• O enigmă istorică uriașă, dezlegată de oamenii de știință francezi de la „Institutul de arheologie ori­en­tală” din Egipt. Îi datorăm acest reportaj ar­heo­logului Dan Dana, care ne-a furnizat infor­mațiile. Un dar de excepție, pentru istoria României •

Pare un basm, dar este cât se poate de ade­vărat: în urmă cu două mii de ani, dacii au ajuns până în Egipt! Am pornit pe urmele lor și realitatea este uluitoare. Ceea ce se credea a fi o legendă, este adevărat: da, dacii au ajuns până în estul Egiptului! Deșertul din fața mea e străbătut de drumurile pe care au umblat, măr­ginit de casele de piatră în care au locuit, unele încă păstrând tencuiala veche de mii de ani! Pe treptele lor, arse de soarele deșertului, au urcat și au co­borât dacii. Cioburile, ce încă acoperă totul în jur, au fost vase din care ei au mâncat și au băut! Locul se numește Fortul Mons Claudianus și este o fostă carieră de granit a romanilor, unde dacii au fost aduși imediat după cucerirea Daciei de către Traian. Ziduri de piatră înconjurate de nisipuri nesfârșite, din care țâșnesc stânci roșcate, tocite de vânturi. Vechiul fort roman Mons Claudianus pare o nă­lucă între dune și este un miracol că s-a păs­trat până astăzi atât de bine, în tărâmul în care nisipul înghite și macină tot. Nicio vietate, niciun pom, niciun fir de iarbă. Fiecare ciob este o bucată din istoria noastră. Chiar la intrarea în vechiul fort este o columnă gigantică, de aproape zece metri, răsturnată. În stânga, un drum pietruit duce la vechile temple ale lui Zeus Helis. Sunt așezate pe o parte mai ridicată a terenului și de acolo domină întreaga așezare. În dreapta, un alt drum, cu mici turnuri de piatră din loc în loc, duce la carierele de unde se extrăgea celebrul gra­nit roșu al împăraților romani și pentru paza cărora a fost construit, de fapt, acest fort. Scobituri imense, aflate în muntele de stâncă, arată locurile de unde se scotea piatra.

Încă se văd urmele piroanelor cu care lucrau. Urmele dălților sunt și ele neșterse de vânturile pustiului. Alte bucăți de piatră sunt marcate pentru a fi tăiate în felii groase. Totul este atât de clar, încât ai zice că muncitorii tocmai ce au plecat în grabă de acolo. Locul carierei este mai înalt și de aici se vede întregul fort, cu case și temple. De jur împrejur, dincolo de zidurile de piatră ce îl înconjoară, este pus­tiul nemărginit. Un regat al singu­ră­tății. Scufundat într-o tăcere atât de adân­că, încât pare că auzi soarele mișcându-se pe cer. Este regatul lui, al arșiței nemiloase, al luminii care cade vertical, orbitor. O lume făcută doar din două culori, din galbenul nisipurilor și albastrul cerului.

Hussein, beduinul care m-a adus până aici, îmi face semn din depărtare să cobor. S-a așezat pe jos, la umbra unui zid, și a scos din traistă un ibric, două ceșcuțe de tablă, și o mică narghilea. A reușit, nu știu cum, să aprindă câțiva cărbuni în nisip, să facă un ceai și să se pună pe pufăit șișa. Îmi întinde și mie o ceșcuță cu ceai, pusă într-o farfurie improvizată dintr-un ciob luat de pe jos. Ce lux, să bei ceaiul dintr-o farfurioară veche de două mii de ani, care a trecut cândva prin mâinile dacilor, ajunși în mijlocul deșertului egiptean!

