Îndelunga răbdare

– Salutări, Timişoara! Dragă Ciprian, nu există artist mai potrivit decât tine să ne întâmpine în Banat! Extraordinar de apreciat, tânăr, carismatic, vocea ta excepţională şi dedicaţia cu care aperi tradiţiile te aşează printre premianții generaţiei tale. Duci și o viață de premiant? Care e atmosfera în vestul țării?

– În primul rând, mul­ţu­mesc din inimă pentru cuvintele frumoase. Atmosfera… atmosfera este cea care se potrivește, cred, cu toată România: una de îndurare, de îndelungă răbdare. Aşa numea duhovnicul meu starea aceasta pe care o resimţim în prezent, Dumnezeu să-l odihnească pe părintele Varlaam Almăjanu. Sunt timpuri care „se joacă” la limită cu puterea noastră de a răbda, timpuri în care este o provocare uriașă să rămâi pe drumul tău, fără să faci compromisuri. Eu, ca interpret de folclor, mă găsesc în aceeaşi situaţie: lupt din toate puterile să mă ţin aproape de muzica tradiţională, într-un prezent în care parcă scopul oricărei acţiuni sunt banii. Cum mă liniştesc? Sperând că trecem printr-un fenomen ciclic, că vremurile bune se vor întoarce, aşa cum au mai făcut-o. Colegii mei de breaslă cu experienţă mă liniştesc şi ei, spunându-mi că între anii ’90 şi 2000 a fost la fel. Adică, s-au traversat aceeaşi rătăcire în muzică, aceleaşi conflicte interioare între a-ţi face datoria şi a face bani. Îngrijorarea mea îi vizează mai ales pe interpreţii tineri, lor le este cel mai greu azi. Cum să-ţi faci un crez, cum să-ţi aşterni un drum clar în viaţa artistică, când abia poţi trăi de pe o zi pe alta? Cum să ştii ce e corect, când aşa-zisa valoare se măsoară în vizualizări pe internet, nu în voce, studiu, port, rigoarea repertoriului? Nu sunt ipocrit, sigur că venitul ţi-l oferă mai ales evenimentele private, dar tinerii trebuie să facă distincţia clară între scenă şi privat. Clar de tot! Nicio fărâmiţă din ceea ce se cântă la cererea clienţilor nu are voie să ajungă pe scena mare. Acolo, datoria este una clară: slujim folclorul, slujim zona pe care o reprezentăm, slujim România şi tradiţiile ei. Ele sunt singurele care ne fac unici pe acest pământ. Aţi observat cum, de fiecare dată, când ieşim în lume – la festivaluri, târguri, simpozioane –, cartea noastră de vizită este folclorul? Pierdem asta, ne pierdem buletinele de români.

Oamenii mari ai folclorului

– Eşti tânăr, la rândul tău, dar deja duci greul folclorului din zona Timişului. Cum îi faci faţă?

– Cred mult în ceea ce fac, iar asta leagă datoria cu plăcerea. Apoi, nu le duc singur pe toate. Sunt un norocos care a avut mereu parte de îndrumători unul şi unul! În plus, mi-a plăcut să învăţ, să aprofundez lucrurile şi să îmbunătăţesc ce am considerat important, cum ar fi tehnica vocală. Toată viaţa mi-a plăcut să citesc şi întotdeauna am ascultat de cei dinaintea mea. Nici când eram mic nu consideram că le ştiu eu pe toate, trăsătură comună adolescenţilor. Nu, eu mereu am fost ascultător şi gata să primesc sfaturi. În muzica populară, „oamenii mari” au văzut în mine setea de cunoaştere şi m-au luat sub aripa lor. Iar eu „am furat” de la dumnealor cât mai mult. Încă fac asta pe scenă sau când mă aflu în juriile festivalurilor. Trag cu urechea la ce vorbesc, le urmăresc reacţiile, argumentele, ştiu că uneori aşa înveţi mai mult decât dintr-un studiu.   

– Care sunt aceste modele? De la cine furi meserie?

