S-a născut într-un mic oraș sârbesc de pe malul Dunării, iar în România a venit fără să știe limba și fără să cunoască pe nimeni. La București, și-a găsit însă nu doar o comunitate, ci și o adevărată voce în cinematografie. „Sorella di Clausura”, cel mai recent film al Ivanei Mladenovic, a adus deja acasă două trofee pentru regie și un premiu de interpretare. De vorbă cu o regizoare care nu se ascunde în spatele filmelor ei, ci intră cu totul în ele.

Visul marelui oraș

– Înainte să vorbim despre cinema, mi-ar plăcea să ne aruncăm puțin privirea către aventura nebunească a venirii tale în România. Ce căuta o sârboaică la București?

– Voiam să fac film și să trăiesc. Eu m-am născut într-un oraș foarte mic, la Kladovo, chiar peste Dunăre de Turnu Severin. Și, ca mulți tineri născuți într-un oraș mic, visam să ajung într-un oraș mare, să scap de plictiseală. Condiția pusă de ai mei a fost să mă înscriu la o facultate. Am studiat o vreme Dreptul la Belgrad, timp în care am dat de trei ori examen la Școala de Film din Serbia și am picat. Unii dintre membrii comisiei de atunci sunt azi co-producătorii mei, colaborăm și râdem când ne amintim. Văzând că nu am șanse acolo, am decis să vin la București. Existau atunci tot felul de facilități pentru cei de peste Dunăre, ca să vină să studieze în România, era un obicei curent, aș zice, printre tineri, mai ales pentru etnicii români. Și pentru că România e în Uniunea Europeană, dar și pentru că România s-a schimbat mult și îi atrage. Fratele meu a studiat, de pildă, la Timișoara.

– Dar tu ești sârboaică pură sau româncă din Banatul sârbesc?

– Pe jumătate sunt româncă. Bunicii mei din partea mamei sunt vlahi, care însă au trăit toată viața lor în Germania, au fost prima generație de Gastarbeiteri din anii ’50, emigranți plecați să caute un trai mai bun. Mama s-a născut în Germania. Și bunica ar fi vrut să rămână în Germania, unde a rămas fratele ei, unchiul meu. Dar bunicul voia să iasă la pensie și să se întoarcă să-și facă o casă în Kladovo. Practic, i-a cam dat bunicii ultimatum, că dacă nu vine cu el, își găsește altă femeie. (râde) Iar apoi, într-o zi, când venea în vacanță din Germania spre Serbia, mama l-a cunoscut într-o gară, în drum spre Kladovo, pe tata și s-a îndrăgostit. Așa s-a mutat și ea din Germania în Serbia și m-au făcut pe mine în Kladovo.

Bunica vorbea vlăhește

– Și vorbeai limba română când ai venit?

– Nu. Am luat doar câteva ore cu o doamnă profesoară înainte să plec. Nu știam să vorbesc, deși limba îmi era familiară, o mai auzeam în casă. Bunica mea vorbea vlăhește, o română mai veche, cu un accent similar cu cel moldovenesc și cu multe amestecături de sârbă. Iar mama vorbește româna perfect, deși nu s-a născut în România. Pe mine, însă, m-au învățat germana. Am venit deci nepregătită, m-am înscris la Regie și cursurile erau în limba română. Și, de la bun început, una dintre profesoare mi-a dat de înțeles că dacă nu învăț româna să o vorbesc perfect, ori mă transfer, ori renunț. De spaimă și disperare, am învățat româna în trei-patru luni, la un nivel cât să pot discuta, cât de cât. Am avut însă niște super colegi, care au făcut cerc în jurul meu și m-au ajutat să-mi fac temele. Toți colegii din clasă mă sprijineau cu rândul, îmi traduceau și mă învățau cuvinte. Au fost adorabili, am devenit foarte buni prieteni, iar felul în care am fost primită atunci a rămas pentru totdeauna cu mine. Azi, am un grup extraordinar de oameni în jurul meu, începând cu foș­tii mei colegi și continuând cu muzicienii, scriitorii sau producătorii cu care lucrez. Se împlinesc exact 20 de ani de când am venit. Deja am petrecut mai multă vreme în România decât în Serbia, mai mult de jumătate din viață. Și nu exagerez când spun că motivul principal pentru care am rămas aici au fost oamenii.

