DIA RADU

„Puterea de a da solzii jos de pe ochi”

Am avut perioade în viața mea – cum a fost anul ăla teribil și suspendat al pandemiei – când, deși lumea ardea pe dinafară, viața mea curgea liniștit înăuntru. În dormitorul meu răsăreau și apuneau stele, de la birou simțeam cum adie vânturi tainice, iar pe aleea îngustă dintre bucătărie și baie înfloreau trandafirii. O lume întreagă se năștea și apunea între patru pereți și mi-eram suficientă mie însămi, pentru că eram, pur și simplu, îndrăgostită. Nici n-aveam nevoie să îl văd mereu, mi-era de-ajuns că ieșisem din mine, că viața căpătase din nou densitate.

Sunt ani de felul ăsta, când nu mai contează dacă lumea se prăbușește, dacă ziarele urlă a criză, dacă ai sau nu bani destui, ani în care, cum spunea un poet, îți revin superputerile: zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp. Și mai sunt și ceilalți, care trec al naibii de greu, în care înaintezi ca prin păcură, cu o sută douăzeci de mii de kilograme în plus. Pentru mine, ultimii doi ani au fost exact așa. De-a lungul lor, m-am oprit de multe ori și m-am privit ca pe-un străin. Unde greșesc, ce șurub n-am strâns, de mi-am interzis singură bucuria?

Mi-am amintit atunci, cu o invidie aproape rușinoasă, de zilele în care urcam muntele singură, fără să simt niciun gol, de nopțile în care dansam la festivaluri, de parcă ziua de mâine nu exista, de diminețile cu cortul pe plajele sălbatice ale Bulgariei, când din somn coboram direct în mare. M-am gândit dacă nu cumva e vârsta. Dacă maturitatea nu e tocmai îndârjirea cu care duci fiecare zi până la capăt, răbdarea cu care înghiți inconsecvențele altora, diplomația cu care aplanezi conflicte, calculele strategice despre ziua de mâine. În tinerețea mea zbuciumată mă întrebam, adesea, de ce grația ni se dă doar pe bucăți? De ce ține doar un pic și pleacă atât de repede, lăsându-ne în loc un dor care ne bântuie apoi zile și ani? Poeții o cântau ca pe destin, călugării mă-nvățau că e doar răsplată pentru strădania cu mine și-mi ziceau să nu mă agăț prea mult, că restul va veni după, de unde nu-i nici întristare, nici suspin. Nu mi-a fost de-ajuns răspunsul lor. De multe ori am forțat grația, am dinamitat regulile, am lăsat muzica să-mi bubuie pereții inimii, am iubit, am dansat, am călătorit fără planuri, am scris până târziu în noapte. Când grația s-a retras ca mareea și muzicile care m-au vindecat de-atâtea ori n-au mai avut putere, am suferit, m-am reinventat, am dansat mai puțin, n-am mai urcat niciun munte singură, dar am scris din nou.

Până într-o dimineață în care, stând pe marginea patului, am simțit din nou chemarea vieții. Nu o vedeam, dar aproape o pipăiam. Nu o auzeam, dar era acolo, beat-ul electric al unui cântec de sirenă din propriul meu piept.

Azi știu, pur și simplu, că nici crizele, nici austeritatea, nici războaiele nu te fac automat nefericit. Nu cred în ochelari de cal, în evitări sau în politica struțului. Viața e complicată, de multe ori nedreaptă, iar sărăcia, bolile și necazurile nu dispar când te prefaci că nu vezi. Există însă o disciplină a inimii, care-ți transmite, oricât de îngropată în griji ai fi, să nu uiți să te asculți. Bucuria, ca și nefericirea, vine de cele mai multe ori de la oameni. Uneori, îi ai aproape și nu-i vezi. Alteori, le ești aproape, dar ești invizibil. Grația pe care-o vânam cu îndârjire când­va e mai aproape decât credem. Nu-i niciun dar scăpat din cer – doar puterea de a da solzii jos de pe ochi, de a vedea și de a fi văzut.