Ostraca – istorie pe cioburi

Fac cu degetul un punct în nisip și îi spun lui Hussein: „România, Dacia”. Apoi trag o linie către un nou punct și spun: „Egipt, Mons Claudianus”. Îi arăt ruinele din jurul nostru. Înțelege de ce am venit și dă din cap. Apoi îi spun alte locuri din deșert, unde aflasem, în timpul documentării, că au locuit dacii: Khashm al-Minayh (vechiul Didy­moi), al-Muwayh (vechiul Krokodilo), Bir Umm-Fawakhir (vechiul Persou) al-Zarqa (Maximia­non), toate vechi forturi romane, mai mari sau mai mici. La rândul său, după fiecare loc pe care i-l spun, Hussein trage o linie și marchează câte un punct în mica noastră hartă de nisip. Mă întreabă ceva în arabă, mirat, și înțeleg că vrea să știe cum de cunosc toate aceste locuri ce împânzesc, practic, tot deșertul dintre Nil și Marea Roșie. Îi spun un sin­gur cuvânt, pe care el îl recunoaște imediat și se lămurește: ostraca. Un cuvânt pe care și egiptenii îl foloseau, preluat de la greci, care scriau pe bucăți de amfore sparte, sub formă de vot secret, numele celui ce trebuia să fie exilat din cetate, pentru faptele sale rele.

Dacii din deșert au transformat obiceiul grecilor de a scrie pe cioburi de vase sparte și ele au devenit „hârtia” pentru a-și trimite mesaje și scrisori. Papirusul era foarte scump, lemn pentru tăblițe era greu de găsit în acest loc, în care nici măcar vreo buruiană nu crește. Așa că au folosit această soluție ingenioasă, a scrierii pe cioburi. Așa se face că, aproape două mii de ani mai târziu, când toate aceste vechi for­turi romane au fost redescoperite și au început să fie cercetate de arheologi, surpriza a fost imensă: grămezile de cioburi aruncate în câte o groapă de gunoi antică erau de fapt… grămezi uriașe de scrisori! Nu mai puțin de 9000 de mesaje scrise pe cioburi s-au descoperit doar aici, la Mons Claudianus, unde eu beau acum un ceai, alături de acest beduin ars de soare. Dar și la celelalte forturi au fost găsite astfel de scrisori, care conțin informații excepțio­nale! În adâncul său, acoperite de nisip și uitare, deșertul și-a păstrat câteva secrete. Unul dintre ele este această corespondență, dintre dacii aflați în diferite puncte ale acestui imens ocean de lumină și nisip. Ceva fantastic! Cum să îi explic lui Hussein că tot ce cunoaștem până acum despre strămoșii noștri daci, știm de la alții: fie greci, fie romani, dar nimic de la ei? Cum să îi spun că dacii nu scriau, că nici chiar acasă, la ei, în România de astăzi, nu există nimic scris de mâna lor? Că doar aici, în deșertul ăsta ca un imens templu al soarelui, există o moștenire extraordinară, scrisă de mâna înaintașilor noștri. Singurul loc din lume! Am luat un ciob din nisip și i l-am arătat. Am zis: „Egipt, ostraca, România. Shukran(mulțumesc)!”. Și am pus ciobul acela pe inimă. Hussein s-a luminat la față și pentru prima oară l-am văzut schițând un zâmbet. A ridicat un deget către cer și a spus încet: Ma shaa Allah! (Așa a vrut Dum­ne­zeu).

Câteva zile mai târziu, aveam să ajung în noul și giganticul muzeu din Cairo. Aco­lo am descoperit o galerie întreagă dedicată ostraca, semn că și pentru egipteni aceste cioburi scrise sunt extrem de valoroase. De altfel, miile de cioburi dacice din deșert au fost cercetate de arheologi din toată lumea, dar în special de francezi. Prin Institutul Francez de Ar­heologie Orientală și, mai ales, datorită cerce­tătoarei Helene Cuvigny, ei au scos la lumină is­toria uitată a dacilor din Egipt. În fața vitrinei din Marele Muzeu Egiptean, cu reflectoarele lumi­nând bucățile de ceramică scrise, ca pe niște biju­terii de mare preț, în mulțimea de turiști revărsați de pe tot globul, am zis și eu Ma shaa Allah. Pe geamul muzeului, în depărtare, se vedeau cele trei piramide de la Giza.

