Povești cu scriitori

Orașul din autobuz

În București, 232 nu e neapărat un număr, ci un autobuz care leagă cartierul Drumul Taberei de Ber­ceni. Îl aștept răbdător în stație, alături de o doamnă ascunsă sub umbrelă și un domn în vârstă care tocmai și-a aprins o țigară. Plouă mă­runt: țigara trebuie ocrotită cu palma, ca să rămână aprinsă, umbrela doamnei e nepu­tin­cioasă la toată apa pe care roțile ma­și­nilor o aruncă înspre noi. Ora­șul vuiește ca întotdeauna: sirene înde­părtate, claxoane, uruitul continuu al mo­toa­relor și, rar, aproa­pe miraculos, câte un croncănit de cioară. Un zgomot care, pen­tru orice bucureștean, a devenit o a doua piele: te-ai obișnuit cu el, e acolo, parte din tine. Autobuzul se apro­pie de stație, se aude un piuit intermitent, se deschid ușile, doam­na își strânge um­brela, domnul își aruncă țigara, urcăm. Sunt câteva locuri libere. O femeie între două vârs­te tușește pre­cis, la intervale egale, pa­noul electric al autobuzului bâzâie plăcut, în liniștea călduță a unor discuții despre programări la medic, Bolojan și desene ani­mate. Mă așez, șterg cu mâneca hainei aburul de pe geam. Orașul începe să alunece de-a lungul ferestrei: un stadion care a făcut oameni fericiți, o biserică la care femeia care tușește se în­chină, etaje întregi cu fe­restre pe care se prelinge ploaia, partere cu amanet, farmacii, case de pariuri, șaormerii, co­vrigării, bănci și centre medicale, un ci­­mitir în care odihnesc robii lui Dum­nezeu, Elena și Nicolae, câteva clădiri de sticlă și metal, pământ puțin, pe care se înalță betoane, schele și macarale, umbrele sub care se află oameni și, din nou, toate astea de la capăt și mai de­parte, până pe Calea Raho­vei. Încet, însă, odată cu Șoseaua Viilor, orașul se schimbă: apar mai întâi zidurile mo­horâte ale unor fabrici părăsite, iar prin­tre clădirile micuțe – vestigii delabrate ale unor vremuri trecute – se strecoară, a­proape neverosimil, câte un teren viran care își așteaptă cumpărătorii. Ora­șul pulsează strident, învăl­mă­șit, imposibil de cuprins într-o sin­gură privire, până când e acoperit din nou de liniștea cimitirului Bellu, apoi de zumzetul și blocurile de pe Șoseaua Olteniței. Co­bor. Îl salut pe Constantin Brânco­vea­nu, acum doar un bust aflat într-o inter­secție uriașă, traversez, mă opresc la poarta Orășelului Copiilor, apoi (exact ca scriitorul Mihail Se­bas­tian, înainte să fi devenit doar un nume de stradă, de stație și de parc), cotesc pe strada Dâmbului, spre intersecția cu strada Mărțișor. De aici, fără să mă intereseze stră­zile Jirului, Pajiștei, Stânei sau Col­­nicului, ar trebui să ajung. Har­ta îmi spune că drept înainte se află centrul comercial Sun Plaza. Is­toria, însă, spune cu totul și cu totul altceva.

Drumul dintre vii

Istoria e ca o doamnă ascunsă sub umbrelă, în stația unui auto­buz. Nu-i vei afla niciodată po­ves­tea, dacă treci indiferent mai de­parte. Iar istoria, aici, pe strada asta care leagă Șo­seaua Olteniței de Calea Văcărești, de la Orășelul Co­piilor până la Sun Plaza, coboară în timp ca să urce pe Dealul Piscului, cel mai înalt punct, și azi, al orașului Bucu­rești. În vremea dom­ni­torului Brâncoveanu, pe asfaltul pe care pășesc acum se aflau doar viile în­tinse ale boierilor Văcă­rești. Un drum de pământ le străbătea dintr-o parte în alta, numit, cum altfel decât Drumul dintre vii. Însă istoria, până să devină bust sau nume de stradă, e o poveste vie, răsucită, întortocheată, fabu­loasă. Odată cu martiriul lui Brâncoveanu, Țara Românească intră sub stăpânire fanariotă. Primul dom­nitor sosit de la Istanbul e Nicolae Mavro­cor­dat, în 1716. Noul voievod urcă cu alaiul său pe Dealul Piscului, pentru a privi, cu luare aminte, orașul întins, pipernicit și sărăcăcios, pe care îl luase sub stăpânire. Se lămurește. Din motive strategice și duhovnicești, hotărăște că boie­rii Văcărești ar fa­ce bine să-i doneze, de bună voie și nesiliți de ni­meni, o mare parte din moșia lor cu viță de vie. Constantin Văcărescu e de acord. Astfel, începând cu anul 1716, timp de 6 ani, aici, pe coama dealului, în locul ăsta unde astăzi se află un mall, a fost construită Mânăstirea Văcărești, o adevărată cetate, în­tinsă pe aproape două hectare, o minunăție ne­maivăzută în acele timpuri, închinată Domnului Dumnezeu și domnului fanariot. Altfel, ca orice om politic din orice fel de vremuri, Mavrocordat a avut grijă să-și pună pecetea pe un hrisov domnesc în care scria că, din veniturile sale, mânăstirea trebuia “streinii să-i primească, pre goi să-i îmbrace, flămânzii să-i sature, bolnavii să-i caute, pre cei din temniţi să-i cerceteze cu milă”. În traducere liberă, asta a însemnat că o avere imensă, de multe ori ob­ținută abuziv, a început să se reverse spre noul lăcaș al Domnului. Dacă bogățiile dăruite așeză­mân­tului religios n-au ajuns niciodată la cei ne­voiași, la 1724, odată cu sfințirea bisericii, cronicile vremii spun că “viile Văcăreștilor au dat must cât pentru toată țara”. Un palat dom­nesc (loc de re­fugiu în cazul unei re­be­liuni a populației), o școală în limba grea­că, o tiparniță și o bibliotecă uriașă au în­căput și ele, pe lângă chiliile călugărilor, în in­teriorul zidurilor groase ale mânăs­ti­rii. În 1730, însă, de­oarece căile Domnului sunt mereu încurca­te, izbucnește o epide­mie de ciumă, iar din toată măreția ctito­rită de el aici, lui Ni­co­lae Mavro­cor­dat îi rămân doar liniștea și verdeața unui loc de veci, cei doi metri de pământ și o piatră fu­nerară. După moartea lui, noul domni­tor, fiul său, Constantin, continuă însă daniile către mânăstire și îi adaugă noi și noi construcții.

