Ne despart peste 2.500 de kilometri, dar ne apropie cam tot atâtea cu­vinte identice sau aproape iden­tice în catalană și română, un fenomen care îi lasă muți și azi pe lingviști. Ne desparte istoria me­die­vală, atât de diferită la cele două extre­mi­tăți ale Europei, dar ne apropie cea recentă – zeci de mii de români și-au gă­­sit a doua casă în prospera Catalunya spa­niolă. Ne despart starea economică și sti­­lul de viață, dar ne apro­pie, incredibil, păstrarea tradiției și a obi­ce­iu­rilor străvechi, extraordinar de asemănă­toa­re, de parcă am fi același popor. Iar una dintre tra­dițiile care ne apropie în mod spec­ta­culos e dansul cu bâte, păstrat de catalani într-o for­mă extrem de apropiată de Călușul ro­mâ­nesc, prin do­uă dintre dansurile lor cele mai popu­lare, Ball de Bastons (Dansul Bas­toa­nelor) și Ball de Pastorets (Dansul Păstorilor). La început de Octombrie, am spus „Adeu!” Bucureștiului încețoșat și am pornit către malul Me­diteranei, pentru a cerceta fascinanta înrudire dintre Călușul din România și jocurile cu bâte din Cata­lunya, superba regiune autonomă din estul Spa­niei.

Octombrie în Barcelona

Din București până la Barcelona sunt 3 ore cu avionul. Acasă plouă, copacii își leapădă ultimele frunze, iar pe malul Mediteranei intri, la propriu, în altă lume: vara mai fură o săptămână, cu vreme de plajă la alegere, din nord, din micul oraș Portlligat, unde a pictat o viață întreagă Salvador Dali, trecând prin Barceloneta, cocheta plajă urbană din capătul Ramblei, și până jos, spre Sitges, stațiunea cunos­cu­tă drept „Saint-Tropez-ul Spaniei”. Barcelona a fost, în 2025, cel mai vizitat oraș din lume, iar asta se simte și în extrasezon – nici prețurile, nici mă­surile edilitare prohibitive din ultimii ani nu reușesc să-i redea tihna promenadelor din pozele de epocă.

Suntem chiar pe Rambla (faimosul bulevard din centrul Barcelonei) și înaintăm, printr-o mare de oameni, înspre Boqueria, piața veche de­venită mare atracție turistică, ca să ne facem loc spre hotelul în care urmează să ne cazăm. E un loc în care încă mai găsești chelneri care vorbesc catalana, ziarele de la bar sunt obligatoriu ziare locale, iar pre­țurile sunt, pe alocuri, mai mici ca-n centrul Bucu­reștiului. Lu­ăm o masă frugală, peste drum de casă, la Bodega Valls, unde, cu un meci comentat în ca­talană pe fun­dal, facem planurile de evadare. Sunt cu colegul meu de redacție Matei Florian și n-am ve­nit la Bar­ce­lona să facem TikTok-urile turistice atât de la mo­dă, ci să cunoaștem Catalunya profun­dă. Prima des­tinație e Sitges – mai puțin de o oră la sud de Barce­lona. În ciuda faimei sale turistice, e unul dintre locurile în care tradiția catalană e foarte puternică, iar marile sărbători, la care se dansează obligatoriu dansuri populare, se țin cu sfințenie. Nu e o întâm­plare că Ramon Parés Corretgé, șeful aso­ciației care coordonează unul dintre cele mai cu­noscute dansuri catalane, Ball de Bastons, își are tru­pa de dansatori tocmai aici…