Viața dacilor în deșert

Munții aceștia roșiatici, țâșnind din pământul gol. Stâncile acestea stacojii, peste care vântul trece neîncetat, măcinându-le, hrănind cu ele ni­sipul mișcător ce se târăște peste toate, ca un animal gigantic. Pentru ele au făcut romanii forturi și i-au adus pe daci în aceste tărâmuri îndepărtate. Pentru că aceste stânci sunt, de fapt, grano-diorit (granit-diorit), o piatră pe cât de rară, gă­sindu-se doar aici, pe atât de frumoasă. Era semnul dis­tincției supreme, doar împărații o foloseau! Scoasă din munte, cioplită în forma unor coloane gi­gantice, de 200 de tone, era transportată din deșert până la Roma! Le puneau pe care cu opt, zece, douăsprezece roți, trase de sute de cămile, sau măgari, sau, pur și simplu, de oameni. Traversau astfel deșertul până la Nil, unde erau puse pe co­răbii spre Alexandria și de acolo, mai departe, spre Roma. Domul lui Nero, Forumul lui Tra­ian, vila din Tivoli a Îm­păratului Hadrian sunt făcute cu piatră extrasă de aici. Până și beduinii au ajuns să îi spună lo­cului Umm el-Diqqal, adică „Mama Colum­nelor”. Toate a­ces­te ca­riere (aproape 130, în tot deșertul de est) trebuiau păzite. Ru­tele pe care circula pre­țioasa marfă trebuiau pă­zite. Munci­torii din ca­rie­re și soldații din forturi trebuiau hrăniți, iar drumurile pe care venea mâncarea și apa lor tre­buiau ferite de atacurile nomazilor și beduinilor. De aceea au fost aduși soldați daci: ca să păzească toată această rețea uriașă, construită în numele strălucirii imperiale romane. Pentru că aveau renume de luptători extraordinari, erau trimiși în cele mai periculoase locuri, de obicei la marginea imperiului – la zidul lui Hadrian, în deșertul egip­tean, foarte probabil în Siria și în nordul Algeriei și al Marocului.

Dacii care au ajuns aici au fost răspândiți în tot deșertul, în punctele cheie – în forturi, în cariere, dar și în micile fortificații ce păzeau drumurile dintre ve­chiul Coptos, de pe malul Nilului, și cele două porturi de la Marea Roșie – Berenice și Myos Hor­mos (deșertul aflându-se între ele). Așa cum reiese din cio­bu­rile scrise, descoperite la dife­ritele forturi, dacii nu erau ve­niți aici ca sclavi, în ciuda fap­tului că Dacia fusese cu­cerită de romani. Ba chiar erau plătiți cu 47 de drahme pe lună, o rație de făină, câteodată și vin. În mod surprinzător, deși trăiau în deșert, nu o duceau de­loc rău. Cercetările arheologice au ară­tat că aveau destulă mân­care – consumau carne de mă­gar, de că­milă sau de porc și pește. A­veau legume și fructe proas­pete, aduse de pe malul Nilului sau de la malul mării. Aveau pe lân­gă casă câini și pisici, creșteau păsări și porci. În ziua de salariu exista un cu­rier special, ce le aducea din orașele de la mar­ginea deșertului, la comandă, tot ce aveau nevoie, mărturie fiind listele cu necesități scrise pe cioburi. Problema apei era foarte importantă, dar aveau un sacagiu care livra porții stricte și exacte, în funcție de rang, de la șase litri pentru șefi, la doi litri pentru mun­citorul obișnuit. Chiar dacă se aflau în forturi diferite și câteo­dată la distanțe considerabile, dacii țineau legătură între ei și își trimiteau mesaje sau scrisori prin aceleași bucăți de ce­ramică. Iată, de exemplu, ce îi scrie în greacă De­kinais, din fortul Persou, lui Kaikeisa, din fortul Krokodilo, în anul 109: îl ruga să trans­mită salutul său altor doi prieteni, Zoutula și Pouridour, anunțându-i că a auzit despre prefec­tul egiptului, Servius Sulpicius, că ar fi auto­rizat o detașare a tuturor dacilor la Alexandria. Sau într-o altă scrisoare, din anul 110, un anu­me Panouris mărturisește cu tristețe că a fost re­fuzat de o prostituată, aceasta fiind îndrăgostită de un soldat dac. Da…în aceste mici forturi de piatră, din mijlocul deșertului, soldații aveau chiar și prostituate, pe care le închiriau pentru perioade lungi de timp. Iar dacii se pare că erau amanți renumiți, mărturie fiind și un ostrakon în care este desenat un dac, purtând celebra căciulă pileus, ce își cântărește „bărbăția” pe talerele unei balanțe… Sau era doar un semn de sănătate și prospe­ritate?