– Nu există nume mare din folclorul românesc pe care să-l fi întâlnit şi de la care să nu fi învăţat ceva. Evident, cei din preajma mea au avut influenţa cea mai mare. Aşadar, eu îi am ca repere pe marii muzicieni Gelu Stan şi Tiberiu Ceia, ambii plecaţi la Dumnezeu, pe doamnele Felicia Stoian, Eugenia Florea, Elise Stan, Daniela Băcilă, Maria Trâmbi­ţaş (şi dumneaei s-a stins, din păcate). Să-mi fie iertate numele pe care le-am omis. Tristeţea e că începem să-i numărăm pe degete pe cei rămaşi printre noi. Dincolo de valoarea lor umană extraordinară, numele acestea sunt pavăza care veghează ca arta folclorică să treacă timpul întreagă şi curată. Când unul dintre ei se găseşte în juriul vreunui festival, rigoarea creşte la maximum. Aşa şi trebuie! Eu le urmez exemplul, fiindcă azi sunt la rândul meu în juriile celor mai mari festivaluri folclorice din vestul ţării. Dar ştiţi ce se întâmplă? De la pandemie încoace, preselecţiile încă se fac, deseori, online. Cum să-ţi dai seama de adevăratul talent al unui tânăr, dacă nu-l ai în față? Eu ţin minte când am fost la preselecţie pentru „Strugurele de aur”, iar în juriu era dna Marioara Murărescu. A ridicat ochii din foi şi mi-a zis rar şi apăsat: „Cântă!”. Am îngheţat. Mi-a coborât tot sângele în picioare, dar am cântat. Mi-a prins bine, m-a ajutat să nu mă mai pierd în tensiunea emoţiilor. La debutul meu de la Festivalul Mamaia asta păţisem: emoţiile mi-au sugrumat glasul. Sigur, poţi observa şi pe un ecran dacă vocea unui copil e bună sau nu, dar fără să-l ai, fizic, în faţă, nu simţi emoţia interpretării lui, trăirile. Eu insist enorm ca preselecţiile să aibă loc „în persoană”, dar nu întotdeauna reuşesc. Mă susţin, e adevărat, specialiştii de renume din folclor, de aceea repet: pe ei trebuie să-i preţuim „ca pe apa puţină”, cum se spune la noi, în Banat.

Primele trei minute…

– Câteodată, tot ca apa puţină au rămas şi tradiţiile din anumite zone. Acolo unde seacă, cum le revitalizăm?

– Revitalizarea aceasta se întâmplă, de fapt, periodic. Iniţial, folclorul a primit o nouă viaţă în momentul în care a fost adus în scenă. Un obicei strămoşesc, o datină sătească au primit haină de sărbătoare când reflectoarele s-au aprins. La fel, un cântec bătrânesc a devenit şlagăr în momentul în care un artist iubit i-a dat glas pe o scenă. S-a creat astfel un fond artistic de cântece care derivă din cele bătrâneşti. O revitalizare. De-a lungul deceniilor, acest fond a mai fost actualizat cu teme potrivite timpurilor, care nu stau pe loc. Am fi zis, de exemplu, că azi nu mai puteam cânta de cătănie, dar iată ce nenorociri trăim, câte războaie sunt în lume, câţi tineri au arma în mână. Câtă tristeţe! Deci, revitalizarea temelor se face cumva şi de la sine. Forma? Aici s-ar putea lucra niţel. Eu cred că spectacolele ar prinde viaţă printr-o formă primenită. De exemplu, dialogul muzical între doi interpreţi pe un anumit cântec animă mult un spectacol. Ori un „dialog” între un cântăreţ şi un instrumentist, iată un moment inedit de virtuozitate! Reprezentaţia e mai atrăgătoare dacă ia o formă specială, fără să ne atingem de conţinut, care-i sfânt. Eu zic că astfel de idei ar atrage poate mai multă lume către folclorul adevărat. Nu spun că muzica populară nu are public, ba chiar stă bine, dar publicul, la fel ca toată lumea, nu mai are deloc răbdare. Poate acest lucru ar fi remediat prin surprize, prin inedit, în sensul bun. În muzica de azi (nu doar populară), cel mai important moment scenic pentru un interpret sunt primele trei minute. În acel răstimp minuscul, câştigi sau pierzi public. Este stresant şi nedrept de multe ori. Iată încă o consecinţă a vremurilor pe care le trăim, a tăvălugului acesta numit prezent. Oamenii nu-şi mai dau timp! Nu mai au acel bun obicei de a trage aer în piept, a se opri şi a-şi da puţin răgaz. Eu însumi altfel simt o melodie dacă-mi ofer timp să simt. La fel e şi pentru omul care o ascultă: un pic de răgaz şi muzica va vibra altfel, un pic de răgaz, şi textul va prinde viaţă şi sens.

„Sunt un băiat de la oraș, atras irezistibil de folclor”

– Care a fost prima ta chemare artistică, ­Ciprian?

