Moț din Munții Apuseni

– Sunt zece ani de când ai inițiat Festivalul de muzică folk „Ziua de mâine”, de la Alba Iulia. Cum arată un deceniu din viața ta?

– Cu lucruri bune și lucruri și mai bune, cum ar zice prietenul nostru, Mircea Baniciu. Lucrul cel mai important pe care îl fac este că îmi duc anii pe care i-am adunat, 72 la număr, cu bucurie, aproape de cei dragi ai mei, de familie.

– Un cântec popular din Apuseni spune că „A plecat moțul în țară/ Cu doniți și cu ciubară”. Moț ești și tu, doar că în loc de ciubăr, ai plecat în țară cu o chitară. Hai s-o luăm încă o dată pe drumul de-atunci.

– Sunt moț născut în Câmpeni, în Munții Apuseni, de unde am venit în Alba Iulia, cu părinții, încă din adolescență. Mutarea aceasta a fost importantă pentru mine, căci aveam o chitară, iar la Alba Iulia, am întâlnit repede câțiva tineri cu care m-am împrietenit, unii dintre ei legați de muzică. Au trecut vreo doi ani și ceva, până când, dintr-un elev ușor de trecut cu vederea de clasa a IX-a, am ajuns o mică vedetă locală. Cântam piese din repertoriul internațional, într-o limbă engleză „de baltă”, pentru că, pe-atunci, cel puțin în provincie, abia începea să se renunțe la predarea în școală a limbii ruse, franceza și engleza abia își făceau timid loc.

Prin 1975, am aflat despre existența Cenaclului Flacăra și am inițiat repede și eu un cenaclu, împreună cu câțiva prieteni, la Clubul Tineretului din Alba Iulia. Și chiar dacă la mare modă era pe atunci cântărețul american Bob Dylan, un idol al muzicii folk, noi ne prezentam pe scenă cu cântece proprii iar lumea aprecia asta. Să fim noi înșine, să avem propria noastră identitate, a fost un principiu respectat.

Debut cu 15 mii de spectatori

– În cele din urmă, ai ajuns să faci parte din Cenaclul Flacăra…

– În 1976, împreună cu regretatul meu prieten, Dinu Bodocan, am ajuns la Ocna Mureș, la un festival. Atât pe scenă, cât și în juriu, erau invitați de onoare Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, Sorin Minghiat și Anda Călugăreanu, patru oameni senzaționali, care, imediat ce ne-am cunoscut, s-au purtat cu mine ca și cu un prieten vechi, fără „dumneavoastră”, fără distanță, fără aere de vedetă. Ba, chiar de la prima apariție a mea pe scenă, de la prima notă, Jimmy Minghiat mi s-a alăturat, fără să-l chem. Din momentul acela și până astăzi, niciodată nu s-a întâmplat să fim pe aceeași scenă, și el să nu cânte cu mine.

Am câștigat Marele Premiu atunci, la Ocna Mureș, iar cântecul meu, „A plecat moțul în țară”, a ținut capul de afiș al recitalurilor mele mult timp, încă vreo zece ani, cel puțin. Însă marele premiu real pe care l-am primit atunci a fost faptul că am fost invitat să deschid celelalte trei spectacole din județul Alba, la Cugir, Câmpeni și Abrud. Era un lucru deosebit de important, în perioada aceea, să deschizi de patru ori la rând spectacolele celor mai importante nume din muzica folk românească. Drumurile ni s-au despărțit apoi, dar ne-am reîntâlnit la 1 Mai 1977, la Blaj, pe Câmpia Libertății. Era un spectacol din cadrul Turneului Omeniei, primul mare turneu lung al Cenaclului Flacăra; se adunau fonduri pentru sinistrații cutremurului din martie ’77. Am debutat cu patru cântece. Mă puseseră mai la începutul spectacolului și așteptam lângă scenă, care era foarte înaltă, nu vedeam decât oamenii din primele rânduri și nu mi se părea că sunt foarte mulți. M-a anunțat Păunescu: „Un tânăr de aici, din munții Apuseni, l-am ascultat o oră și l-am fi ascultat și mai mult, dacă nu ne chema datoria față de dumneavoastră, datoria să vi-l și prezentăm: Vali Șerban din Alba Iulia!”. Pe măsură ce urcam treptele, vedeam tot mai mulți și mai mulți oameni și abia când am ajuns sus, pe scenă, am realizat ce puhoi de lume era, cred că în jur de 15 mii de oameni. Așa am debutat la Cenaclul Flacăra și, din momentul ăla, totul a fluctuat. Prezența mea pe scena cenaclului era în funcție de stările lui Păunescu, de stările mele și de modul în care am putut comunica noi doi, de-a lungul anilor. Am fost plecat de opt ori și m-am întors de șapte. Ultima dată când am plecat, am plecat de la Iași, în ianuarie ’85, pentru că urma să se nască fiica mea, Iulia.

– Nu te-ai mai întors în Cenaclu?