Numele dacilor

Dacii din Egipt – nu doar că nu erau sclavi cap­tu­rați la cucerirea Daciei, așa cum se credea, ba chiar primeau și soldă și, în general, li se asi­gura tot necesarul unui trai decent, chiar în mijlocul deșertului. Dar în mod excepțional, ca o re­cu­noaș­tere a statutului lor aparte, ei nu au fost obligați de romani să își schimbe numele cu unele latine! Acest fapt a dus la o descoperire epocală în deșertul Egiptului: pe ostraca au fost descoperite numele a aproximativ 50 de daci! Acest fapt a fost studiat temeinic de cercetătorul Dan Dana, ajutat de cele­bra arheoloagă fran­ceză, Helene Cu­vigny. Dacă numele cunos­cute ale dacilor erau până atunci puține și, de multe ori, confundate cu cele ale tracilor, scri­sorile de pe cioburile din deșertul Egiptului aduc cel puțin 30 de nume noi și confirmă alte 15 nume, mai vechi! Așa am putut afla nume „la modă” în acea vreme, căci apar mai des. În plus, cu ajutorul acestor descoperiri se va putea face mai ușor diferența între numele dacilor și cele ale tracilor.

Unele nume ale dacilor conțineau și patronimul, de exemplu Thiais fiul lui Decebal, formă păstrată până astăzi în satele românești, sub forma „a lui” (Ion a lui Niță). Oricum, se pare că Decebal era un nume la modă în acele vremuri, cel mai probabil datorită regelui. Din fericire, în acest tărâm îndepărtat, ostraca fiind scrise sau semnate chiar de către daci, numele lor nu mai sunt nici grecizate, nici latinizate, le avem curate și adevărate în majoritatea cazurilor! Fortul Krokodilo, aflat și mai adânc în deșert, și-a luat denumirea de la o stâncă în for­mă de crocodil, ce se află în apropiere. Aici, de exemplu, un soldat dac, pe nume Dida, fiul lui Damanais, a cioplit în stânca respectivă, timp de cinci luni, cât a fost lăsat în acel post, o enormă inscripție, de aproape trei metri lungime, în care spune: „Dida Damanai filius, nationis Daqus, eques alae Vocontiorum, turma Maturi”. Scris dacic, bătut în pia­­tra Egiptului!

L-am întrebat pe Hussein, ghidul meu beduin, cât am face de unde eram, de la fortul Mons Clau­dianus, până la Krokodilo, unde aș fi putut să văd cu ochii mei, scris în piatra Egiptului, numele națiunii dacice. E trecut de amiază, soarele încă arde și aerul e de foc. Hussein privește cerul, se gândește un pic, și îmi arată două degete. Am mai face până la Krokodilo și înapoi încă două zile. Ar trebui să înnoptăm în deșert, în această sea­ră, și nu suntem pregătiți pentru așa ceva. A rămas o promisiune, pentru o călătorie viitoare. Așa că am mai stat acolo, la Mons Clau­dianus, unde au trăit cândva dacii Blaikisa, Dadazi fiul lui Dablosa, Diernaios fiul lui Dardanos, Thiais fiul lui Dekibalos, Neisto, Zourai…

