• Sunt actrițe care intră în scenă și-o luminează. Și sunt actrițe care o tulbură, care zgârie aerul până începi să vezi ce-i dedesubt. Cendana Trifan face parte dintre ultimele. La Sibiu, unde trăiește și joacă de mai bine de-un deceniu, a construit personaje care-au rămas. Rolul fiicei din „Mamă” i-a adus, în 2023, Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol secundar, iar „Sorella di clausura”, recentul film al Ivanei Mladenovic, a dus-o anul trecut la Locarno. Un interviu despre fragilitate și încăpățânare, cu o actriță care crede că salvarea vine, întotdeauna, prin oameni •

„Hei, tu ești prima pe listă!”

– Sunt artiști al căror nume se suprapune, pur și simplu, pe câte-un oraș. În cazul tău, drumul în actorie e inseparabil de echipa teatrului din Sibiu. Ești sibiancă și tu?

– Am copilărit la Cisnădie, dar am urmat un liceu vocațional de arta actorului la Sibiu, pentru care făceam naveta dimineață de dimineață. Uneori, iarna, ca să ajung la școală, trebuia să mă trezesc la 5 și jumătate, ca să pot prinde autobuzul de 7 fără un sfert. Era ceva infernal, eram mulți copii și n-aveam loc, autobuzele se împotmoleau, câteodată făceau și două ore. În ciuda navetei, însă, weekend de weekend eram la teatru, nu mi-a scăpat nicio producție din vremea aceea. După o școală generală în care am făcut mult handbal și în care am fugit practic de matematică, fiindcă mintea mea nu era făcută pentru asta, la liceu, la „Onisifor Ghibu”, am simțit, în sfârșit, că mi-am găsit un loc.

– Și acolo ți-a devenit mai limpede că vrei, de fapt, să fii actriță?

– Cred că asta a venit treptat. Îmi făcea foarte mare plăcere să aflu lucruri, și acolo chiar aflam: studiam istoria teatrului, istoria regiei, istoria culturii și civilizației, aveam șapte sau opt materii doar de teorie artistică. Aproape mă deranja că colegii mei nu sunt la fel de pasionați. Și apoi, a venit clasa a 12-a, când trebuia să mă hotărăsc ce o să fac mai departe. Cum altceva nu știam să fac, am decis că tot asta o să fie. Fratele meu, care era plecat în Anglia și care m-a susținut prin toate școlile prin care am umblat, a venit în România, s-a întâlnit cu profesorii mei și ei i-au zis: „Trebuie să meargă la București, acolo s-ar potrivi cel mai bine!” Mie însă îmi intrase în cap că trebuie să merg la Târgu-Mureș. Așa că am mers și am dat examen la ambele facultăți.

– Și care a fost cu noroc?

– La Mureș, am trăit ceva ce n-o să uit niciodată. Nu eram mulți candidați, dar examenele au durat vreo zece zile. Erau multe probe și ateliere, ne treceau prin toate. Când am ajuns la examenul final, fiind la litera T, am rămas ultima. Care cum ieșea spunea: „Mi-a spus dom’profesor că sunt frumoasă!”, „A zis că e bine și am talent”. Eu, în timpul bacalaureatului, făcusem vărsat de vânt. La admitere, aveam încă toate petele pe față, arătam îngrozitor. După ce am terminat de spus monologul, un profesor m-a întrebat ce caut eu acolo, să mă întorc la Sibiu, nu văd cât de urâtă sunt?! Eram șocată, nici n-am știut ce să-i răspund, decât că „N-am venit aici să mă prezint ca Cendana Trifan cea frumoasă”. Seara, s-au dat rezultatele și mă rugam în secret să intru și ultima pe listă, numai să intru, că mă împrietenisem cu toți copiii, eram o mică familie și ne înțelegeam extraordinar. Și m-am dus să văd rezultatul și tot ce am văzut a fost o linie și sub ea Cendana Trifan. Mi s-a făcut rău, m-am sprijinit de perete, nu m-am mai putut ține pe picioare. Dar portărița facultății a venit repede la mine și m-a luat în brațe: „Hei, tu ești prima pe listă, nu ultima”! De emoții, nu văzusem bine.