Doar că istoria, exact ca acea doamnă care așteaptă într-o stație până când au­tobuzul so­sește, are felul ei de a călători prin timp. Înăbușirea revoluției de la 1848 găsește Bucureștiul în imposi­bilitatea de a întemnița răzvrătiții. Mânăs­tirea Văcă­rești devine, pentru prima oară în istoria ei, temniță, iar odată cu secula­ri­zarea averilor mâ­năstirești din timpul domniei lui Cuza, temnița aceea tem­po­rară devi­ne, pentru multă vreme, cea mai mare închi­soa­re a orașului. Visul lui Ma­vro­­cordat se sfârșise. Chiliile de odi­nioară ale călugărilor sunt ocupate dintr-odată de hoți mă­runți, de cri­mi­nali și deținuți po­litici. Viile Văcă­reș­tilor din apro­piere încep să se umple, încet, de casele mici ale mun­citorilor sosiți din sate să lu­creze la fabricile din vale. La începutul secolului XX, încon­jurată de treimea deloc sfân­tă a închisorii, a “bala­mucului” în­ființat de Alexan­dru Obregia și a cârciumii Mandravela, o ma­hala pestriță, sără­căcioasă, noro­ioasă se înfiripă aici, pe Dealul Pis­cului. În 1919, o altă doam­nă decât cea din stație, sosită nu cu au­tobuzul, ci cu trăsura, până în locul în care am co­borât și eu, o lua la pas, încărcată cu oale și ulcele pli­ne cu mâncare, prin noroiul cumplit prin care bir­jarii refuzau să mai treacă, spre Închisoarea Văcă­rești. Istoria, ca o um­bră, o urma îndeaproape, pă­șind odată cu ea spre ceea ce avea să devină în curând cea mai luminoasă poveste din viața acestui cartier.

