• Toamna aceasta, serialul „Iubire cu parfum de lavandă” ne-a propus un personaj nou: Andrei Lungu. Rolul este interpretat de Liviu Bora, un actor carismatic și talentat, care trăiește la Paris. Deşi cariera lui este bine aşezată acolo, cu filme sub baghete celebre, precum Luc Besson, în România, abia acum se face remarcat. Discret, fără conturi pe rețelele de socializare, şi-a deschis inima pentru revista Formula AS şi ne-a lăsat să descoperim povestea de viață a unui artist-navetist, pe traseul Vişeu – Paris şi înapoi •

Crăciunul la Paris

– Bonjour, Paris! Cum arată capitala Franței în prag de sărbători, dragă Liviu? Şi-a pus hainele de gală?

– Sărbătoare sau nu, Parisul este oricum un oraș nemaipomenit de frumos, asta ştie şi vede toată lumea. Dar eu nu în asta îi văd farmecul, ci mai ales în parizieni, locuitorii săi. Francezii îi caracterizează pe parizieni ca fiind niște „inadaptați”, că, odată scoși din arondismentul lor, parizienii sunt ca peștele pe uscat. Nu este adevărat. Parizienii sunt oameni de mare delicatețe, foarte dibaci și cu un simț al umorului ieșit din comun. Eu consider că ei sunt adevărata podoabă a orașului. Frumos acum, de sărbători, este că Parisul „se ornează” şi cu personaje din afara lui, iar mie asta îmi place nespus de mult în piețele împodobite de Crăciun, din toate colțurile Franței, e plin de vânzători cu tarabele pline de bunătăți, făcând negoț cu te miri ce. Ei sunt deliciul sărbătorilor. Din cei care vin la Paris doar o dată pe an, de Crăciun, îi îndrăgesc cel mai mult pe francezii din Nord, normanzii și bretonii. Au o simplitate de care mă atașez numaidecât, îi simt de-ai mei.

– Se păstrează şi tradiții vechi de sărbători, în Franța, sau e mai degrabă un Crăciun comercial, ca peste tot în lume?

– Francezii nu au tradiții așa cum le înțelegem noi, laicizați și atei în mare parte, tot ce ține de o manifestare a spiritului francez e mai degrabă un act cultural, decât unul de „patrimoniu”. Nici vorbă de Crăciun ca la noi, în Maramureș. În plus, cultura franceză, deseori idealizată, este o poveste adevărată doar pe jumătate. Ea este azi un mix vibrant, făcut din toate culturile care o compun. Franța este atât Proust și Alexandre Dumas, cât și NTM și Maître Gims (trupe hip hop ale minorităților, cu succes enorm). Francezii au, în schimb, un puternic sentiment de responsabilitate, care este o parte de mare forță a spiritului lor: orice măsură care pune în pericol săracii, bătrânii și minoritățile este rapid chestionată și se iese în stradă la proteste imediat. Dar nu acum, căci e Crăciunul, iar cuvântul de ordine pe buzele tuturor este „la famille” (familia).

– Trăim vremuri în care tensiunile sociale ne „invită” aproape zilnic să ieşim în stradă. Tu cum „te aperi” de ele, cum le gestionezi?

– Eu mă țin agățat de bisericuța mea din Paris și de soția mea, care mă păstrează cu picioarele pe pământ. Veghez să nu trag concluzii pripite și să nu mă aprind la judecată. Pământul întreg este un ring unde se bat cap în cap forțele răului cu cele ale binelui, iar sufletul omenesc este la mijloc. Rețeta mea este să ridic capul spre cer și să cer ajutor, fiindcă sunt neștiutor. Încerc să fiu vesel, nu-mi iese mereu, dar nu mă las!

Greu, fără nume francez

– Liviu, noi te-am cunoscut în 2014, la „Românii au talent”, când ai cântat foarte bine. Unde ai dispărut apoi?