Costume populare oltenești

M-am înțeles cu Ramon să ne vedem în fața gării din Sitges. A fost de-ajuns să-i spun că înțeleg să citesc în catalană, că toa­te mesa­jele ul­te­rioare aveau să vină în limba sa maternă. Ca un ca­talan veritabil – și aveam să cu­noaștem câți­va catalani de toată cinstea! – vor­bește spaniola strict din respect față de noi, ca să ne înțelegem mai bine în cursul docu­men­tării. Local se vorbeș­te doar cata­la­na, primul indiciu al în­dă­rătniciei cu care oamenii Catalun­yei își apără iden­titatea. Tot ca un catalan veritabil, Ramon nu gustă agi­tația cosmo­polită a Barcelonei și preferă să locuiască la țară. A venit aici cât să stea de vorbă cu noi și, primul lucru, ne-a tras spre o te­rasă a lo­calni­cilor. Ra­mon Parés Cor­retgé e preșe­dintele Coor­di­na­dora Ball de Bas­tons de Ca­ta­­lunya, care reu­neș­te 150 de gru­puri de dans tradi­țional din re­giune, și este unul dintre cei mai res­pectați „basto­neri” cata­lani. Un om dintr-o bucată, cu o față ar­să de soare, care-i evi­den­țiază și mai mult zâm­betul larg. Duce în spate de­saga spe­ci­fică, în care dan­satorii de Bastons își țin cos­tumul popular și mi-o face cadou de cum ne vedem. Sunt în ea cărți și albu­me, în care pot găsi totul despre dan­sul acesta despre care Ramon a aflat de la mine, cu mare sur­priză, că seamănă cu unul din Ro­mâ­nia. Pe cât de cu­rios sunt eu să aflu mai multe despre Ball de Bas­tons, pe atât de curios e Ramon să afle mai multe despre Căluș! Din capul locului, șeful „bastonerilor” pune pe masă un superb album, în care sunt prezen­tate costumele de dans din cele 50 de localități în care, în ultima jumătate de secol, formațiile de Bas­tons s-au strâns, an de an, ca să-și țină vie tradiția.

„Ui­te la pălăriile astea bogate, uite cămașa înflo­rată de in, pantalonii albi, uite brâul colorat, uite jambierele cu clo­poței, uite opin­cile!”, îmi ex­plică, cu înflăcărare, Ramon. Deși cercetasem deja cos­tumele de Ball de Bastons, n-am cum să nu rămân impresionat de noile detalii pe care le subliniază marele dansator. Să-l fi văzut, însă, pe Ramon când i-am arătat, la rându-mi, imagini cu că­lușarii noștri, pe care i-am însoțit, acum două veri, prin Radomirești! „Cum se poate așa ceva?!”, strigă uimit. Deschide îna­poi al­bu­mul și, cu mână sigură, merge di­rect la paginile în care cos­tumele cata­lane sunt identice cu cele ale călușarilor noștri din Osica de Sus. „Uite, costu­mele voastre sunt fix ca cele din Moiá și Santa Maria d’Oló! Dacă îi îmbrac mâine pe dan­satorii mei în cos­tumul românesc, ni­meni nu o să-și dea seama!”, râde Ramon, uluit de desco­perire, dar contrariat, pe de altă parte, de faptul că nu aflase nimic până acum despre călușarii noștri. Îi spun că nici marele vătaf Ilie Bră­ileanu, cu care mă sfătuisem înainte să pornesc spre Bar­ce­lona, nu știa despre „bas­tonerii” din Cata­lunya: „Sigur, mai există un dans ase­mă­nător în Anglia, dar prin părțile Barcelonei nu știam să fie. Dacă ajungi pe-acolo, nea­părat să ne pui în le­gătură cu ei, să-i che­măm la Festivalul Că­lușului, să vadă toată lumea marea minu­ne!”.

