Toți cei care avem în preajmă un câine numărăm un prieten în plus; unul adevărat, credincios, dezinteresat. Aș dori să vă vorbesc tuturor acelora care iubiți animalele despre povestea adevărată a unei cățelușe și despre dragostea și credința ei față de stăpân și față de curtea în care a crescut.
Fusese adusă la socrii mei pe când era un ghemotoc cu blăniță portocalie. Ochii de culoarea cafelei priveau nedumeriți lumea din jur. S-a bucurat de mică de o deplină libertate și a crescut fericită, zbenguindu-se în voie prin marea grădină cu pomi fructiferi de tot felul. I s-a dat – cum era firesc – și un nume – Dulușa. Își urma stăpâna pretutindeni: prin curte, când ea trebăluia prin grădină, asistând cuminte la plivitul și săpatul zarzavaturilor, ori fluturându-și coada stufoasă pe poteca în pantă ce cobora spre fântână. Anii s-au scurs unul după altul, s-a maturizat, a devenit mamă, crescându-și cu devotament serii după serii de pui. Dar timpul nemilos și-a pus tot mai mult amprenta neputinței pe stăpâna tot mai bătrână, lângă care creștea Dulușa. La un moment dat, cățeaua a rămas singura vietate într-o ogradă plină cândva de fel de fel de păsări și animale. Mergeam adesea în vizită, aducându-i de fiecare dată ceva bun de mâncare. O strigam înainte de a deschide poarta și ea alerga nebunește în jurul meu, făcând tumbe, sărindu-mi în brațe. Dar ce mă impresionează cel mai mult la acest animal e nevoia lui de afecțiune. De fiecare dată când o mângâi, se lipește de pământ și mă privește drept în ochi, recunoscătoare, cu o privire aproape omenească. Când plec, mă conduce o bucată de drum, după care se oprește în loc și privește trist după mine până dispar la o cotitură a șoselei. Mi se umezesc ochii privind în urmă, peste umăr.
Alți ani și luni și zile au trecut, și Dulușa s-a pomenit într-o zi singură de tot, în curtea pustie a casei, plină de buruieni. Bolnavă, neputincioasă, stăpâna ei trebuise să plece, fiindcă avea nevoie de îngrijiri. Acum a început cea mai grea perioadă din viața Dulușei, care nu s-a clintit însă din locul unde crescuse și trăise atâția ani fericiți. Era paznicul credincios al trecutului, al unei gospodării pustii. Trebuia să se hrănească singură, așa cum putea, din mila vecinilor, și din ceea ce îi mai duceam, destul de rar, cei care, din când în când, mai vizitam grădina și curtea.
După doi ani, stăpâna Dulușei a fost adusă acasă în giulgiuri albe. Cățeaua a stat trei zile, cuminte, la treptele de la intrarea în casă. Peste ochii ei mari și blânzi treceau ape de tristețe. A patra zi, a privit nedumerită curtea plină de lume și apoi din nou, curtea goală. Dar de plecat n-a plecat nici acum, când ultima speranță se risipise. Veghează casa cu aceeași credință, deși nu mai locuiește nimeni în ea, aleargă neobosită de la un capăt la altul al curții și al livezii, bucurându-se nespus când foarte rar mai deschide cineva poarta. Abia așteaptă să ne întâlnim, s-o mângâi pe cap, să-i spun vorbe de alint, să ne privim în ochi, cu dragoste reciprocă, ca de fiecare dată. Refuz să cred că vreodată acest ultim suflet al unei gospodării, atât de mari și frumoase odinioară, își va părăsi postul de paznic și de unic stăpân. Dulușa ne dă și mie, și altora, o lecție minunată despre devotament și iubire, sentimente neprețuite, pe care oamenii par să le fi pierdut.
MIA I. – Tătărani, județul Dâmbovița