– Atunci când m-ați văzut la „Românii au talent” eram un puști care urma să dea la teatru, la Cluj. Am intrat la facultate chiar în timpul concursului, la clasa Ionuț Caras și Mara Opriș, doi artiști de la care am învățat arta actorului. Poate sună ciudat, dar în clipa aceea, parcă mi s-a făcut rușine să merg mai departe în competiția „Românii au Talent”, chit că realizatorii mă vedeau în semifinale. Dintr-o dată, mi-a fost jenă să apar ca o „ciudățenie” de maramureșean, cu o pasiune pentru muzica country. Ce-mi doream de la concurs era o validare, iar cei trei de „DA”, exact asta au însemnat în momentul acela: că nu am greșit alegând drumul scenei. Am făcut facultatea de teatru cu o sete și o naivitate după care sunt, acum, nostalgic. Dacă-mi spuneai că, lătrând ca un câine, treizeci de minute pe zi, mă va ajuta să devin un bun actor, aș fi lătrat o oră. Asta a făcut ca după cei trei ani de studiu în România, să mă înscriu pentru o bursă în Franța, la Conservatorul Național de Artă Dramatică. Mai exact, se invitau câțiva absolvenți ai facultăților de teatru din Europa, să vină și să stea câte un semestru sau un an cu studenții de la actorie. Am fost selectat să fiu printre cei care să stea un an. După aceea, am exersat tentativele unei cariere de actor la Paris. Dificil! Român fiind, n-aș putea spune c-am simțit chiar o formă acută de discriminare, dar există un filtru care face ca drumul să fie mai sinuos pentru cel care nu are nume francez. Așadar, de când sunt în Franța, am muncit foarte mult, ca să plătesc cursuri de perfecționare. Am muncit în bucătării, pe șantiere, în restaurante, în birouri și, cu banii câștigați, am studiat și mi-am șlefuit arta actoricească. Pașii carierei mele au fost foarte grei. Nu aș vrea să descurajez pe cineva, dar simt nevoia să avertizez că nimeni nu trebuie să-şi facă iluzii cu meseria asta. A fi actor este o cruce grea. Și, apropo de „cruce”, la finalul anului de bursă la Paris, am decis să vin în România, la „Gala Hop”, să prezint un moment, dar n-am trecut nici măcar de preselecții. A fost o lovitură. Mai ales că am fost aprig criticat de juriu și lăsat să plec, fără un mic cuvânt de încurajare. Ce-i drept, căutasem în mod explicit să provoc și să surprind, dar așteptam ca cineva să-mi înțeleagă căutarea, să simtă că trec prin momente grele, dar m-am lovit de un zid. Răceala aceea mi-a înlăturat orice dorință de a avea contact cu lumea artistică românească. Așadar, m-am întors la Paris și am făcut foarte multe proiecte gratuite. A juca este literalmente zece la sută din munca unui actor, restul stă în provocarea întâlnirilor din care ies proiecte. Apoi, urmează o luptă și mai strașnică, fiindcă aceste proiecte trebuie să aibă un oarecare impact. Dorința mea de a face această meserie a fost și este în continuare pusă sub semnul întrebării. Multă lume face din artă o știință, iar din cinematografie, o unealtă politică, în loc să facă din ele har. Am foarte multe dezbateri lăuntrice, legate de a fi sau a nu fi actor. Asta, până ce văd un film care mă face să spun „Asta era!” şi o iau de la capăt.

– „Asta era” ai spus și despre „Iubire cu parfum de lavandă”, de la Antena1. Cum se face de joci într-un serial românesc?

– În serialul de pe Antena1 am ajuns în urma unui casting dat de dna Domnica Cârciumaru, care este un profesionist și un om cu un simț artistic cu totul deosebit. Ea mă știa de pe vremea pandemiei când, stând în izolare, aveam întâlniri online cu oameni din cinema, să ne „salvăm” profesia. După ce totul a trecut, cu prima ocazie, mi-a propus să vin și să dau și eu o probă pentru serial. La casting m-am simțit minunat, am înțeles foarte bine ce se căuta pentru rol și în vreo două săptămâni eram deja la Podișor, în fața camerelor de filmare.

Osia lumii – Vișeul de Sus

– Liviu, de ce ți-a fost cel mai dor din România?