CĂTĂLIN MANOLE

Părul din marginea Bărăganului

Era un păr bătrân la marginea câmpului gol. De acolo, cât vedeai cu ochii, era Bărăgan plat, nimic altceva. Eram un copil când bunicul mă ducea în acel loc. Mergea rău, boala și anii îi împuținaseră puterile și totuși, periodic, mă lua să mergem „până la părul bătrân”. Ne opream, el rupea un fir de grâu pe care îl cerceta atent, privea în depărtare și zicea doar: Uite, ce frumos e! Eram prea mic și nu înțelegeam nici ce era frumos în acel câmp gol, nici de ce avea el ochii încețoșați de lacrimi. Știam doar că de acolo pleca întotdeauna cu o lumină de fericire pe chip.

Mi-am amintit de acele plimbări în ziua în care am nimerit singur pe o plajă pustie. O plajă ca oricare alta, cu scoici și nisip și valuri rostogolindu-se neîncetat. M-am aplecat și am luat o scoică în palmă. Am privit-o atent. Era atât de frumoasă! Dantela marginilor era fără cusur, liniile perfect simetrice erau unite într-un mic bumb, infinite nuanțe de alb și crem o străbăteau, sideful interior strălucea discret. Era perfectă! Câtă frumusețe și perfecțiune în acea mică scoică, nu mai mare decât vârful degetului! Și în jurul meu erau milioane de astfel de scoici. Plaja întreagă era acoperită cu aceste mici bijuterii, pe care călcai fără să vrei, și le auzeai trosnind sub pași. Câtă frumusețe anonimă! Ce risipă de frumusețe și perfecțiune! Era de ajuns doar să îți oprești o clipă privirea și gândul pe ceea ce era în jur, să îți fixezi atenția pe un detaliu și, brusc, plaja devenea o nesfârșită galerie a frumuseții neștiute: o mână de nisip îmi părea miraculoasă prin culori și texturi, norii aveau forme cu înțeles, marea avea sclipiri ce îmi scăpaseră până atunci. Și mi-a venit și mie să spun, ca bunicul meu: „Uite, ce frumos e!”.

După mulți ani, m-am întors la părul bătrân. Era tot acolo, în marginea bărăganului gol. Am rupt un fir de grâu, i-am privit atent arhitectura desăvârșită, apoi m-am uitat în depărtare. Lanul unduia cu valuri alb-aurii. Pe cerul albastru și limpede erau nori ce își schimbau încet conturul, luând înfățișări de îngeri, corăbii sau animale fantastice. Stoluri de grauri zburau unduios dintr-un loc în altul. De undeva se auzea un guguștiuc. Frunzele părului spuneau povestea sevei ce urcă încet prin trunchi, ca să devină muguri, flori și fructe coapte, prin scoarța lui rătăceau furnici, ca prin văile unor munți cafenii.

Am moștenit această rețetă de la bunicul din Bărăgan: să pui pe suflet picături din oceanul de frumusețe al lumii. Printr-o chimie tainică, ele se transformă în picături de bucurie tămăduitoare. O pisică la fereastra unei case, un cuib de barză în vârful unui stâlp, două vrăbii alergându-se prin crengile unui pom, o nucă, un fir verde de pătrunjel sau, pur și simplu, un nor pe cer – e de ajuns să le ții în palmă sau în gând, să te uiți de-aproape la frumusețea lor perfectă, și o mică rază de fericire se va strecura pe chipul tău și în cămările inimii tale. Câteodată această frumusețe nesfârșită îți va înlăcrima ochii și vei redescoperi bucuria? Ea se află pretutindeni, în jurul tău.