Tărâmul beduinilor

Cât timp au locuit dacii în Egipt, în acest pustiu? Greu de spus: unii cercetători vor­besc despre existența acestor cariere de granit până pe la anul 400, doamna Helene Cuvigny consideră că prezența dacilor a fost importantă doar pe timpul împăraților ro­mani, Traian și Hadrian. Sigur este faptul că, în cele din urmă, deșertul a învins. Imperiile au dispărut, regii și fala lor s-au stins, dar nisipu­rile acestea veșnice au rămas. Și au rămas be­duinii, singurii care înțeleg aici limba dunelor purtate de vânt, a pietrelor și a stelelor – cei din neamul lui Hussein. L-am plăcut pe Hussein pentru felul simplu și direct de a fi, pentru desaga cu merinde și apă ce o căra cu el și pentru vorba scurtă, chiar dacă nu o înțelegeam. Are ceva din țăranii noștri, ce stau cu oile prin munte, uniți cumva de o religie a singurătății. Nu știu de ce, pare că și eu i-am trezit mirarea. Doi oameni din lumi diferite, pe ruinele unui vechi imperiu, privindu-se unul pe altul cercetător și încercând să ghicească ce este în mintea și sufletul celuilalt. După o tăcere lungă, Hussein și-a pus mâna pe inimă și a spus ceva în limba lui de neînțeles. Mi-a făcut semn să îl urmez și am înțeles că vrea să îmi arate ceva „special”, ce nu era în traseul călătoriei noastre. Așa că am pornit din nou cu el, prin acel abis de lumină și nisip arzător, prin­tre dune și stânci, ce mie îmi păreau toate la fel, fără să mai știu exact în­cotro ne îndreptăm. În cele din urmă, am ajuns lângă un munte vertical, de piatră. La baza unei stânci, săpat în piatră, era ceea ce Hussein voia să îmi destăinuie în

chip de dar: un mic miracol – un ochi albastru de apă. Un izvor adevărat, în pustiul fără viață ce ne în­conjura! Cu fața strălucind de bucurie și emo­ție, Hussein mi-a arătat minunea. Apă! Am stat amândoi și am privit izvorul în tăcere, cu evlavie, așa cum la noi privești în biserică o icoană făcătoare de minuni a Maicii Dom­nu­lui. Apoi el m-a tras de mână și mi-a mai arătat un mic miracol, o tufă verde, singuratică, cres­cută în apropiere.    Pe piatra de lângă ea stătea o șopârlă – primele și singurele forme de viață pe care le-am văzut în tot deșertul. Hussein era în culmea fericirii, emoționat și mândru că poate să îmi arate așa ceva. Stătea în ge­nunchi pe nisip și se uita când la mine, să îmi studieze re­acțiile, când la miracolul vie­ții din fața noastră. Mi-a făcut semn să îl urmez și, nu de­par­te de acel loc, am ajuns la ce­va ce credeam a fi niște vechi ruine. Pe măsură ce ne-am apro­piat, am înțeles că, de fapt, era chiar satul lui. Cinci case pentru cinci familii. Aici lo­cuiește Hussein cu soția și cei doi copii. Bordeie de piatră, îngropate pe jumătate în nisip, rezistând în soarele năucitor și înconjurate de pustiu. Câțiva accacia verzi, crescuți prin curțile fără garduri, par niște năluci în acest decor auster. Îi ating ca să știu că sunt reali. Și beduinul îmi arată bucuros co­moa­ra sa: cinci capre ce îl întâmpină în zbierete de fericire. Sunt slabe și jigărite ca vai de lume, dar vin la stăpânul lor și nu se mai dezlipesc de el. Hussein le pune apă dintr-un bidon și din straița sa scoate o bucată de pâine și o împarte cu ele. Într-un coteț mai are un tezaur: patru găini și doi cocoși! Le pune și lor apă și toată lumea pare fericită. În timp ce beduinul mă privește mândru, eu stau și privesc în jur și nu pot să îmi dau seama cum pot trăi aici chiar și aceste câteva animale, fără un fir de iarbă.    Cel mai probabil, beduinii trăiau exact la fel și pe vremea când dacii erau aici, acum două mii de ani, și pare că mare lucru nu s-a schimbat.   