„Până la urmă, am ales Bucureștiul”

– Totuși, CV-ul tău spune că ai absolvit la București.

– M-am dus și am dat examen și la București, dar deja nu-mi mai doream să intru, eram intrată prima la Mureș, cine mai era ca mine? Dar am intrat și la București. Și atunci a intervenit fratele meu, care a zis că el mă susține financiar doar dacă merg să studiez în capitală. A fost foarte grea decizia, între timp cei de la Mureș au încercat să-mi ofere o bursă și cazare gratuită, numai să mă țină acolo. Stăteam și plângeam la telefon, pe străzile din Sibiu. Până la urmă, am ales Bucureștiul și, după un semestru, a devenit totul foarte frumos, n-am mai vrut să plec nicăieri. Am dat de oameni ca mine și am trăit una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea.

– Multor tineri absolvenți din capitală le-ar fi frică să se întoarcă în provincie după facultate. Și totuși, tu ai făcut-o, ai lăsat Bucureștiul ca să revii în Ardeal.

– În 2010, când am terminat eu facultatea, nu se produceau multe spectacole wow în București, vedeam spectacole deosebite doar in Festivalul Național de Teatru. În Sibiu, în schimb, exista festivalul, se făceau producții foarte mari. S-a suprapus însă și cu faptul că atunci am născut-o și pe fiica mea, Lena.    M-am gândit că acasă o să fie mai bine, măcar până crește ea un pic. Lucrurile s-au legat însă foarte frumos, am făcut un master aici și am devenit angajată a Teatrului din Sibiu.

„Îmi doream un copil la nebunie”

– Un mare curaj să faci un copil chiar în anul licenței! Nu ți-a fost teamă că asta îți va crea mai mult piedici?

– Gândul că se termina facultatea, se încheia licența și mai departe nu știam ce va fi îmi dădea o stare de nesiguranță. Avusesem o relație lungă care se terminase, intrasem în alta care nici aia nu era foarte stabilă. Și mi-am zis: eu nu pot să trăiesc așa, din relație în relație, și să tot sufăr; dacă asta e viața, e prea puțin. Și nici meseria nu-mi era de-ajuns de una singură, că succesul e o construcție de echipă, iar validarea și satisfacția țin doar până la un punct. Mi-am dat seama că singurul lucru care m-ar stabiliza ar fi cineva care să fie mai important decât mine însămi. Îmi doream un copil la nebunie. În același timp, îmi doream foarte mult și să fiu independentă. În ciuda faptului că era un om fundamental bun, tata a fost alcoolic, iar asta a făcut lucrurile dificile în copilăria noastră. N-am înțeles niciodată de ce mama a stat și-a îndurat atâtea. Și atunci, căutând soluții la situația asta complicată, mintea mea a găsit una foarte simplă: nu te mai măriți, ca să nu depinzi de nimeni! În timpul sarcinii, m-am despărțit de tatăl Lenei de comun acord. Dar, deși eram foarte tânără, n-am simțit niciodată greutatea copilului. Acum are deja 16 ani și, fiindcă e la vârsta rebelă, deocamdată face ce vrea ea cu mine. (râde)

– Până acum câțiva ani, când au început să apară premiile și rolurile în filme, ai trăit extrem de discret. N-ai simțit niciodată că Sibiul te ține în umbră?

– Nu, pentru că nu am trăit niciodată după un plan de carieră. La fiecare spectacol pentru care am lucrat mi s-a părut extrem de important ce pot eu să descopăr în mine, cât pot eu să lucrez cu mine, ce pot eu să ofer publicului din fața mea. Poate de aia n-am simțit niciodată că trebuie să-mi construiesc o imagine. Nu cred că teatrul e despre asta. Și, în consecință, nici idoli n-am avut. Nu cred că ajută cu nimic să cunoști viețile artiștilor, și așa m-am raportat și la mine, considerând mereu că nu sunt un model pentru nimeni. Ce fac eu pe scenă însă poate să fie. Important nu e să ieși tu în față, ci să te întâlnească cine are nevoie de tine.