Două forme de „Căluș”: Dansul Bastoanelor și Dansul Păstorilor

Asemănările dintre Căluș și Ball de Bastons nu se opresc nicidecum la costume. „Păcat că n-ați ajuns cu o săptămână mai devreme, când a fost o săr­­bătoare mai în munte, cu câteva formații de «bas­toneri». Dar am o filmare, ca să-i vedeți în ac­țiune”. Îi privesc uimit pe „călușarii” lui Ramon cum roiesc, în ritmul draconic al bâtelor pe care le lovesc, în podeaua scenei. Sunt un grup de opt, cu un vătaf, ca la Căluș, care poartă steagul cetei, și se intersectează câte doi sau câte patru, ca să-și lo­vească bâtele unele de altele. Zdrăngănitul clopo­ței­lor și loviturile de baston creează un efect absolut hip­notic. Te-ai putea uita o oră întreagă la ei, fără să clipești! Puși să danseze pe muzica noastră tra­dițio­nală, băieții lui Ramon nu s-ar fa­ce de râs: n-au acrobațiile călușa­rilor olteni, dar au și ei în repertoriu o în­treagă suită de mișcări spectacu­loase. Iar muzica săltăreață aduce, în multe momente, cu muzica noastră de joc. „Tre­­buie neapărat să urcăm pe aceeași scenă o trupă româ­nească și una catalană”, îmi spune Ramon, în timp ce privește absorbit foto­grafia unui călușar din Oltenia: „Bâ­tele voas­tre sunt mai lungi decât cele de la Ball de Bastons. Dar știi care-i cul­mea? Că mai avem un dans popu­lar ca­talan, unde bâtele sunt fix ca ale voastre! Se numește Ball de Pas­to­rets”.

Dincolo de coregrafie, călușul catalan seduce prin bucuria cu care este dansat. Exact ca la noi! Zici că vor să rupă pământul. „De unde vine dragul acesta pentru tradiții al ca­talanilor, într-o zonă a Europei în care părea că modernitatea a cuce­rit totul?”. Răspunsul lui Ramon e o lecție de patriotism: „Pentru noi, ca­talanii, e foarte important să facem ce au făcut cei de dinaintea noastră, străbunicii, bunicii… Avem tradiții fantastice și nu concepem să ne lepă­dăm de ele. Sunt în Cata­lunya locuri care nu și le-au pierdut niciodată, în ciuda războaielor, pandemiilor sau a dictaturii. Unul dintre ele e Sitges. În curând, se fac 300 de ani de la prima atestare a Ball de Bastons la Sitges. Aici, Ball de Bastons se dansează de când mă știu eu, în August, de Sfântul Bartolomeu. De la 14 ani, n-a fost mare sărbătoare în care să nu joc Bastons la mine în localitate! Pe vre­mea dicta­to­rului Francisco Franco, dansurile nu erau accep­tate, pentru că aveau un caracter profund catalan. Ce face Franco? Creează un an­samblu folcloric în jurul partidului său, Falanga, care execută aceste dansuri, dar amestecându-le cu elemente din alte provincii. Recuperarea adevă­ra­telor tradiții a în­ceput în anii ’80, după moartea dictatorului. Totul din pură dorință populară! La prima întrunire a formațiilor de Ball de Bastons, în 1976, au participat 6 formații. La ultima, 60! Avem oameni retrași din activitate, ca mine, sau alții, de 60-70 de ani, care, chiar dacă îi mai doare una-alta, nu concep să nu dan­se­ze Bastons, de sărbătoarea localității lor. Iau o pilulă în dimineața aceea, și la joc!”.

Magia tradițiilor păgâne

Oficial, se spune că Ball de Bastons s-ar fi dansat prima oară în Spania, la nun­ta Regelui Ramon Berenguer, cu Pe­tro­nella de Aragon, în 1150. Există re­fe­rințe clare cu privire la practicarea dan­su­lui în Ca­talunya, în secolul XVI, mă in­troduce Ra­mon în istoria dansului cu bâte. Con­testată și la noi de unii spe­cialiști, o atestare a Călușului ar fi avut loc tot la final de secol XVI, în Ardeal, după o victorie a lui Mihai Viteazul. Îl iscodesc pe Ramon cu privire la rolul pe care l-a avut acest dans, în lumea catalană de odinioară. Îi explic că la noi, în România, jocul proteja satele de rele, iar călușarii erau chemați atunci când cineva era foarte bolnav. „Pentru noi, azi, Ball de Bastons e important pen­tru că leagă comunitatea. Dar are și dansul nostru magia lui: ca și la voi, toți dan­satorii au «casca­vedes», clo­poței, la picioare, pen­tru a îndepărta spiritele rele. Alte piese din costum sunt, și ele, pentru «malas herbes», să salveze gră­dina de «ier­burile rele». De fapt, la noi, tradițiile vechi, cele ade­vărate, sunt păgâne. Aici, în Cata­lunya, era o infinită adorație pentru soare, și pentru pământ!