– Viața departe de România pentru mine înseamnă, înainte de toate, viața departe de Vișeul de Sus. Iubesc Vișeul din adâncul inimii și să fiu departe de el este un surghiun. Eu am plecat din România mult înainte de Franța. Cu mama de mână, când aveam cinci ani, am luat autobuzul ca să mergem în vacanță în Belgia, la tatăl meu, care lucra acolo. Am plecat întâi din Vișeu înspre Baia Mare, unde se afla internat bunicul, ca să ne luăm la revedere (fără să știm că ne luam adio de fapt) și am plecat în „vacanță” la Bruxelles. Autobuzul a făcut cam vreo patruzeci de ore până în capitala Belgiei, era ca și cum am fi ajuns pe o altă planetă. Vizita a durat șase ani! Într-o lună deja vorbeam franțuzeşte. Eram capabil chiar să fac glume și mi-am asumat rapid rolul de clovn al clasei. În Belgia, am frecventat două școli: prima a fost una în care nu era țipenie de copil belgian și, după niște rezultate școlare foarte bune, am ajuns într-o alta, fără țipenie de străini. Aşadar, am fost belgian șase ani, timp în care părinții mei au muncit amândoi pe brânci. Tatăl meu, în seră, iar mama, ca menajeră. În tot acest timp, nu m-am întors decât o singură dată acasă, la Vişeu, într-o vacanță de vară, una din cele mai dulci amintiri ale copilăriei mele. Dar după aceşti şase ani de care am povestit, m-am întors acasă, fiindcă pe vremea respectivă (prin 2006), România nu era încă stat UE și exista o anumită distanță a colegilor de clasă față de mine. Am îndurat până m-am săturat şi am cerut insistent să mă întorc la Vișeu. De acest loc mi-a fost cel mai dor, iar căldura lui m-a chemat înapoi în România.

– Cum a fost reîntâlnirea? Jumătate din copilărie ți-ai petrecut-o în Belgia…

– Când am ajuns în România, habar nu aveam a scrie și a citi românește. O veche colegă de cor de-a bunicii, dna Covaci, venea pe la noi şi, pentru niște cafea și biscuiți, mă şcolea câte un ceas, două. N-a primit niciodată vreun ban. Mi-a lăsat în schimb un mare dar: mi-a zis că dacă vreau să învăț cu adevărat limba română, trebuie să încep a scrie versuri. Dna Covaci m-a făcut poet! Mai târziu, la liceul din Baia Mare, l-am avut profesor de franceză pe Nicolae Weisz, care m-a învățat cum să mă comport în societate şi mi-a devenit părinte. Mai ales că ai mei s-au întors cu frățiorul meu în Belgia, țară de care, la vremea respectivă, nu voiam să mai aud. Am rămas, deci, singur la Baia Mare, licean la „Mihai Eminescu”. Profesorul Weisz mi-a fost dascăl în cel mai adevărat sens al cuvântului. M-a ajutat să pot vorbi şi fără accent de Vișeu și să încep să merg pe la bibliotecă, muzeu și teatru. Îmi era profesor de franceză, și ca activitate extra­școlară, avea o trupă de teatru în limba franceză, care se chema „Dramatis Personae”. Cu spectacolele regizate de el am umblat foarte mult prin țară și prin Europa, am intrat în contact cu multă lume frumoasă și am legat prietenii care sunt vii și acum. Anii de liceu au fost anii în care am fost cizelat către o cultură artistică, pe care în mare parte el mi-a pus-o la dispoziție. Fiind un om polivalent, fost director artistic al Teatrului de la Baia Mare, fin cunoscător al limbii franceze și cu un gust estetic mereu proaspăt, am primit ca moștenire de la el un savoir-vivre care s-a potrivit mănușă când am ajuns la Paris, după facultate.

Bunica și mătura

– Spui că Vişeul de Sus e raiul pe pământ pentru tine. Ce amintire îți vine în minte, când te gândești la el?

– Când mă gândesc la Maramureș, cel mai rapid vin în minte serile de Crăciun, când mergeam la colindat câte douăzeci de oameni deodată. Înălțam împreună glasurile ca să vestim Nașterea lui Hristos, într-un frig de crăpau pietrele, cu zăpadă până la genunchi. Următorul gând dulce e muzica noastră tradițională. Tatăl meu, poreclit Gușu, era ceteraș de muzică maramureșeană înainte s-o apuce pe calea Occidentului. Mi-a cântat des la vioară și, cât eram în Bruxelles, în mititelul apartament de pe Rue Notre Seigneur (strada Mântuitorul Nostru), îmi interpreta ce le cânta mesenilor la nunți, amintiri îndepărtate, care-l tulburau şi pe el. Am crescut într-o familie cu o dragoste profundă pentru tradiție și folclor. Verișorul meu, Andrei Mureșan, este violonist în orchestra maestrului Nicolae Botgros, încurajat spre muzică tot de tata și bunica. Draga de ea! Și Maramureșul, și casa de la Vișeu sunt în primul rând reprezentate de bunica mea. Dragoste, muzică și bunătăți păstrate într-un întreg arsenal de borcane, pline cu bunătăți gătite de mâinile ei, asta e bunica! Ea, când a fost tânără, venind dintr-o familie săracă, a fost nevoită să se căsătorească la o vârstă la care alte fete, astăzi, abia se dezmeticesc. Dar era, fără discuție, un suflet de artist! Chiar înainte de a împlini vârsta de nouăsprezece ani, a jucat la Casa de Cultură din Vișeu o piesă de teatru pentru care a fost extrem de lăudată și încurajată să se facă actriță. Tatăl ei, aflând despre patima ei pentru teatru, a bătut-o cu mătura, și cam asta a fost. Dar sângele apă nu se face și microbul artei s-a prins de mine, căci toate se leagă în lumea asta cum nici nu gândeşti.