– De la „Câmp de maci”, filmul tău de debut din 2020, ai mai jucat în încă cinci. Încet-încet, construiești o filmografie. Ai făcut ușor trecerea spre platou?

– M-am regăsit prea ușor și asta m-a speriat. Sigur, emoția de pe platou e puțin diferită de cea de pe scenă. Sunt emoții puternice pe care le crești treptat, ca la teatru. Dar sunt și din cele care te lovesc pe neașteptate. Așa au fost, de pildă, filmările pentru „Interior Zero”, filmul lui Eugen Jebeleanu, unde aveam o scenă de avort. O lună de zile am tot făcut repetiții și, de fiecare dată când ajungeam la momentul ăsta, Eugen îl sărea. Mă tot rugam de el: „Hai un pic să vorbim, să știu măcar tehnic cum o să fie!” Și nu-mi zicea decât: „Lasă-mă, Cendana, e doar un avort, te filmez de la distanță, nu-i nimic special!” Când am ajuns, în sfârșit, cu filmările la scena respectivă, tot ce auzeam în jur era tehnicul care spunea: „Avem 13 rochițe și 12 pungi cu sânge, după șapte duble trebuie neapărat să oprim”. Aveam sentimentul că nimănui nu-i pasă de mine și că habar nu am ce să joc. Au început filmările, trebuia să intru de după o ușă, m-am prins de clanță și am intrat în baie. Asistenta m-a ajutat să spargem punga de sânge, am mai stat câteva secunde și am auzit „Stop!”. „Stop ce?”. „Păi, avem. Avem dubla! Dar hai să facem și-un prim-plan”. „Ce prim-plan, că doar era vorba că mă filmezi de la distanță?”. Și apoi șapte minute nu au luat camera de pe fața mea, șapte minute care au durat o veșnicie. La final, a venit Eugen la mine, m-a îmbrățișat și mi-a zis că sunt cea mai tare. Mie însă îmi venea să-l strâng de gât. (râde)

– De fapt, nu ți-a spus dinainte, ca să nu consume emoțional momentul…

– Exact. Abia după am înțeles ce a făcut. Și mi s-a părut foarte inteligentă mișcarea. Deci asta e cu emoția în film. Nu e mereu ca la teatru… Dar uneori iese incredibil de bine.

„Când se termină un proiect, e sfâșietor”

– Sunt întâlnirile cu regizorii mari atât de decisive și transformatoare în viața unui actor, așa cum se spune?

– Nu știu dacă automat toate întâlnirile cu regizori mari sunt așa. Există întâlniri care te pot face să descoperi în tine lucruri despre care habar n-aveai că există, dar și întâlniri care te pot inhiba. Iar asta nu ține de importanța acelui nume în lumea artistică, ci mai mult de importanța lui în ochii tăi. În tot cazul, sunt întâlniri care te schimbă profund. Pentru mine, în categoria asta sunt, fără doar și poate, Eugen Jebeleanu, cu care am făcut și teatru, și film, Bobby Pricop, care a reușit să facă ceva incredibil cu mine în „Neînțelegerea”, Andreea și Andrei Grosu, Botond Nagy, Alexandra Badea, Radu Afrim, deși n-am mai lucrat de multă vreme cu el, dar atunci când am făcut-o a fost transformator, Alexandru Dabija, la primele spectacole. Și Neil LaBute.

– Te-ai despărțit de câteva ori de locurile prin care ai stat, cum de altfel te desparți și de roluri, după fiecare filmare sau după fiecare spectacol care ia sfârșit. Cum trăiește un actor cu rupturile astea?

