Pe ulița lui Gruia, la trăguș

Pe lângă casa noastră mică, din deal, trecea o pantă care cobora în șosea. Pe marginea ei, la capăt, se afla casa noastră „din vale”. Acolo locuiau bunicii, iar panta din­tre case devenea, iar­na, derdeluș. Aveam sanie de metal, grozavă, cu scaun de lemn lustruit. Plătise tata trei litri de vin unui sudor, ca s-o facă. În anii copilăriei noastre, zăpezile erau mari, depășeau chiar și un metru, și țineau așa până prin Martie, când, de sub hlamida albă, răsăreau bo­zoțeii, cu florile lor galben-verzui, aproape înghețate. Săniușul ne ținea ocupați toată ziua. Mama era bucu­roasă să ne vadă la joacă, și când veneam acasă înghețați, ne făcea ceai de tei, iar duminica ne făcea și gogoși și ni le aducea fierbinți, acolo, pe pârtie, de se adunau copiii cu zecile. La Crăciun și la Anul Nou, împărțea și câte un cozonac cu nucă, abia scos din cuptor. Doamne, cât de bune erau! De câte ori ieșeam din curte cu sania, mama îmi zicea grijulie: „Ionele-mamă, să ai grijă de Mioara, auzi tu?”. Mioara era sora mea mai mică. Când ajungeam cu sania în vale, de multe ori ne opream în șosea. Pe vremea aceea, erau foarte puține mașini, treceau mai mult care trase de boi și căruțe trase de cai. Tot timpul, spre liniștea ma­mei, ne auzea țipând și râzând pe „trăguș”. La casa din vale ne aștepta, în târneț, bunicul Ilie, cu o ulcică cu vin fiert (vinul era amestecat cu apă, dar avea aromă, era grozav pentru noi). Bunica To­rica ne cocea cartofi în spuza de pe vatră, și când o vedeam că iese, dădeam năva­lă în curte cu toți co­piii. Apoi, bucuroși și sătui, căram săniile înapoi, în vârful uliței de pe deal, și porneam din nou la vale. Trăgușul trecea și pe la poarta lui Gruia, un om țepos, care ne cer­ta că facem „lunecuș” pe la poarta lui, și nu mai poate să meargă cu gălețile la fântână. Ne amenința că fierbe apă și o aruncă pe lu­necuș, ca să dezghețe zăpada! Ne zicea: „sări-v-ar nasu’”, „intra-v-ar zăpada-n ochi”, „lighioane ce sunteți”. Cum îl au­zea, Anuța, soția lui, ieșea în prag și-l certa: „Găsi-te-ar ielele, Costică! Lasă copiii în pace, mai bine le-ai da niște mere din pod!”. Gruia chiar ne dădea. Îmblânzit de nevastă, urca în pod și cobora cu o coșarcă de mere. Astăzi, mi-l amintesc cu drag, era foarte muncitor, de primăvara până toamna, și mare băutor, de toamna până primăvara. Când era băut, în timpul sărbătorilor Crăciu­nului și Anului Nou, ieșea în tinda casei și striga foarte tare, supărat pe viață și pe vecini. Singura persoană care îl făcea să tacă era sora mea mai mică, Maria. Îl ruga frumos: „Nene Costică, te rog să taci, am de citit o carte de povești”. Costică tăcea și intra în casă. După circa o oră, ieșea din nou în tindă și o striga: „Mioarăăă, mai ai, neică, de citit, că eu mai am de strigat!”. Asta era iarna zăpe­zilor de altădată, care în Gorjul nostru de-atunci ținea trei luni și jumătate. Totul începea înainte de Crăciun și se termina, ehei, după Paști…