De aici venim noi. Apoi, în 1714, când Catalunya a pierdut războiul în fața Bourbo­nilor, totul a fost aliniat la catolicism, totul a trebuit să aibă o semnificație creștină, ceea ce nu se adaptează la creștinism dis­pare. Multe dan­suri tradiționale sunt interzise. Înainte de 1700, lumea ți­nea și săr­bă­torile creștine, și pe cele păgâne. Fap­tul că la Ball de Bas­tons lovești pă­mân­tul cu cio­magul, ca să obții roadă bună, e pur păgânism. Când, în Ball de Pastorets, învârți o bâtă și conduci turmele de oi și faci din as­ta o săr­bătoare e, iarăși, ceva pă­gân. Când, însă, îți lași turma în munte, cum apare scris într-un do­cu­ment vechi, și cobori să-l cele­brezi pe sfân­tul pro­tec­tor al locului, asta ține deja de creștinism. Așa s-a schimbat totul”. Un gând mă stră­fulgeră în timp de vorbesc cu Ra­mon: a fost o vreme, mult înainte ca biserica, po­litica și modernitatea să subordo­neze tradițiile după proprii­le interese, când – deși nici nu știau unii de existența celorlalți, țăranii români și cei catalani dansau exact aceleași dansuri și credeau în exact aceleași lucruri. Ce mi­nune că ne-a rămas, totuși, până azi, o fărâmă din lumea de atunci și ce bucurie să fiu martorul acestei minuni, acum și aici, la Sitges!

Lecție de istorie, în limba catalană

În fața unor asemănări atât de mari între Ball de Bastons și Căluș, inevitabil, discuția cu Ramon ajun­ge la posibila origine a dansului. Șeful „basto­ne­rilor” își trece mâna prin părul alb și ia o figură de om resemnat. „De mai bine de 100 de ani, spe­cialiștii noștri încă n-au ajuns la nicio concluzie”. Deschide „Biblia” cu care tocmai m-a cadorisit, și îmi citește, direct în catalană, expunerea cercetă­to­rului Daniel Villarrubias. E curios să vadă dacă lim­bile noastre sunt pe atât de apropiate, pe cât i-am spus. „S-an formulat diversas teorias: ritual agrar, contra plagues i insectas, ritual de fertilitat – la forma del bastó pot ser evocació falica…”. Fix așa sună, transcrisă fonetic, explicația unui specialist în limba catalană, 99% ca-n limba română! În carte e expusă, apoi, ipoteza originii dintr-un ritual de răz­boi, pe filieră antică greacă sau ro­mană. „Are sens, dacă te uiți cum se lovesc bastoanele. Dar «basto­ne­rii» noștri lovesc și pământul cu bastoa­nele lor, la fel ca și călușarii voștri, iar asta ar însemna că n-ar fi un dans de războinici, ci un dans al țăranilor, care doreau să desțe­le­nească pămân­tul. Dacă etnografii nu s-au înțeles, cu atât mai greu ne e să spunem noi de unde vine, cum a ajuns el în locuri atât de îndepărtate, precum România și Catalunya, și cum se explică faptul că dansurile noastre sunt atât de ase­mănătoare, după toate prin care am trecut și unii, și alții – războaie civile, războaie mondiale, fascismul la noi, co­mu­nismul la voi, modernitatea etc.”, se minunează șeful dan­satorilor din Catalu­nya. Nu doar că vorbim aproape la fel, dar și gândim la fel. Stau la masă cu Ramon și s-a creat așa o atmos­feră, de parcă ne-am ști de-o viață și ne-am fi întâl­nit, după ceva vreme, să povestim fiecare ce s-a mai întâmplat…

