia, sufletește, la Șeitin. De exemplu, când venea cineva la noi în vizită, cineva pe care nu-l mai văzuse, Buna îl măsura din cap până în picioare, îl studia, și apoi îi spunea mamei: știu cu cine seamănă din Șeitin. Și-i spunea numele. Dacă nu semăna cu nimeni din Șeitin, nu intra în tiparul ei, nu o interesa! Adică, se raporta mereu la viața ei de dinainte de mutarea la oraș. Când, mai târziu, ne-am cumpărat televizor (în rate), ceva, ceva, parcă o deruta, nu părea prea împăcată și mulțumită și am întrebat-o care-i baiul. Mi-a dat un răspuns pe care-l voi ține minte toată viața: îmi place doar când văd cai. Avuseseră și ei, bunicii mei, doi cai, pe care i-a luat colectivul, provocându-le mare suferință. Așadar, televizorul îi trezea amintiri triste. Mai târziu, când am avut, în fine, telefon (cu cuplaj, cum era pe atunci), Buna a învățat să sune pentru a afla ora exactă. Și de fiecare dată, mulțumea vocii de robot, deși i-am spus că răspunsul e înregistrat pe bandă, ea tot mulțumea frumos. Odată, când eram deja student, am dat telefon acasă și a răspuns Buna. Și, naiv impresionată, mi-a zis: „Mare minune mai e și asta, tu să fii la Timișoara și eu să te aud în Bujac!”.

„Găsit radio Albatros”

– După plecarea Bunei tale din Șeitin, ai pierdut raiul verde al copilăriei. Cartierul muncitoresc din Arad, în care spui că ai crescut, ți-a lăsat amintiri? Ții minte vreo întâmplare mai specială?

– Nu foarte multe, dar una a ajuns la ziarul local. În vacanță, ne adunam câțiva copii care nu plecam nicăieri, și ne jucam în curtea școlii. Într-o zi, am văzut un aparat de radio portativ, marca Albatros, uitat acolo. Am stat, m-am învârtit pe lângă el, așteptând să vină cel ce l-a uitat. Îmi venea greu să-mi imaginez cum să pleci de acasă cu ditamai radioul portativ și să te întorci fără el?! S-a lăsat întunericul, atât de mult am așteptat, n-a venit nimeni și atunci l-am luat acasă. Voiam să merg a doua zi și să-l așez tot în curtea școlii, în același loc, așteptând să vină păgubașul. Dar tata mi-a spus că mai bine să-l duc la Miliție. Eram prin clasa a opta atunci, m-am dus la Miliție și am spus că am găsit un radio. Milițianul de la poartă mi-a zis să-l las la el și când am întrebat dacă nu există un serviciu de obiecte găsite, m-a trimis la un locotenent care mi-a zis că poate va veni păgubașul să întrebe de el. Problema mea era cum să fac să știe uitucul că eu am dus radioul la Miliție? Când am plecat, milițianul de la poartă asculta deja la radio o emisiune de muzică populară, de parcă radioul pe care eu îl adusesem intrase în inventarul lor. Atunci m-am dus la ziarul local, Flacăra roșie, să dau anunț: „Găsit radio marca Albatros, depus la miliție”. Mica publicitate era pe bani, dar un redactor, după ce i-am spus povestea, mi-a zis că nu mă costă nimic anunțul. Mi-a cerut numele și, a doua zi, am găsit la rubrica De ici, de colo un articol despre elevul Ioan Morar de la Școala Generală nr 9, care a dus un radio la Miliție. Am fost încântat, nu atât că-mi apărea numele în ziar, ci mai mult că păgubașul poate citește ziarul și-și recuperează radioul. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe. Mai târziu, în primul an de liceu m-am împrietenit cu un elev dintr-a unșpea, Mircea Mihăieș (scriitor, n.red.), care îmi reținuse numele din articol și mi-a spus: a râs tot Aradul de tine că n-ai păstrat tu radioul!

„Câmpul ca-n palmă, în depărtare pădurea Ceala”

– Pusta Aradului este o zonă geografică despre care nu se mai vorbește aproape deloc. Ce-ar trebui să știm despre ea? Care e frumusețea ei? Cum arăta în anii copilăriei?