– Ți-ai început drumul în regie cu un documentar, „Lumea în pătrățele”, în care se citea, încă de atunci, interesul tău pentru zonele periferice, marginale, excentrice. De ce tocmai un film despre trei băieți eliberați din închisoare?

– Filmul ăsta a venit întâmplător spre mine. Eram încă în facultate, în anul IV, când l-am cunoscut pe regizorul Cătălin Mitulescu. L-a adus un profesor la noi la clasă, să ne vorbească. A văzut atunci un proiect al meu și m-a invitat la „Strada Film”, să continui munca de documentare cu deținuți adolescenți, pe care Florin Șerban o începuse în diferite închisori din România. Se pregătea să filmeze „Eu când vreau să fluier, fluier” și a făcut o muncă extraordinară cu băieții de acolo, care urmau să joace în film. A fost o experiență îngrozitor de dură pentru mine, munca asta în penitenciare, dar eram tânără și un pic inconștientă. La 20 de ani, ai senzația că poți duce tot. Ceea ce s-a întâmplat atunci a fost că, fără să vreau, mi s-a trezit interesul pentru oamenii care trăiesc la marginea societății și pentru poveștile lor, dar am și înțeles cât de important este să vorbesc despre nevoile lor. Probabil pentru că experiența a fost atât de intensă, am continuat pe drumul ăsta, dezvoltând anumite obișnuințe de lucru cu actorii și o preferință ulterioară pentru actorii neprofesioniști. Noi nu avuseserăm în facultate cursuri de cum să lucrezi cu actorii ca regizor. „Școala” mea principală a fost acea experiență de muncă alături de Florin Șerban, care m-a marcat din toate punctele de vedere.

– …într-atât, încât ai împrumutat ulterior metoda în filmele tale. Ca să pregătești „Soldații. Poveste din Ferentari”, ai închiriat un apartament în Ferentari și ai lăsat personajele tale să locuiască acolo mai multe luni. Iar când ai făcut „Ivana cea Groaznică”, actorii au fost chiar familia ta. Nu e prea mare apropierea, să ai și părinții pe platou?

– Atât „Ivana cea Groaznică”, cât și „Soldații” vorbesc despre experiențe autobiografice în care oamenii (în „Soldații”, Adi Schiop, iar în „Ivana cea Groaznică”, eu însămi) se joacă pe ei înșiși, alături de prieteni sau membri ai familiei, și-și recreează viețile pe ecran, mai mult sau mai puțin fidel. „Ivana…” a fost filmul pe care, într-un fel, l-am făcut ca să-mi salvez capul. S-a născut dintr-o perioadă de anxietăți și ipohondrii cumplite, pe care am traversat-o după filmarea „Soldaților..”. Am scris atunci acest scenariu într-o săptămână și am pus în el foarte mult din viața mea, dar și din discuțiile cu părinții mei. Era o încercare de a înțelege ce a împins viața mea într-o zonă atât de fragilă. Apoi, am mers la Kladovo, le-am arătat scenariul și i-am rugat să joace în film. Patru luni am repetat cu ei replicile – asta e o metodă pe care am învățat-o de la Radu Jude, de când am filmat la el, în „Inimi cicatrizate”. N-a fost simplu, a trebuit să negociem, ei nu mai recunoșteau că așa se întâmplaseră lucrurile în realitate. Fiecare avea viziunea lui despre trecut și mecanismele lui de apărare. Dar am făcut o convenție, că până la urmă e doar un film. Și, la final, mi-am invitat doi prieteni buni din lumea cinematografiei, pe Andrei Rus și pe Ana Szel, să mă ajute să regizez, mai exact, să mă regizeze ei pe mine, când urma să-mi joc propriul rol. Pe lângă nevoia terapeutică, cred că ceea ce m-a mai împins să fac acest film a fost faptul că, după 15 ani petrecuți în România, mi se făcuse foarte dor de familia mea. Voiam să fac ceva împreună cu ei, ceva prin care să-mi exprim iubirea și recunoștința că m-au lăsat să abandonez Dreptul și să plec de nebună în România să fac film. Ce a ieșit nu vorbește doar de crizele mele și de relațiile dintre noi, ci și despre ce înseamnă familia în Serbia, despre relațiile sâr­bilor și românilor de peste Dunăre sau despre viața într-un orășel mic și pierdut. Iar faptul că în film apar chiar părinții mei și bunica a contat enorm. Nu mi-ar fi ieșit niciodată la fel dacă aș fi filmat cu ­actori.