La fel ca în Spania, nici cercetătorii români nu s-au pus de acord în privința originii Călușului. În 1915, academicianul Th. D. Speranţia argumen­tează că jocul căluşarilor e unul din „resturile pe cari noi le avem de la daci”, contrar teoriei care punea la originea căluşarilor răpirea Sabinelor de romani. Speranţia vede în acest joc o urmă a cultului cabirilor. „Cum urmele acestea, cari se găsesc în fol­klo­rul nostru, nu se aflau la romani, şi nu pu­teau fi aduse nici de aiurea în mod în­tâmplător, căci persis­tenţa lor până azi dovedeşte că au aparţinut unei colec­ti­vităţi foarte întinse, urmează că le avem de la ce­lălalt masiv etnic care a stăruit prin aceste locuri, de la daci”. În ’26, în revista engleză „The Quest”, consu­lul României la Londra, aca­demicianul Mar­cu Beza, și el folclorist, scrie un ar­ti­col fulminant, inti­tulat „Jocul căluşa­rilor în Ro­mânia”, în care aminteşte că un ase­menea joc a exis­tat şi în Anglia. Be­za lea­gă originea Călu­șului de „Sâm­băta mor­ţilor” și, arătând originea pă­gână a multora dintre tradiţiile popu­lare, ajunge la sărbă­toarea Rusaliilor, în care vede o reminis­cenţă a „sărbătorii trandafirilor” din Tracia de altădată, cu mi­nunatele sale câm­pii de trandafiri.

„De la traci vine Călușul, bag mâna în foc pen­tru asta, așa am învățat din moși-strămoși”, îmi spu­­sese, înainte de plecarea spre Spania, călușarul oltean Ilie Brăileanu. Începând cu Interbelicul, teoria moștenirii romane a dansului cu bâte e citată ma­siv în presa vremii. Dar azi, la fel ca în Cata­lu­nya, nu a reușit să se impună decisiv. Asemă­nă­rile atât de pregnante dintre Ball de Bastons și Ball de Pastorets, pe de o parte, și Căluș, pe de altă par­te, sunt cu atât mai spectaculoase.

Frăția catalano-occitano- română

Închidem cărțile de istorie și lăsăm bucuria acestei întâlniri să ne ghideze intuiția. Pornim agale spre gară, pe străzile fermecătoare ale Sitgesului, și încercăm să ne imaginăm. Cum să existe tradiția călușarilor în două țări aflate la o distanță așa de mare și cu istorii complet diferite? Posibile inter­sec­ții istorice între culturile noastre. În Evul Me­diu, Barcelona a fost o mare putere: a ajuns să stă­pâ­nească Balea­re­le, Sar­di­nia, Sicilia, a învins puter­nica cetate a Neapolelui, s-a în­tins până în Grecia și Turcia de azi, unde inter­sec­țiile cu ciobanii noștri vlahi n-ar fi fost deloc impo­sibile. În rest, spune Ra­mon, mai cu seamă după 1714, apăsați tot mai puternic de coroana spanio­lă, catalanii, care nu se aveau bine nici cu fran­cezii, n-au dezvoltat relații cu alte po­poare. Bascii, aflați la doi pași, sunt prin natura lor mai închiși: „Mai degra­bă, ve­neau ciobanii din su­dul Fran­ței pe la noi, decât din Țara Bascilor! Sin­gurii cu care ne-am avut mereu bine sunt occitanii. Îi considerăm verii noș­tri!”. Îi spun că și noi ne ținem de-un neam cu occi­tanii, îi spun despre ase­mă­nă­rile dintre occitană și română, despre marele nostru poet Vasile Alec­sandri, care propovăduia, la 1800 și ceva, frăția dintre Occitania și Țările Ro­mâne, îi evoc docu­men­tările „Formulei AS” prin Occi­tania, în care am constatat cu uimire că păs­torii din sudul Franței au obiceiuri pur românești. „Sunt deja prea multe «coincidențe» între culturile noastre! Întru­cât catalanii sunt veri cu occitanii, iar occitanii sunt frați cu românii, înseamnă că românii și catalanii sunt, și ei, rude de sânge”. La despărțire, îi ofer lui Ramon imagini cu călușarii noș­tri. Vrea să le arate și „bastonerilor” săi și in­sistă să-i fac legătura cu șeful călușarilor din Ol­tenia. Rămâne să ne reve­dem la întâlnirea „isto­rică” a călușarilor români cu ru­dele noastre din Catalunya, bastonerii și pastoreții.