IOAN T: MORAR

Foșnetul viu al măslinilor

Trăim într-un vuiet al lumii cum nu a mai fost până acum. (Am scris vuiet, iar calculatorul m-a corectat: vaiet). Tehnologia e gata să ne ia gândirea, să ne elibereze fără voie de sarcina de a mai fi noi înșine, medicina avansează și împinge limitele vieții tot mai departe. Bombardamentul cu informații nu se mai oprește, cărțile se vor scrie singure (oare se vor inventa și cititori artificiali?), muzica, la fel, nu-ți trebuie talent ca să compui, ci un computer bun, conectat. Pentru nevoile noastre trupești se găsesc sute de aplicații.

Și, totuși, cum scăpăm din încercuirea asta? Cum rezistăm acestui asalt neasemuit? Cât din noi ne aparține nouă? Ne rămân ritualurile mărunte ale fiecărei zile, momentele în care putem să ne sustragem internetului, să ne desprindem de prietenii ima­ginari, ne rămân refugiul în cărțile „de hârtie”, privitul pe geam fără ochelari inteligenți, mărunta libertate a singurătății, răsfoirea amintirilor despre zilele luminoase pe care le-am trăit.

De câțiva ani, am descoperit un nou refugiu perfect: livezile de măslini. De câte ori am ocazia, ies din orășelul în care trăiesc și mă îndrept spre livezile de măslini, un peisaj aproape banal, aici, în Provence. Chiar dacă nu bate Mistralul sau, în ținuturile Occitaniei, Tramontanul, livezile de măslini mi se pare că emit un foșnet viu. Verdele argintiu vibrează într-un anume fel, imperceptibil, dar vibrează. Privesc măslinii și știu că ei ne vor supraviețui. Pentru că măslinul e un arbore misterios și longeviv. Cel mai bătrân măslin din lume (considerat în general cel mai vechi măslin monumental și recunoscut pe scară largă ca atare) se află în satul Ano Vouves (sau Pano Vouves), pe insula Creta. Este cunoscut sub numele de Măslinul din Vouves și are o vârstă estimată între 2.000 și 4.000 de ani (majoritatea surselor și estimările științifice de la Universitatea din Creta indică spre 3.000-4.000 de ani, deși vârsta exactă nu poate fi determinată cu precizie absolută, din cauza lipsei miezului vechi al trunchiului). Un măslin care a fost plantat înainte de Hristos și care a traversat mileniile până azi. Când încă produce măsline! Nu, istoria nu l-a obosit. Nu am ajuns să-l văd, dar e pe lista mea de priorități. Am văzut, în schimb, cel mai bătrân măslin din Franța, în Roquebrune-Cap-Martin (pe lângă Monaco și Menton). I se spune Măslinul Milenar și are o vârstă estimată între aproximativ 1.800 și 2.500 de ani (majoritatea surselor indică 2.000-2.200 de ani, unele merg până la 2.500-2.800 de ani; estimările provin de la istorici și biologi). E impresionant, cu o grosime de 23,5 metri, înălțime de 15 metri, anvergură de circa 18 metri. E ca un templu viu, ca un mesaj care vine din lumea antică spre noi.

Am admirat mulți măslini multi-centenari (pe aici se zice, în provensală, că un măslin de o sută de ani e un „măslin copil”) care continuă să pună umărul la ceea ce dieteticienii numesc regimul mediteranean. Am văzut și livezi mai tinere, am avut privilegiul să fac parte din câteva jurii locale în care au fost judecate producțiile de ulei din Provence. Sunt atașat de acest arbore luminos și mă încăpățânez să cred că măslinii comunică între ei, că au un limbaj pe care noi nu-l vom înțelege niciodată, oricâtă inteligență artificială s-ar strădui să-i înțeleagă.

Un film italian mai vechi spunea că nu e pace sub măslini. Eu cred că e pace multă. Eu regăsesc, acolo, la marginea livezilor verzi-argintii, insule de liniște deranjată doar de foșnetul viu al frunzelor. Chiar dacă nu ajung între măslini, de câte ori îmi doresc, îi socotesc refugiul, arma mea aproape secretă, cu care lupt împotriva vuietului contemporan. Nicio inteligență artificială nu va putea inventa o ramură de măslin. Și nu va afla niciodată ce își spun, de mii de ani, măslinii despre noi.