– Se spune că mirosurile din copilărie formează „orga” de mirosuri de la maturitate, intră în memoria noastră olfactivă. Și acum îmi amintesc mirosul de motorină de la combinele care treierau (trăiam la două case de ogoarele de la marginea orașului), țin minte cum mirosea pământul plouat toamna, cu brazdele întoarse proaspăt, când mergeam la adunat râme pentru pescuit (eu nu pescuiam, dar adunam râme pentru alții). Nu pot uita pădurea Ceala, cu mirosul de mușchi răscolit… Pentru mine, amintirile din copilărie încep de la aceste mirosuri pământene. La care se adaugă mirosul de baltă, când seca Mortărețul în Șeitin, un fel de canal unde se deversa apa din Mureș în caz de viitură. Și mirosul de porumb din podul casei bunicilor în care, de altfel, m-am născut. În afară de amintirile olfactive, îmi amintesc lungile zile de vară în care orizontul parcă tremura de la căldură (au fost veri foarte călduroase și atunci, în copilăria mea, dar nu aveam buletine meteo alarmiste). Câmpie ca-n palmă, în depărtare pădurea Ceala, pe care am pomenit-o deja. Și, înainte de pădure, aeroportul Arad (ne duceam din când în când până la marginea lui și uneori vedeam avioanele aterizând sau decolând. Nu de multe ori, pentru că erau doar două curse pe zi). Cred că de la aceste avioane mi se trage dorul de ducă, pasiunea pentru călătorii. Îmi imaginam cum e în avion (primul zbor l-am avut la 21 de ani), pluteam încă de atunci spre departe.

Lumina de pe zidul de cărămidă

– „Departele” acesta și dorul de ducă au legătură cu scrisul tău? Când ai știut că vrei să fii scriitor?

– Deși nu am avut în familie niciun scriitor, niciun cărturar, după ce am citit câteva cărți, am simțit că trebuie să scriu și eu… M-a prins foarte mult această magie a cuvintelor. Am scris prima poezie prin clasa întâi, se numea „Bucătarul” și am trimis-o revistei Luminița. Am primit un răspuns care m-a dezamăgit. Nu pentru că îmi spuneau să mai încerc, ci pentru că pe plic (am primit acasă scrisoare bătută la mașină, cu antetul revistei) au scris greșit numele meu, m-au crezut fetiță: Morar Ioana. Dar în ceea ce privește scrisul, am o amintire păstrată perfect, de mai târziu, eram elev deja, în gimnaziu. Am văzut într-o zi, întâmplător, cum cade lumina pe un zid de cărămidă. M-a fascinat. A fost un moment deosebit. Și atunci mi-am spus că voi fi scriitor, dacă voi reuși să descriu în cuvinte cum cade lumina pe zidul acela de cărămidă. Simt că încă nu am reușit!         

– Ești stabilit de ani buni în sudul Franței. Mai vizitezi locurile natale, când vii în țară? Te mai fulgeră vreo emoție?

– Vreau ca anul viitor să vin din nou în țară, cu mașina, și să ajung în Șeitin. Dar și în Apateu, satul tatălui meu, în care, de asemenea, am petrecut zile de vacanță când am fost copii, eu cu Ghiță, fratele meu mai mic. El locuiește în Bujac, în casa părintească. Îl vizitez când am prilejul, și merg la cimitirul din apropiere unde odihnesc părinții mei, Maria și Teodor și, la câțiva metri mai încolo, Buna. Îmi place să revin în Arad, să mă plimb și să redescopăr atmosfera orașului, deși, practic, nu mai cunosc aproape pe nimeni, doar colegii de liceu, cu care m-am mai văzut, și pe care sper să-i mai revăd în viața asta. Vin destul de des și în Timișoara, orașul studenției mele, unde am foarte mulți prieteni. Desigur, Bucureștiul îl văd mai des, încă mai avem acolo un studio, în care putem să locuim câteva zile pe an. Da, și în București am prieteni buni. De fapt, într-un fel, sunt ca Buna care locuia în Bujac, dar era cu sufletul în Șeitin: stau în Provence, dar viața mea e impregnată de România.   

„O viață ca-n filme”

– Te pun la încercare. După descrierea pustei Ardealului, te rog să descrii și locul existenței tale actuale: La Ciotat. Te-ai acomodat cu viața ta pe malul Mediteranei?