Flaviolul lui Cesc Sans

Sunt doar de o zi în Catalunya și am deja agen­da plină de argumente pentru înfrățirea Călușului cu Ball-urile de aici. În drum spre Barcelona, îi trimit mai-marelui peste călușarii olteni, lui Ilie Brăileanu, la Slatina, documentele primite de la omo­logul său din Sitges. Răspunsul nu întârzie: „Fantastic! Avem de-a face cu o descoperire fabu­­loasă!!! Pot spune cu mâna pe inimă că dan­surile din Catalunya sunt din același trunchi cu Călu­șul!”.

Confirmarea venită din țară ne dă și mai mult elan în documentarea prin Catalunya. Peste câteva zile, lângă Girona, ne întâlnim cu un mare cunos­cător al muzicii tradiționale din zonă, lutierul Cesc Sans. La mai puțin de-o oră distanță de ma­lul mării, înspre continent, e deja alt anotimp. Îl găsim pe domnul Sans într-o casă veche, într-un sat de munte pitit sub cețurile toam­nei. Dăm, ca de obi­cei, un „Bon dia!„ în catalană și, imediat, dis­cuția prinde aer familiar. Cesc Sans, care a prins în anii copi­lăriei Ball-urile de Bastoane și de Pastoreți, și a par­ticipat la ritualul lor mu­zical, ne prezintă flaviolul, fluierul cioba­nilor catalani. Îl rog să-mi cânte o bucată dintr-un joc de Bastons, iar ritmul umple spațiul de veselie. Pentru cineva venit din par­tea noas­tră de lume, muzica tra­di­­țională cata­lană ar putea suna cum­va ca muzica medievală. Dar Cesc infirmă cu tărie acest lucru. „Așa sună muzica veche, cântată cu in­strumente locale”, ne spune. Ne despărțim de gaz­da noastră, cu un „Adeu!” lung și ne continuăm cău­tările. În ultima seară, la Barcelona, urmează să mă văd cu Montserrat Garrich, una dintre cele mai bu­ne cu­nos­cătoare de Ball de Bastons din Catalu­nya.

Documentare în arhivele tradiționale catalane

Ca să ajung la Casa dels Entremesos, unde sunt păstrate cu venerație, ca niște sfinte moaște, arhi­vele legate de tra­dițiile catalane, ies din Orașul Vechi și traversez lu­minoasa Via Laie­tana, cu orna­mentele ei pre­gătite deja de Crăciun. Mă trezesc într-un labi­rint plin de turiști agi­tați, în căutare de su­venire. Indiciul că am nimerit bine e o vi­trină din care îmi fac cu ochiul niște „Gegants”, personaje tipice ale ser­bărilor populare cata­lane. O mână de om, pe sfert cât un gi­gant, d-na Mont­se­rrat Garrich mă așteaptă în dreptul unei vitrine cu figurine cu dansatori de Bastons. E exaltată de vestea că ar exista un dans similar în țara noastră. A scris o carte despre Ball de Bastons și nu știa asta! „Nu e neobișnuit ca anumite tradiții să apară, în zone apropiate, într-o formă ușor modificată, dar să avem dansuri pre­cum acest Căluș minunat, pe care acum îl văd jucat pentru prima oară, atât de asemănător cu dan­su­rile din Catalunya, e ceva incredibil”. Se minu­nează de opincile și de clo­poțeii călușarilor noștri și remarcă, și ea, faptul că dansatorii noștri lovesc pământul cu bâtele, tri­mitere la teoriile care spun că la originea dansului ar sta un străvechi ritual agrar. Până să-mi arate co­mo­rile ascunse în arhiva de la Casa dels Entre­mesos, doamna Montserrat îmi face niște demonstrații ale mișcărilor din Ball de Bastons. Ea și o pri­e­tenă au fost primele femei acceptate în grupurile de „bastoneri”, iar acum e instructoare și o cer­cetătoare recunoscută a dansu­lui. Ball de Bastons are o atractivitate pe care alte dansuri nu o au: dificultatea, riscul, faptul că e di­namic – bastonul, când e sus, când e jos, când e pe sub picior. „E foarte atractiv pentru privitor”, îmi arată doamna Garrich abilitățile de dansatoare, după ce scoate dintr-un coș două bastoane.