OTILIA ȚEPOSU

Cinci mâțe, trei copaci…

Cinci mâțe, trei copaci și o bibliotecă sunt de ajuns ca să pot evada atunci când mi-e greu. Și câteodată… mi-e tare greu. Așa de greu, că parcă aș vrea să mă mai nasc încă o dată… nu ca să repet ceea ce am mai trăit, ci, dimpotrivă, ca să pornesc pe cu totul alte cărări, care poate ar fi mai drepte și mai luminoase, mai lipsite de obstacole, pericole și mai ferite de zăpușeala neputințelor de tot felul. Tocmai de aceea am învățat să caut în jurul meu portițe de scăpare, căi de alungat amărăciunea, tertipuri de-a crede în soare răsare, deși uneori e atâta ceață, că nu mai vezi nici măcar linia unde se întâlnește cerul cu pământul. Nimic nu e nou, eu nu sunt nici prima, nici ultima în această competiție a vieții, în această stăruință de-a descoperi începuturile și calea bucuriei, dar și menirea ei. Nu există rețete valabile pentru toți, fiecare își trăiește clipa, fericirea și nefericirea așa cum poate, așa cum îi permit înzestrările din naștere și educația. Și totuși, uneori, tare e greu când e greu… și când nimic din apropiere nu pare a fi un liman, un țărm pe care, dacă ai ajunge, ai putea da cu totul la o parte suferința, boala, singurătatea, incertitudinea clipei, marasmul lumii de azi, tot mai nesigure. Unde ai putea găsi o insulă a fericirilor? Și dacă ar fi să fie, cum ai putea ajunge acolo? Ce ar trebui să lași la o parte din viața de până acum, ce să uiți, ca să poți să te acomodezi cu atâta lumină și pace? Și oare, dacă ai ajunge, prin cine știe ce minune acolo, ai mai putea înțelege ce ți se întâmplă sau ai rămâne fără dureri și fără dorinți?

Cinci mâțe, trei copaci și o bibliotecă îmi sunt de ajuns să trec puntea dincolo de orice supărare, neîmplinire și luptă cu morile de vânt. Așa pot să reînvăț alfabetul fericirilor mărunte ale fiecărei zile, care-mi apar în multe chipuri: un măr roșu pe masa de lucru, felul în care cade lumina la ora dimineții pe un perete alb, lumea măruntă a viețuitoarelor descoperite într-un pumn de pământ, canale, artere, drumuri ale vieții desenate pe dosul unei frunze, un nor în formă de fluture, glasul clopotului de la biserica din capătul străzii care anunță ora amiezii, ecranul luminat al telefonului când sună un prieten drag, o melodie din vremea veche… Și ar mai fi și altele: să fii de folos unor apropiați, fără să confunzi devotamentul cu slujirea fără speranță; să dărui din timpul tău pentru împlinirea celor de lângă tine, fără să aștepți flori la statuie pentru asta; să găsești alinare și putere de a merge mai departe, învățând de la banala și neînsemnata iarbă pe care atâția o ignoră, o calcă în picioare, o tund, pentru ca ea să renască apoi cu tot mai multă voință; să crezi în vise care nu numai că se împlinesc, dar schimbă vieți.

Cinci mâțe, mari torcătoare, care-mi apără ­curtea de fantomele singurătății, trei copaci, cărora le dau binețe în fiecare dimineață și, dincolo de asta, mai important decât orice, o bibliotecă din care pornesc toate cărările mele spre vis, bucurie, fericire, o bibliotecă în care mă pot întâlni cu toate, absolut toate posibilele vieți pe care le-aș fi putut avea, dacă ar fi fost să fie… Asta este deja suficient să pot merge mai departe, ăsta e deja leacul pentru orice aș putea trăi în lumea aceasta.