– Ceva mă face să cred că și pe ei i-a schimbat destul de mult experiența.

– Cred că pe taică-miu, cel mai mult. În „Sorella di Clausura”, cel mai recent film al meu, joacă un rol mult mai important. Experiența de la „Ivana cea Groaznică” i-a deschis pofta. După o viață întreagă în care a lucrat ca medic veterinar și a trăit destul de retras, acum e pus pe joacă și pe glume. În rest, cu părinții știi cum e, singurul lucru pe care nu și l-ar dori pentru copilul lor e să fie artist – li se pare de-a dreptul blestem. Nu că ar fi ușoară viața noastră! Dar văzând că filmul pentru mine chiar e o vocație, parcă s-au liniștit și ei un pic.

– „Sorella di Clausura”, care în martie va avea premiera și în România, are drept coloană vertebrală biografia unei persoane reale, Liliana Pelici. Cine este și cum ai ajuns să-i spui povestea?

– Liliana Pelici e o fată care a terminat Litere la Timișoara, autoarea unui manuscris nepublicat, care a ajuns la mine prin intermediul prietenei mele, cântăreața Anca Pop, care a și jucat în „Ivana cea Groaznică”. Cu Anca Pop și cu Liliana Pelici am visat să fac un film pornind de la acest roman plin de autoironie, vulnerabilitate și umor. La prima vedere, povestea e despre o iubire obsesivă pentru un cântăreț balcanic. În realitate însă, vorbește despre mult mai multe lucruri: despre viața dificilă a unei femei care nu reușește să se adapteze, pentru că lumea din jur nu lasă loc sensibilității și logicii ei interioare. Excentricitatea ei devine astfel o formă de autoapărare. Din nefericire, Anca s-a stins din viață. Era atât de multă zăpadă într-o iarnă, că a derapat cu mașina în Dunăre. După acest oribil accident, am revenit fără ea la manuscrisul Lilianei și așa s-a născut „Sorella di Clausura”, care are în centrul lui prietenia a două femei: una mai retrasă, vulnerabilă și introvertită, de la marginea Timișoarei, și o cântăreață extrovertită, puternică și pusă pe aventuri. Am pornit de la o autobiografie, iar apoi, alături de Adi Schiop, co-scenaristul filmului, am lucrat destul de mult să găsim și un sens mai larg, care să țină filmul în picioare.

– Pentru filmul ăsta, ți-ai ieșit din zona de confort și, pentru prima dată, ai lucrat cu o actriță profesionistă: Katia Pascariu. A fost greu? A fost ușor?

– Katia a fost fabuloasă. Juriul Festivalului Internațional de Film de la Locarno i-a acordat premiul „Boccalino d’Oro”, pentru cea mai bună actriță. Prezența ei m-a ajutat enorm. E un om super generos, iar felul în care a lucrat cu ceilalți actori neprofesioniști mi-a ușurat enorm munca și a adus un mare plus filmului. Asta m-a făcut ca, pentru prima dată, să mă gândesc serios să fac și filme doar cu actori.

Premii peste premii

– Filmul pare că a inspirat nu doar juriul de la Locarno, ci și pe cel din Sarajevo, care ți-a oferit Marele Premiu, sau pe cel al Festivalului Filmului de Autor din Belgrad, care te-a răsplătit cu Trofeul pentru cea mai bună regie. Cum e să fii premiată și acasă?