– Mama m-a văzut de mic artist. „Pur şi simplu aşa am simţit”, acesta este mereu răspunsul ei la întrebarea mea curioasă: „De ce?”. A văzut ceva în mine şi m-a dus la şcoala de artă. Am început muzica din clasa a doua, la Colegiul Naţional de Arte „Ion Vidu” din Timişoara. Din clasa a patra până într-a noua am studiat viola şi vioara, iar apoi, până la finalul liceului, m-am axat pe canto popular. Nu moştenesc pe nimeni, nu mi-au cântat părinţii sau bunicii, sunt pur şi simplu un băiat de la oraş, care a simţit o chemare irezistibilă către muzica populară. Mi-a plăcut atât de mult, că nu m-am mai oprit. Au urmat pregătirile pentru concursuri, un timp mergeam şi până la Oradea, numai pentru a lua ore cu un profesor renumit. La Timişoara, am studiat cu minunata şi foarte interesanta doamnă Diana Pap, care mi-a redefinit conceptul de tehnică vocală, lucrul de care sunt cel mai interesat. Mi-a schimbat optica, m-a ajutat enorm şi m-a „virusat” să dau mai departe din cunoştinţele mele. Deci, predau la rândul meu, îmi place mult, am urmat Academia de Muzică de la Cluj, chiar la Pedagogie Muzicală. Azi sunt angajat al Centrului de Cultură şi Artă al judeţului Timiş, în funcţia de impresar artistic. Ce să vă mai spun… Poate doar că am înfiinţat Asociaţia Culturală „Pro Datina”, împre­ună cu Felician Cio­lea, iar astfel sunt la curent cu tot ce se întâmplă în domeniul artistic tra­diţional în Banat. Avem o mul­ţime de colaborări cu comunele din tot judeţul Ti­miş. Îmi place mult, fiindcă eu, orăşean fiind, abia în acest fel am cunoscut copiii de la sat. M-au surprins foarte plăcut prin simplitatea lor, prin dragostea pentru cântec. Au aluat bun, se poate lucra frumos cu ei. Chiar învăţ la rândul meu multe de la aceşti copii. Cum spuneam, mi-a plăcut mereu să învăţ şi o fac în absolut orice împrejurare şi pe orice subiect care mă interesează. De exemplu: am urmat şi Facultatea de Medicină Veterinară.

– De ce medicina veterinară?

– M-a atras mereu domeniul medical, i-aş fi oferit chiar mai mult decât medicina veterinară, dar muzica tot câştiga teren în inima mea. Am urmat această facultate şi din nevoie, fiindcă treceam prin momente destul de grele în viaţă. Părinţii mei tocmai divorţaseră, erau ambii plecaţi din ţară, aşa că eu, rămas singur în România, a trebuit să-mi câştig existenţa. Asta se întâmpla când am terminat clasa a unsprezecea. Am lucrat într-un magazin pentru animale de companie, iar după facultate, într-un cabinet veterinar. Eram specializat pe partea de chirurgie, chiar şi azi mi se mai îngăduie să-mi bag nasul prin cabinet, deşi nu o mai fac ca meserie. Muzica şi domeniul artistic îmi ocupă tot timpul.

Muntele bate câmpia

– Fiind în contact direct şi permanent cu tot ce se întâmplă în Timiş și în Banat, cât de bine ai zice că se păstrează obiceiurile străvechi în zonă?

– Partea de munte a Banatului stă bine. De exemplu, nunta se ţine acolo ca la carte. Tot bine stă şi zona Caraş-Severin, unde lumea încă merge în straie populare la biserică. În zona de câmpie, e ceva mai trist, oamenii nu ţin chiar aşa bine de tradiţii. Costumul nu se mai poartă la sărbători, nici măcar la ruga bănăţeană (aşa se numesc hramurile la noi). Nu vreau să supăr pe nimeni, dar acesta-i adevărul. Cred că unul dintre motive este că zona de munte nu s-a populat atât de mult cu oameni din alte părţi, aşa cum s-a întâmplat la câmpie – de aceea, aici obiceiurile s-au cam risipit. Cât despre muzică, cântecul doinit este cel care impresionează cel mai mult în folclorul bănăţean. Jocurile sunt şi ele minunate. În zona mea, de câmpie, jocul specific este sorocul sau ardeleana pe trei paşi. Dar şi întoarsa şi pe loc tot jocuri grozave sunt. La munte nu există sorocul, acolo sunt brâul şi hora ardeleană, iar partea bună e că încă se mai joacă. Frumoase sunt toate obiceiurile de la noi, Colindul Dubaşilor, Viflaimul, dar simt cum ele alunecă tot mai mult în uitare. Singurul mod prin care pot încerca să repar asta este să studiez trecutul, culegerile, să ascult de cei mai mari decât mine şi să cânt. Desigur, am repertoriul meu, dar mereu încerc să aduc în lumină stiluri, cântece şi jocuri bănăţene, peste care timpul încearcă să pună praf. Să ştiţi că vin oamenii la mine, după ce aud o melodie veche, şi-mi spun cine o cânta când erau ei copii, şi ce dor le-a fost să o asculte. Mă bucur, mă bucur, simt că fac ceva bine, pentru că oamenii vin şi pleacă, dar cântecul rămâne în urma lor. Dar, dacă-l lăsăm prea mult în urmă, va dispărea şi e mare păcat.