„A cunoaște nu înseamnă mai nimic, dacă nu trăiești”

– Ce-ai luat cu tine în lume din Maramureş, cum ți-a marcat caracterul acest loc unic?

– Din Maramureș am luat moștenire dorința de a fi aproape de Hristos oriunde aș merge. Nu sunt vreun stâlp de biserică. Mi-am căutat credința ani de zile, până să mă reîntorc la ortodoxie. Dar Maramureșul mi-a dat o sete de duh, o sete de a afla cine sunt, o adevărată tânjire filosofică după sensul vieții. Oamenii simpli au o veselie și o deschidere în ochi pe care o întâlnești cu greu la cei cu patalama, rezemați de biblioteci. Maramureșul m-a învățat că a cunoaște nu înseamnă mai nimic dacă nu trăiești. M-a mai învățat că dacă, atunci când deschizi gura, n-ai omenie, n-ai ținută, eşti egal cu zero. Bunicul meu mi-a spus că trebuie să fiu un om față de care ceilalți să-și dea jos pălăria și asta mă chinui să devin de atunci încoace. În Maramureş pare să reziste o armonie între ce simți, ce spui și ce faci, lucru atât de rar. Este suficient să treci vineri dimineață prin piața din Vișeul de Sus ca să înțelegi că acolo oamenii nu muncesc pentru bani și nu-ți zâmbesc ca să vândă, ci ei chiar aşa sunt. Și graiul! De­si­gur că limba română literară este de o frumusețe incredibilă, dar graiul maramureşean e ca un cântec. Azi, la maturitate, nu-mi mai ascund accentul, îmi place mult să vorbesc cu graiul de acasă aşa, din inimă, fără să fac din asta un act de afirmare. Când vorbesc literar, mă simt îmbrăcat în costum și cravată, dar poezia din mine nu sună așa. Poezia mea are grai de Maramureş.

„Acasă e soția mea, Lulja”

– Între toate locurile prin care te-a purtat viața, unde e acasă pentru tine?

– Acasă pentru mine… e foarte greu. Am sentimentul că merg acasă acum, de Sărbătorile de iarnă, pentru că trăiește bunica. Ea reprezintă „un acasă”. După ce va pleca dintre noi, nu știu cât de acasă am să mă simt chiar și la Vișeu. Concret, azi, acasă este la Paris, alături de soția mea, Lulja. Ea reprezintă acasă de acum încolo pentru totdeauna.

– Ce urmează pentru tine în viitorul apropiat? Ce ai scris în agenda pe 2026?

– Am multe planuri, dar trebuie să fiu foarte atent, pentru că am tendința de a mă risipi. Vreau să termin un roman pe care l-am scris în limba franceză, despre un băiat care muncește la evenimente și nu doarme niciodată. Este un roman pornit din dorința de a nu arunca la gunoi toți anii în care am stat fără să joc, anii din spatele meselor și barurilor, muncind zi și noapte să pot trăi decent la Paris. Alt plan: vreau să realizez un scurtmetraj împreună cu soția mea, acum scriem scenariul. Apoi, trebuie să termin un proiect muzical început deja, cu cântece pe care le-am compus și orchestrat, proiect în care se simte vădit dragostea mea pentru muzica country. Și vreau neapărat ca în 2026, să mă reapuc de balet și să învăț să fac ceramică. L-am văzut pe Daniel Leș, celebrul olar maramureșean, şi arta lui mi-a stârnit dorința de a lucra şi eu cu pământul. Îmi place mult să muncesc cu mintea, dar aș mai ieși din capul meu din când în când (râde). Și, nu în ultimul rând, după îngăduința lui Dumnezeu, îmi doresc un rol care să mă acapareze cu totul. Până la toate astea, sărbătorile mă găsesc la Vişeu, la bunica, şi niciun plan nu poate fi deocamdată mai presus decât acesta.

Foto: Dragoș Borcănea (1), Antena 1 (2)