– În Serbia, cinefilii multă vreme nu prea au știut de mine, pentru că nici eu nu m-am străduit să mă fac mai vizibilă. Chiar dacă sunt sârboaică, fiindcă am studiat în România, fiindcă în România au fost producătorii cu care am lucrat (cu Ada Solomon am deja peste 10 ani și trei filme împreună), fiindcă limba în care am lucrat a fost româna, m-am considerat mereu o regizoare româncă. La „Sorella di Clausura”, care este o coproducție româno-sârbă, a fost pentru prima dată când am colaborat și cu profesioniști din Serbia, oameni care au acolo același nivel de vizibilitate pe care îl am eu aici. Și asta a contat. Iar apoi, cred că unul dintre motivele pentru care sârbii s-au simțit atașați de film și au ales să-l premieze e faptul că „Sorella di Clausura” își trage cumva inspirația din Valul Negru al cinematografiei sârbe din anii ’60. Au găsit deci ceva familiar, cu care au rezonat. Altfel, festivalul în sine e un festival de autor, absolut superb, cu o selecție de filme extraordinară. Amuzant e și că mulți cinefili mi-au spus că, pentru ei, cele mai bune două filme din festival au fost amândouă românești.

– Chiar voiam să te întreb: cum e azi văzut filmul românesc în Serbia? Au sârbii curiozitate pentru ce se întâmplă în cinematografia vecinilor?

– Nu e curiozitate, ci de-a dreptul obsesie. Au foarte multă apreciere pentru Jude, Mungiu și Porumboiu, munca lor îi inspiră enorm. Filmele lui Jude, probabil, cel mai mult, și pentru că el e cel mai productiv. Există deci un mare interes pentru ce se întâmplă în România, dar care se explică în primul rând prin faptul că România a produs în ultimul deceniu infinit mai multe filme decât Serbia. Pentru că ne-am dori să fie și inversul valabil. Și, recent, au început să vină și filme sârbești în România. Dar problema de fond rămâne, totuși: ca să ai ce vedea, ca să ai ce exporta, trebuie să existe și fonduri în cinematografie și să se facă filme.

Femeia cu capul ras

– Hai să vorbim și de umor, pentru că e inseparabil de filmele tale. Unii le-au așezat în descendența lui Emir Kusturica, alții le-au numit „post-balcanice”. Cum ai ajuns la amestecul ăsta de punk și balcanism?

– Eu chiar n-aș vrea să-mi atribui tot meritul pentru acest umor. În primul rând, modul în care cartea Lilianei a fost scrisă, de-a dreptul hilarious, te face să râzi în hohote. Autoironia asta nemiloasă, cu care își povestește viața, umorul ăsta punk m-au atras instantaneu. E ceea ce eu și Adi Schiop am încercat să facem și în scenariul pentru „Ivana cea Groaznică” – să repunem în scenă momente din viață cândva tragice, dar să le privim de data asta cu umor. Umorul are și ceva vindecător, poate „rezolva” uneori trecutul. În al doilea rând, e și meritul scriitorului Adi Schiop, cu care am tot lucrat scenariile filmelor mele și cu care fac echipă la scris deja din 2013. Peste umorul Lilianei, Adi a adăugat un umor „de autobază”, un umor al clasei muncitoare, hrănit din doctoratul lui în manele, dar și din trăitul în Ferentari, care dă foarte mult farmec, dar care îți și apropie mult personajele, aduce oamenii mai aproape de niște povești care altfel ar fi greu de îngurgitat.