– Nu știu niciodată la începutul unui proiect cât de tare mă voi atașa și uit mereu cât de greu îmi va fi la final. Când se termină un proiect, e sfâșietor, am o cădere în gol și cred că nu sunt singura care simte asta. Se întâmplă probabil deoarece creierul uman nu face diferența între joacă și realitate. Pe scenă, mă implic până în pânzele albe. Când se termină, nu trebuie să renunț doar la un rol, ci și la o parte din mine cu care am trăit, la ceva care s-a așezat în interiorul meu, în tot timpul în care am fost acolo, pe scenă.

„O crimă continuă împotriva umanității”

– Cultura are azi parte de încercări grele, iar dacă ridici ochii și la nivel politic, lucrurile merg din rău în mai rău, nu doar în zona asta a Europei. Cum faci să-ți păstrezi un petec luminos de liniște, care să te ajute să-ți faci meseria, fără să te întrebi în fiecare secundă ce sens mai are s-o faci?

– Ce am făcut, inconștient, a fost să mă izolez, iar asta mi-a făcut și bine, și rău. Dacă ai curajul să te uiți cu adevărat la ce se întâmplă azi în lume, descoperi că are loc o crimă continuă împotriva umanității. Pe aproape orice interacțiune ai pune lupa, că e război, că e un scandal de kompromat, descoperi că oamenii nu luptă pentru oameni, ci luptă pentru propriul orgoliu. Lipsa asta de empatie față de celălalt e cea mai mare crimă posibilă. Și nu e doar lipsa de empatie, ci și lipsa de respect față de cel din fața ta. Sunt, deci, din ce în ce mai oripilată. Ce mă ține însă deasupra lucrurilor e că mai există oameni pentru care merită să trăiești și să lupți. Există mereu și suflete ca tine. Dacă o singură persoană care vine la teatru pleacă de acolo cu un gând care îi schimbă viața, ce fac nu e degeaba. Și mi s-a întâmplat de-atâtea ori ! Mi s-a întâmplat la „Neînțelegerea”, de Bobi Pricop, mi s-a întâmplat la „Mamă”, în regia Marianei Cămărășan, mi s-a întâmplat la „Teorema” lui Eugen Jebeleanu. Mi-au scris oameni pe care nu-i cunosc să-mi mulțumească pentru că spectacolul i-a făcut să vadă lucrurile diferit, să-și ierte un părinte, să regândească o situație. Până la urmă, cred că arta despre asta e: un tip de exorcizare, de regăsire, de uimire. Oricât de groaznică ar fi lumea (și ceea ce se întâmplă acum e groaznic), salvarea nu poate veni decât din cercul tău.

– Ce te ține acum în actorie?

– Nevoia de a cunoaște și a înțelege oamenii în profunzime, de a descoperi și pricepe mecanismele lor psihologice. Nu gloria, nu aplauzele de la final, ci faptul că-mi dă șansa să înțeleg mai bine lumea asta în care trăiesc, cu bunele și cu relele ei.

– Și faptul că o înțelegi mai bine te face mai luminoasă sau mai tristă, la urma urmei?

– În ultima perioadă, mă face mai luminoasă. Înainte mă lovea foarte tare în plex. Când mă mai apucă depresia, îmi amintesc că am o prietenă din Iran aici la Sibiu, care îmi mai povestește despre ce trăiește familia ei zilele astea, despre cum nu-și poate contacta părinții zile întregi și despre cum e să nu știe dacă va mai da de ei sau nu. Când o văd pe ea adunându-și forța să meargă mai departe, îmi dau seama că avem încă atât de multă libertate! Cu timpul, cred că am devenit și mai îngăduitoare. Sunt un om care n-a trăit niciodată în concurență și mi-a luat foarte mulți ani să mă obișnuiesc că ea există în jurul meu, chiar dacă eu n-o practic. Profesorul Ion Cojar ne spunea mereu că învingătorii nu sunt niciodată aceiași. Asta mă face să nu am invidii, de aia nici premiile nu mă mișcă prea tare.