– M-am acomodat ușor. Stăm aici de 13 ani deja. E un loc în care mulți francezi visează să se mute. La Ciotat e un fost oraș muncitoresc (a avut un șantier naval foarte mare, producător de vase comerciale) care acum caută să-și întărească amprenta culturală, pentru că, se știe, aici s-a inventat cinematograful. Frații Auguste și Louis Lumière își petreceau vacanțele aici și au pus la punct aparatul care filma și, în același timp, putea reda imagini în mișcare. Filmul cu intrarea trenului în Gara La Ciotat a speriat publicul de la Paris. Aici s-a turnat și prima comedie din istoria filmului, „Stropitorul stropit”, primul film făcut cu scenariu și indicații de regie pentru protagoniști. Există și o statuie dedicată acestui film, în parcul central al orașului. Tot aici s-a inventat jocul de petancă, cel cu bile, sigur îl știți din filme, din vederi. E un oraș tot mai prizat de turiști, din când în când opresc și vase de croazieră în Golful Amorului, și turiștii invadează străzile centrului vechi. Da, e o viață ca-n filme, pe care o trăiesc cu voluptate! De multe ori nu îmi ajunge timpul pentru câte ar fi de făcut. Am început niște cursuri de provensală, și prin profesorul Denis Roux, specialist în măslini, am ajuns să fac parte din două jurii ale unor concursuri anuale de ulei de măsline. Deja am opt jurizări la activ. M-am interesat și de lumea vinului, fabuloasă în sudul Franței, am scris mai multe articole despre podgoriile pe care le-am vizitat. În 2017 am fost „întronizat” drept paharnic în confreria Paharnicilor papei de la Chateauneuf du Pape. Anul acesta, în Noiembrie, va fi întronizat încă un român, Cătălin Păduraru (îl știți din Liceenii), președintele Concursului Internațional de vinuri Vinarium. Vinul românesc merită să fie cunoscut în Franța, eu am făcut ce am putut, dar trebuie spus, am avut răspunsuri slabe din partea producătorilor români. Ceea ce mă străduiesc să fac zilnic, neabătut, indiferent de vreme, este mersul pe jos, fac, în general, cam zece km, adesea pe la cele cinci plaje ale orașului, uneori pe înălțimile Ciotatului, la o capelă foarte frumoasă, unde aduc mulțumiri marinarii scăpați din furtuni și naufragii, alteori pe La Voie Douce, fosta cale ferată care lega portul de gară (acea gară din primul film) și care a devenit o alee cu plante mediteraneene, luminată, loc predilect pentru plimbări pe jos, cu trotineta sau cu bicicleta. Merg, deci exist!

– Vecinii tăi știu că ești un scriitor cunoscut în România?

– Puțini… Știe primarul și unul din viceprimari, cărora le-am oferit câte un exemplar din „Șapte ani în Provence”, volum care are pe copertă o imagine din La Ciotat. Mai știe profesorul de provensală și cei patru-cinci câți am mai rămas la cursuri. Sincer, nu mi se pare important să știe lumea cine sunt… e așa de plăcut, de relaxant să fii în afara reflectoarelor. Vorba poetului și prietenului Eugen Suciu: trăiesc Bucuria anonimatului.   

„Acasă este unde ești fericit”

– Te simți acasă acolo? Ai prieteni?

– „Home Is Where You’re Happy”, zice un cântec al lui Willie Nelson (unul din cântăreții mei preferați de country). Acasă este unde ești fericit. Unde îți amenajezi viața, ca să simți că trăiești. Am prieteni români (sunt cinci stomatologi români în oraș!) și francezi. Sunt președintele de onoare al asociației Amitié Franco-Roumaine, activez în comunitate. Am facilitat, de pildă, prezența unor scriitori români la Festivalul Ecrivains en Provence, țara noastră fiind invitatul special. Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Varujan Vosganian și Matei Vișniec au fost în centrul artenției la Fuveau, unde au fost peste o sută de scriitori. M-am implicat, pentru că nici ICR-ul, nici consulatul nostru, nu au mișcat un deget, mesajul fiind (în afara unui ton de fax de la ICR Paris) că nu e interesant un festival literar într-un sat! Festival care l-a avut ca președinte, în acel an, pe Jean-François Kahn, unul dintre marii jurnaliști și scriitori francezi! În fine, ce a fost a fost, noroc că acum, la Consulatul General din Marsilia e o persoană extraordinar de activă, plină de inițiative, doamna Aurelia Grosu. Am reușit să organizez o întâlnire a românilor cu primarul Ciotatului (tricolorul românesc a stat trei zile arborat la primărie) și să organizăm proiecția a două filme românești, la Cinema Eden Theatre, cel mai vechi cinematograf din lume.