– Filmele tale ascund parcă și un manifest pentru un anume tip de feminitate, de independență, de libertate și excentricitate…

– Eu am crescut cu o bunică care îmi spunea că, dacă ar mai putea lua viața de la capăt, nu s-ar mai căsători deloc, dar și cu o mamă exact opusul ei, care s-a sacrificat total pentru familie și a mai fost și antreprenorul casei, stâlpul care ne-a ținut pe toți financiar. Însă femeia care m-a inspirat cel mai mult în adolescență a fost profesoara mea de sârbă, o scriitoare cu un spirit extraordinar de liber, care umbla cu capul ras prin Kladovo la vremea aia și ne încuraja să fim liberi și creativi. Când trăiești într-un oraș mic, e foarte ușor să judeci, iar dacă ești măcar un pic mai nonconformistă, privirea moralizatoare a celorlalți te enervează cel mai rău. De aici probabil și excentricitatea personajelor mele și dorința de a îmbrățișa toate spiritele libere și rebele, care nu trăiesc conform convențiilor. Lucrurile astea se fac simțite în filmele mele, însă paradoxul e că eu nu trăiesc așa.

Ivana cea Groaznică

– În viața de zi cu zi ești mult mai cuminte? Cât de groaznică e, de fapt, Ivana cea Groaznică?

– Nu chiar atât pe cât reiese din film. Și mie, și lui Adi ne place, de dragul umorului, să îngroșăm personajele reale când le transpunem pe hârtie. Pe de altă parte, când pui camera pe propria ta viață și ajungi să te vezi în film, îți dai seama și cum ar fi bine să nu te comporți. Cele mai multe zile le petrec de fapt în casă, scriind scenarii, în lungi convorbiri pe Zoom cu Adi, tot chinuindu-ne să rezolvăm vreo secvență. Uneori, mă mai uit la filme. Când eram mai tânără, trăiam un pic mai palpitant. Acum, dacă fac o ieșire de o zi până la Sinaia, să văd zăpadă, îmi e destul. Regret că nu mai ies la dans, ca pe vremuri. Pe de altă parte, după fiecare film, am și perioade în care călătoresc foarte mult. Sunt călătorii care nu mă mai bucură la fel de mult, fiindcă sunt călătorii obositoare. Până reușești să termini un film, vorbești zilnic despre același lucru, ai în minte aceleași personaje, toată viața ta e devorată de aceleași replici și același subiect, ajungi să știi totul pe de rost. Iar când crezi că ai scăpat, trebuie să mai faci asta încă un an, fiindcă urmează proiecții prin festivaluri, interviuri și alte întâlniri cu publicul. Ce mi-a dat însă motivație de fiecare dată e că, prin film, duc mai departe povestea unor oameni reali, care altfel nu ar fi putut spune povestea. Și asta nu e deloc puțin lucru.

– Nu o să te întreb unde te simți mai acasă, dacă în Serbia sau în România, o să te întreb însă cât de diferite sunt cele două Ivane, cea de la București și cea de pe malul Dunării. Îți schimbă locul personalitatea?

– Ada Solomon, producătoarea mea, mi-a zis că devin cu totul altcineva când vorbesc în sârbă. Cred că, uneori, oamenii mă interpretează ca pe cineva dur pentru că tot timpul mă străduiesc să mă exprim cât mai nuanțat în română. Și frustrarea, neputința de a spune lucrurile cât mai exact dau uneori naștere unui limbaj chirurgical. Pare că dai ordine tot timpul. Alteori, dintr-o dorință de eficiență și fiindcă n-am răbdare, am tendința să descriu situațiile numai în extreme – lucrurile ori sunt oribile, ori sunt superbe. Chestia asta mă oripilează, lucrez la mine, să mai schimb ceva. De când cu pandemia, am călătorit mai des în Serbia, și atunci mi-a revenit un pic și limba sârbă, pe care începusem să o vorbesc prost la un moment dat. Însă nu știu dacă în Serbia sunt mai româncă sau în România sunt mai sârboaică. Știu că la Kladovo sunt, pur și simplu, copilul cui­va. Când sunt acolo, nu lucrez, stau cu rudele și cu nepoții mei. Bucureș­tiul, în schimb, mă inspiră. Aici sunt „fata care face filme”, dar mai ales prietena prietenilor mei. Cred că asta mă definește cel mai bine.

Fotografii din arhiva personală