– Și totuși, ele au venit. În 2023, pentru „Mamă”, spectacolul Marianei Cămărășan, ai primit Premiul Uniter pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

– Au și premiile importanța lor. În cazul meu însă, Uniter-ul acela a coincis cu o perioadă personală grea și s-a mai și suprapus pe mai multe scandaluri din lumea teatrului, care ne-au consumat pe toți emoțional. N-am avut deci când să mă bucur de el. Cred enorm în spectacolul Marianei Cămărășan, cred că premiul a fost încununarea unui moment, dar nu cred că el mă face mai mult sau mai puțin actriță, mai mult sau mai puțin decât Cendana Trifan. Partenerii tăi nu joacă cu premiul, cu cărămida aia pe care nu știi pe unde s-o pui. De fiecare dată când urci pe scenă, o iei de fapt de la zero.

– Dar de glamul covorului roșu te-ai bucurat? Cele mai recente filme în care ai jucat au ajuns și-n festivalurile internaționale.

– Pe covorul roșu, totul e mult mai organizat decât pare. Ți se spune exact la ce minut intri, câte minute ai voie să stai la poză, ce să faci. Se intră și se iese pe bandă rulantă, e o mașinărie foarte bine regizată. Am avut însă bucuria imensă de a vedea pentru prima oară filmul Ivanei Mladenovic chiar la Locarno, și m-am îndrăgostit de Katia Pascariu. N-am crezut că pot trăi o emoție artistică atât de mare într-o sală de cinema, ce a putut face actrița asta pe ecran m-a transfigurat. Aproape nu-mi venea să cred că am lucrat împreună.

„E groaznic să trebuiască să joci când inima ta e praf”

– Premiera românească a filmului „Sorella di clausura” va avea loc în mai puțin de o lună de zile. Ai lucrat bine cu Ivana Mladenovic?

– Filmările m-au prins pe mine într-o perioadă complicată. Treceam printr-o despărțire, după o relație care durase foarte mult. Și faptul că nu eram în cea mai bună stare de spirit m-a făcut să mă simt insuficientă, aveam sentimentul că nu pot da chiar totul. E groaznic să trebuiască să joci când inima ta e praf. Pe de altă parte, am trăit și cealaltă față a lucrurilor, să-mi doresc să am repetiții și filmări non-stop, de dimineață până noaptea, numai ca să nu-mi amintesc prin ce trec. Am avut însă norocul unei echipe extraordinare, cu oameni care mă știau bine și știau prin ce trec, care și-au dat seama că starea mea vine dintr-o sensibilitate excesivă, nu din vreo alintare absurdă. Până la urmă, cine empatizează cu adevărat cu tine nici nu trebuie să mai zică ­nimic.

– Cum e Sibiul tău, Cendana? Ești legată de el emoțional? Ai trasee sentimentale?

– Am, am. E minunat să te plimbi prin oraș dimineața, când nu e nimeni, când nu ți-ai băut cafeaua și încă nu ești conectat la viața ta. Vezi atunci orașul cu ochii proaspeți ai vizitatorului, nu cu ai celei care locuiește în el. Uneori, mă pierd cu privirea spre o terasă de deasupra lumii. O văd când trec prin Piața Schiller, nu știu cine locuiește în casă, dar mi-ar plăcea să beau mai multe cafele acolo, cândva. În orice caz, mi-a luat timp să mă recâștig pe mine și să redescopăr orașul cu ochii femeii de-acum.

– Ai ieșit acum la lumină?

– Nu știu dacă am ieșit de tot, dar știu că pot să râd și să mă bucur. Sunt într-o nouă relație, reînvăț să trăiesc, să fac lucrurile în alt ritm. Sunt mai atentă la ce e important pentru mine cu-adevărat, dar și mai precaută ca altădată. Mai ridic puțin aripile să le dezmorțesc, dar nu sunt chiar pregătită de zbor.