– Bănuiesc că ai călătorit și cunoști regiunea în care te-ai stabilit. Cum o duc francezii de rând? Simt și ei tensiunile frământărilor politice internaționale, amenințările războiului din Ucraina?

– Călătoresc mult în regiune, cunosc destui francezi de diverse vârste și condiții sociale. Există o îngrijorare în raport cu războiul din Ucraina (în șantierul naval de aici, devenit unul specializat în repararea yahturilor, a fost confiscat megayahtul unui miliardar rus). Oamenii    se întreabă ce e cu Orientul Mijlociu și cât de departe va merge islamizarea Europei. În Marsilia, nu departe de noi, există zone în oraș numite „teritoriile pierdute ale Republicii”, unde traficul de droguri și de arme te face să le ocolești cât mai de departe. Asta, dacă vorbim de îngrijorări. În rest, suntem la malul Mediteranei, terasele sunt pline, rozé-ul, lansat tot de aici, din Provence, dezleagă limbile și leagă prietenii. Există în aer un pic de farniente provensal, cu pastis, cu ora apero-ului. Apoi, simt nevoia să subliniez asta, aici e o zonă în care creștinismul a fost înfloritor și încă mai este. Comunele care au avut numele schimbate în timpul barbarei Revoluții franceze și-au recăpătat numele de sfinți (până și Saint Tropez, oraș nu tocmai sfânt). Crăciunul e aici minunat, procesiunile catolice diferite adună oameni. Bărcile se binecuvântează în fiecare an, ramurile de măslin umplu străzile de Florii, lumina se răspândește în oraș în noaptea Învierii. Tradițiile provensale mai sunt auzite încă, deși, cum am mai spus-o „Tradiția este o bătrână ținută în viață de alți bătrâni”. Când se vor duce ei, se va stinge și tradiția.

Pe scenă și la masa de scris

– Ne-ai obișnuit ca aproape în fiecare an să publici în România câte un volum de versuri sau proză. Ce noutăți pregătești acum?

– Anul ăsta m-am bucurat că romanul meu „Lindenfeld” (după care Radu Gabrea a făcut un film) a fost tradus în limba maghiară, l-am lansat la Sfântul Gheorghe, la Sepsibook și îl voi lansa, din nou, la Târgul de carte din Budapesta, în Noiembrie. La rândul ei, Editura Polirom a scos „Lindenfeld”, o ediție aniversară, la 20 de ani de la apariție. Anul viitor va fi, sper, mai bogat, am deja gata un volum de versuri și voi scoate cea de-a treia carte dedicată Provenței. Mă gândesc să scot primul volum de publicistică, alcătuit mai cu seamă din textele apărute în rubrica Divagații din România literară. Și, dacă vremurile nu vor fi cumplite pentru edituri, vreau să public traducerea scrisorilor lui Marcel Proust către Prințul Anton Bibescu, la care lucrez acum. Foarte interesante.

„O veste bună: românii nu și-au pierdut umorul”

– Se poate trăi din scris sau asta rămâne doar un vis al oricărui scriitor?

– Cred că, dacă ești scriitor român, poți trăi din scris doar dacă tragi numerele câștigătoare la Loto!

– Am văzut că ai apărut alături de grupul Divertis, în câteva spectacole recente, în țară și străinătate. Crezi că s-a schimbat ceva în modul în care publicul receptează situațiile umoristice?

– Asta a fost surpriza ultimilor doi ani. Am avut 24 de spectacole, din care trei la Sala Palatului, cu biletele vândute toate cu săptămâni înainte. M-am bucurat că ne-am dezmorțit oasele și am urcat iar pe scenă. O veste bună: românii nu și-au pierdut umorul, am avut parte de aplauze ca pe vremuri!   

– Încheiem cu dorința de a afla care este cel mai arzător vis al tău pentru anul acesta. Cum ai vrea să se încheie?

– Nu vreau să răspund precum candidatele la titlul de Miss Franța, care spun, toate, că dorința lor cea mai mare este să fie pace în lume, să înceteze conflictele. Dar, până la urmă, asta sper și eu, asta îmi doresc: întoarcerea la rațiune, consolidarea sentimentului european în România, îndepărtarea zeilor falși. Altfel, nu cred că vom mai ajunge la bunăstarea la care visăm cu toții. Visez să fim mai buni.