Urme vechi, cusute cu aţă nouă

– Nu putem trece mai departe, fără să vorbim despre costumul popular, căci straiele bănăţene sunt dintre cele mai spectaculoase din întreaga Românie. Dacă pe cele femeieşti le-am mai prezentat, despre costumul bărbătesc, te rugăm să ne spui tu câteva cuvinte…

– Cred că partea cea mai spectaculoasă din costumul bărbătesc este laibărul (vesta), iar cel din zona de câmpie le întrece pe toate prin frumuseţe. E doldora de modele şi culori. Interesant este că bogăţia ornamentelor nu arată doar priceperea meşterului care l-a cusut, ci mai ales statutul social al celui care-l poartă. Cu cât era mai ornat laibărul, cu atât mai bogat cel care-l îmbrăca. Eu am unul de la 1930, excepţional, bătut în piele, cu o cromatică ieşită din comun. L-am achiziţionat printr-un noroc, pur şi simplu mi-a ieşit în cale prin 2010. Sincer, n-am mai văzut altul aşa de viu colorat. Restul costumului bărbătesc este format din albituri, ele nu fac decât să îngăduie laibărul să strălucească. Izmenele (sau pantalonii) sunt simple. Cămaşa albă nu e nici ea încărcată, are doar salbă de broderii în fir alb la piept şi la poale. Uneori, mai vezi ceva culori, dar mie-mi plac cel mai mult cămăşile simple, brodate în fir de mătasă albă. Ultima piesă bărbătească este brâul, care-i fie ţesut la război, fie bătut în piele. Chiar de curând am reuşit să-mi recondiţionez un brâu mai special, cusut pe catifea, în model bizantin. Pielea era foarte deteriorată şi nimeni nu se încumeta să-l recondiţioneze. Până la urmă, am găsit un băiat extrem de priceput, Petru Hurduzeu, care nu s-a dat în lături şi a făcut o treabă incredibilă. Un tânăr remarcabil, culmea, student la medicină veterinară, dar foarte pasionat de costumul popular bănăţean. Mai ştiu că şi colegul meu de la Arad, interpretul Alexandru Pop Zărăndean, confecţionează costume extraordinar de frumoase. Însă mie, tot Petru mi-a refăcut un laibăr ale cărui modele erau pur şi simplu roase, nu se mai înţelegea nimic. A recusut pe urmele vechi cu aţă nouă. Mi-a povestit că ştie să coasă de la bunica lui, mă înclin până la pământ în faţa unei astfel de moşteniri. Eu n-am avut-o. Nu duc mai departe glasul vreunui părinte, nu continuu meşteşugul vreunui bunic. Cum spuneam, sunt băiat de asfalt. Dar, vedeţi, eu cred că folclorul există în români genetic, îl avem acolo, în sânge, indiferent unde ne ducem traiul.

Oaza de linişte

– N-ai nici un fel de amintiri de la țară, nu ai copilărit acolo deloc?

– Satul Parţa, de lângă Timişoara, el e singura mea legătură cu viaţa la ţară. Acolo e casa părintească a mamei şi era ţinută de mătuşa mea. Mergeam vara, mă întâlneam cu verişorii, este chiar pe malul Timişului. Nu am copilărit cu bunici, asta chiar mi-a lipsit, ştiu numai de la prieteni cât de frumos este să-i ai în preajmă. Sigur că-mi aduc aminte joaca împreună cu verii mei sau prăjiturile mătuşii, dar, în adânc, am o singură amintire care mă poartă peste timp şi-mi face mult bine: zilele fierbinţi de vară, în care mergeam la scăldat. Era multă veselie acolo, timpul se dilata, trăiam o pace aproape de fericire. Știţi, câteodată, şi o singură aducere aminte poate fi oaza de lumină de care ai nevoie ca să te linişteşti, îţi poate oferi timpul acela nemărginit, şi astfel să capeţi puterea de-a trece mai ușor prin îndelunga răbdare.