– Adrian Păunescu a încercat să mă convingă să mă întorc, dar, după căsătorie și nașterea Iuliei, mi-a fost foarte greu să mai suport ceea ce se întâmpla în Cenaclu. Apăsare, supravegheri permanente, aia nu-i voie, aia nu-i voie, politică peste tot. Eu eram rebel, turbat, Păunescu știa că nu mă joc. Eram amândoi colerici, sanguinici. Eu am fost un fel de șef de sindicat. Ce făceam, nu făceam în numele meu, dar aveam pretenția să fim respectați, să fie toți colegii mei respectați, să fim lăsați să dormim, să mâncăm, să avem cazare ca lumea.   

– Dacă n-ar fi existat Cenaclul Flacăra, voi, toți, numele grele ale muzicii folk românești, ați fi avut vreo șansă să fiți unde sunteți acum?

– Marele merit al lui Păunescu este că a ajutat la constituirea definitivă și la nivel național a unui gen muzical. Folkul era în perioada de afirmare, încerca să pună pași serioși pe scene, dar depindea de o decizie politică. Păunescu a distrus barierele. A înlăturat toate opreliștile, demonstrând ce înseamnă un om cu o chitară, care poate cânta timp de 50 de ani și poate umple sălile și acum, ca și atunci.

În loc de dragoste, bășcălie

– Vorbește-mi puțin și despre festivalul de muzică folk „Ziua de Mâine”, inițiat de tine, la Alba Iulia, de la al cărui debut se împlinesc anul acesta 20 de ani!

– În 2005, am ajuns să-mi prezint ideea organizării unui festival de muzică folk conducerii Consiliului Județean Alba. Au fost de acord, iar în trei zile, m-am și dus cu proiectul scris în amănunt. Încă de atunci, festivalul de muzică folk „Ziua de mâine” a devenit marcă înregistrată a Consiliului Județean Alba. În primele ediții, au fost câte două seri, apoi l-am extins la câte trei seri. În primul an, în prima seară, mă și speriasem, chiar înainte să înceapă spectacolul, că sala era pe jumate goală. Apoi, lumea a venit buluc și, până la primul recital, sala a fost arhiplină. Toate numele muzicii folk românești au urcat pe scena festivalului. În primii doi ani, festivalul a fost promovat, după care nici măcar de afișe nu mai era nevoie. Se făcea anunțul pe internet, iar biletele se vindeau în câteva zile. Din păcate, deși anul acesta împlinește 20 de ani, organizarea festivalului s-a oprit la ediția cu numărul 18, fără să înțeleg prea bine de ce.

– Se mai regăsesc în muzica folk de astăzi ideile cu care voi, întemeietorii, ați pornit la drum?

– Nu, nu, absolut deloc. Noi am cântat, am compus muzica folk, și am dăruit-o celorlalți în numele iubirii de oameni, de libertate și de țară. Un domeniu în care muzica folk de astăzi e deficitară. Noi nu am ieșit niciodată pe scenă folosindu-ne de creațiile altora, am căutat să fim tot timpul și cu tot dinadinsul originali, era modul implicării totale în ideea de scenă. Cei de astăzi sunt cu totul de pe altă planetă muzicală în ceea ce privește modul de a compune. Marea majoritate a creațiilor noului folk sunt în sfera a ceea ce se numește bășcălie. Cei de astăzi, cu chitara în brațe și un microfon în față, simt nevoia de a batjocori ceea ce transmit.

Dosarul cu amintiri

– Nu te poți plânge că n-ai experiență de viață. Per total, ești un om fericit?

– Eu și cei apropiați mie, am trăit între oameni cu un anumit grad de cultură, cu un anumit mod de a gândi, cu pretenții. Cei care s-au arătat a fi altfel au dispărut din viața mea. Pentru că, dacă nu ești atent sau dacă ești slab, anturajul te mută unde vrea el, nu unde vrei tu. Dacă, însă, știi să-ți construiești anturajul, poți fi un om fericit. Iar eu sunt fericit! Și asta știe și soția mea, Ibi. Suntem niște oameni care ne-am trăit viața împreună, așa cum am vrut. Drumul n-a fost greu, dar a fost lung, pentru că atât a durat și viața noastră până aici. Avem 42 de ani de căsnicie, doi copii buni, și nu cred că ne putem dori ceva mai mult.

– Cum s-a întâmplat să renunțați la Alba Iulia și să vă mutați la țară?

– Pur și simplu, n-am mai suportat să stăm la bloc. Mergeam în locuri care ne uimeau prin frumusețea, spațiul, lumina și verdeața lor, și ne-am dat seama că de fapt de aia avem nevoie. S-a întâmplat să găsim casa asta la Șeușa, acum 25 de ani. Am făcut-o, încet, a noastră. Suntem într-un loc liniștit, precum îl vezi și tu, plin de bucurie, de verde și de căldură. Aproape toate obiectele din lemn din casa noastră sunt făcute de mine, în micul meu atelier. Lucrul cu lemnul și liniștea de aici mă ajută să mă gândesc foarte relaxat, și lucid, la cele petrecute, ca să pot întocmi dosarul cu amintiri. Exact cum spun într-un cântec: „Eu sunt ultimul lup din pădurea de suflet/ Ce păzește haite lumești,/ Lupul alb ce veghează, urlând, de pe culme,/ Și ascunde nerostite ­povești”.