Acum încep să înțeleg cam cum se uitau vechii beduini la caravanele cu mâncare ale romanilor și de ce era nevoie de soldați daci ca să păzească traseele de transport, dar și forturile. Ce uimire o fi fost pe sărmanii oameni ai deșertului să vadă cum, pentru fala împăraților romani, se trimitea piatră din deșert, în timp ce pentru ei, o simplă buruiană verde era un miracol. Și după cum l-am cunoscut pe Hussein, ghidul meu beduin, uimirea lor nu era legată de risipa bogățiilor, de munții de aur cheltuiți pentru extra­vaganțe, ci de pu­ținătatea înțe­le­sului profund asupra lumii. Go­liciunea de­șer­tului te poate învăța însă acele înțelesuri tainice și adevărate. Din tăcerea nisipu­ri­lor se naște, to­tuși, o pace stra­nie. Într-un tă­râm atât de sim­plu, nu ai cum să nu vezi spectacolul grandios al unui simplu pom. Oare și dacii au văzut și au înțe­les aceste lucruri? Le-a dat deșertul o lecție de libertate, disciplină și frumusețe austeră? Cu ce ochi or fi privit, la întoarcere, Dunărea, câmpiile verzi nesfârșite, Carpații?

Epilog

Ajunși înapoi, la marginea deșertului, mi-am luat rămas bun de la Hussein, simplu, cu o strângere de mână. Nu ne-am spus nimic, știam amândoi că nu are rost. Doar ne-am privit în ochi, ca să confirmăm, tăcut, ceea ce simțeam: a fost o întâlnire mai presus de noi, în care, întâmplător, soarta ne-a ales să jucăm rolul unor urmași, ce se întâlnesc după două mii de ani și se privesc uimiți unul pe altul. Eu am călcat cu sfială și respect nisipul deșertului său, el mi-a arătat comorile sale cele mai de preț. Înțelesurile acestui moment vor veni cândva. Eu însă plec mai departe cu un dar minunat din partea celor din neamul lui și a Egiptului: o bucată unică și extraordinară din istoria dacilor, ascunsă în nisipurile deșertului.

Hussein s-a întors în satul său de beduini, iar eu mi-am urmat călătoria: trebuia să ajung în Cairo, apoi în Sharm el Sheikh și de acolo în Muntele Sinai, să-i caut pe beduinii vlahi Gebelia. Dar acesta este un alt reportaj, pe care îl veți putea citi în numărul viitor al Formulei As.

Numele dacilor din deșertul de est al Egiptului

16 nume deja cunoscute:

Aptasa, Avizina, Blaikisa, Kaigiza, Damanais, Dekibalos, Dekinais, Dida, Diernais, Diourdanos, Diourpa, Eithazi, Eithias, Natopor, Zourai, Zourazi.

29 de nume noi:

Bastiza, Komakiza, Dablosa, Da­dazi, Dardanos, Dardiola, Dezibalos, Di­engi, Dieri, Diourpliz, Ditoulai, Do­tos, Dotouzi, Dourpokis, Eithioka­los/Ithiokalos, Geithozi, Naisoulai, Ne­is­to, Petipor, Pouridour, Rolo­u­zis, Tiato, Titila, Thiais, Thiaper, Thia­por, Thia­thithi/Tiatitis, Zouroblast, Zo­utoula.

8 nume neclare:

Dadas, Da?dour, Decinsada, Dia[..]pa­lai, Dio[.]lizis, Thiadicem (ace), Thouthoila, Zoubliza (?).

(Conform studiului efectuat de cercetătorul Dan Dana)