O întreb și pe ea ce crede despre similitudinea dintre cele două dansuri și îmi cere mai multe de­talii    despre Căluș. Îi arăt câte­va fotografii de epocă, cu plu­ga­rii români, care au fost invi­tați la Londra, în anii ’30, și au făcut istorie. Îi spun și savu­roa­sa anecdotă cu călușarii care le-au pus în ve­dere organiza­to­rilor că nu pot să joace dacă nu au usturoi ver­de, pe care să-l lege de pră­jina steagului. Prevăzători, cei de la English Folk Dance So­ciety cultivaseră deja usturoi, într-o seră londo­neză, special pentru delegația noastră. „La noi, prin sate, când merg pe străzi cu dansul, la marile sărbători, «bas­to­ne­rii» se opresc și joacă la toate familiile care pun mân­care și băutură pe mese. E și asta o funcție magică din vechime a Dansului Bas­toanelor”, îmi spune doamna Garrich.

O fotografie de la 1900

Intru apoi în biroul în care se găsește arhiva foto cu vechii dansatori catalani. Deși costumele sea­mănă și azi, potrivirile de acum un secol sunt încă mai flagrante, iar gesturile dansatorilor, sur­prinse pe film, încă mai convingătoare. Până la ur­mă, rămân țintuit în fața unei poze de pe la 1900: sub o coastă de deal, niște ță­rani și orășeni sunt absor­biți de magia călușului cata­lan. Dansatorii, dezlănțuiți, au cămeșoaie lungi, încinse strâns la brâu, în pi­cioare au opinci, pe glezne zurgălăi, în cap pălării cu betele lungi. Dacă expui po­za în orice muzeu et­nografic din Româ­nia, nimeni nu se va gândi că dansatorii nu sunt călușari de-ai noștri. În altă imagine din aceeași serie, dan­satorii au în spate un zid medieval. E sin­gu­rul detaliu care cer­tifică faptul că e vor­ba despre un dans din Catalunya. Sunt sute de ast­fel de mărturii în arhi­vele de la Ca­sa dels En­tre­mesos. Mont­serrat Garrich îmi cere și ea să in­ter­me­diez schim­buri cul­turale cu că­lușarii și cercetătorii din țara noastră. Mă conduce apoi spre ie­șire și, după o oră de po­vești, mă pupă dră­găstos, pe ambii obraji, după obi­ceiul locului. „Așa suntem noi, catalanii, pupăcioși!”.

Ies din Casa dels Entre­mesos și mă o­presc într-o piațetă, pe lângă Catedrala Gotică. De undeva, din reședința episcopului, un palmier se înalță peste stradă, curios, parcă, să vadă mersul vremurilor. Sunt în inima celui mai turistic oraș din lume, du­zine de asiatici trec pe lângă mine cu pungi mari, pli­ne de cumpărături, dar eu nu m-am simțit nicio­dată mai acasă ca acum. Zidurile, palmierii, marea, al cărei miros se simte în aerul nos­talgic de „încă-vară”, toate îmi par un simplu de­cor: de-ar fi venit aici, în urmă cu un secol,    că­lușarii noștri olteni, cu sigu­ranță că, pentru trecă­torul de ocazie, ar fi părut niște „bastoneri” veri­tabili din Moiá sau Santa Maria d’Oló, veniți în marea metropolă. Să sperăm că, după sute de ani de istorie, vor ajunge, iarăși, în Catalunya, pentru a înfățișa întregii lumi această mare enigmă istorică…