Flori de mucigai

Din deținuții care au ocupat de-a lungul vremu­rilor vechile chilii ale călugărilor de la Văcărești, printre cei mai renumiți au fost cei întemnițați aici în urma Procesului Ziariștilor din 1919. Acuzați că prin articolele pe care le-au semnat în presa bucu­reșteană, în timpul ocupației germane din Primul Război Mondial, “au lucrat sub ordinul Koman­da­turei” și “au atentat la siguranța statului”, mai mulți jurnaliști sunt condamnați, în urma unui simulacru de proces, la 5 ani de închisoare. La câteva luni du­pă ce o înfrângere cumplită se încheiase cu cea mai glorioasă filă din istoria României, Marea Unire, țara avea nevoie, totuși, de țapi ispășitori. Și pentru că, atunci ca și acum, marii dregători, cei cu ade­vărat vinovați pentru compromisurile și umilințele din anii războiului, se aflau deasupra legii, soluția simplă a fost ca atenția să fie îndreptată în altă di­recție. În fruntea acelor oameni care au plătit pentru păcatele altora s-au aflat bătrânul scriitor Ioan Slavici și jurnalistul și poetul de mare talent (încă nedebutat pe atunci într-un volum), Tudor Arghezi. Dacă pentru Slavici, un obișnuit al închisorilor, penitența nu-i putea știrbi în niciun fel demnitatea, “gă­sindu-se” (așa cum avea să-l portretizeze Ar­ghezi, într-un articol din 1943, publicat în ziarul Vre­mea) “pietrificat în starea de insensibilitate a se­rio­zității liniștite”, pentru mai tânărul său confrate, acea perioadă de detenție – schimbată printr-un act de mărinimie regală, la doar 11 luni – avea să cân­tă­rească enorm în destinul său. Aici au fost ima­gi­nate, apoi scrise “cu unghia pe tencuială/ pe un pă­rete de firidă goală,/ pe întuneric, în singu­rătate,/ cu puterile neajutate” florile de mucigai. Pentru că dincolo de forfota și universul pestriț, plin de în­tâmplări cu osândiți mici și mari și gardieni mai mult sau mai puțin mizerabili (povestite mai târziu în Poarta Neagră), de sporovăială, uneori veselă, și lamentații, de cele mai multe ori triste, de bubele, mucegaiurile și noroiul    zilelor, nopțile lungi de Fe­brua­rie, cu ploaie măruntă, sâcâietoare, opacă, în in­teriorul zidurilor groase ale vechii Mânăstiri Vă­cărești, trebuie să fi fost cumplite. Abia atunci, noap­tea, cu adevărat singur, cu “unghia îngerească” tocită, cu “sete de apă” și “foame de scrum”, cu du­rerea cumplită a mâinii, ca o gheară care se silește să scrie mai departe, “cu unghiile de la mâna stân­gă”, Arghezi descoperă că dincolo de deznădejde și gratii se vor afla mereu scrisul și li­ber­tatea. Dacă scrisul, după cum avea să declare mai târziu, “e o mare nenorocire … de care nu pot să mă debarasez”, libertatea era – nu doar o stare, ci ceva concret, simplu, copleșitor de frumos, aflat doar puțin mai departe de fereastra celulei, aici, pe Dealul Piscului. În nopțile acelea nesfârșit de lungi, în care Fe­brua­rie a devenit încet primăvară, Arghezi simte, proba­bil, cum numai tristețea aceea adâncă și copleșită de lumină te poate faci să înțelegi, că raiul se află pe pământ, pe colina asta unde “zboară pe o aripă uliul și plu­tește barza peste împărății de sălcii, plute și grădini în care cântă cucul, mierla, și noaptea, la lună și la lu­cea­făr, balta vastă e strecu­rată între câm­piile de cimbru”. Visele pot în­muguri și ele, la fel cum o fac co­pacii. Iar zilele, chiar și cele de temniță, vor fi me­reu mai senine, odată ce o vei ve­dea pășind pe poarta închisorii, plină de oale și ulcele cu mâncare, de noroi, de oboseală și dragoste, pe soția ta, Pa­raschiva.

Portret al artistului la tinerețe

“O ciorbă a Paraschivei face mai mult decât toată literatura mea!”, avea să spună, în 1956, trecut bine de 70 de ani, Arghezi. Nu e doar o de­clarație șar­jată, nonconformistă de dra­goste, cum ar putea părea la prima vedere. E un crez intim, în care se as­cunde, de fapt, po­vestea unei vieți. Născut în București, la 21 Mai 1880, într-o fa­milie cu origini olte­nești, Ion Nae Theo­do­rescu a avut o copi­lărie complicată, pe ca­re, mai târziu, odată de­venit Tudor Arghezi, a descris-o în doar câ­teva cuvinte: “este cea mai amară vârstă a vieții. N-aș mai voi să fiu o dată copil”. Ce se știe e că, la 11 ani, cu un tată mai mult absent din via­ța sa, tânărul elev es­te obligat să se în­trețină singur, dând meditații altor copii. La sfârșitul gimnaziului, lucrează ca ucenic pie­trar la o ca­să de pompe fune­bre. Intră la liceul Sfântul Sava, unde îi cunoaște pe cei care îi vor fi pri­eteni o viață: Gala Ga­laction și Ni­cole Co­­cea. Continuă să dea medi­tații ca să se în­trețină, apoi aban­do­­nează cursu­rile li­ce­ale ca să lucre­ze ca la­bo­rant la o fa­brică de za­hăr din Chi­tila. Viața asta plină de lipsuri nu-l oprește, în­să, să de­buteze ca poet, în 1896, cu sem­nătura Ion Theo, în re­vista Liga Or­todoxă. “Acest tâ­năr, la o vârstă când eu gân­gă­veam versul, ru­pe cu o cutezanță fără margini, dar până as­tăzi coronată de cel mai stră­lucit succes, cu toată tehnica versifi­cării, cu toate banali­tă­țile de imagini și idei, ce multă vreme au fost so­cotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii și a artei”, avea să îl descrie pe debutant orgoliosul di­rector al pu­blicației, nimeni altul decât marele poet Alexandru Macedonski. Tânărul pu­blică mai de­par­te în diferite alte reviste și semnează pentru prima oară cu pseudonimul Arghezi. La 19 ani, se în­dră­gostește ne­bunește. Iubita sa moare. Dez­nădăj­duit, caută alinarea în dragostea lui Dum­nezeu. Se călu­gărește, în 1900, la Mânăstirea Cer­nica, de unde va pleca, în 1904, iarăși îndrăgostit, de data asta de poeta și profesoara de științe na­turale Constanța Zissu. În 1905 i se naște primul co­pil, marele foto­graf de mai târziu Eli Lotar (Elia­zar Lotar Theo­do­rescu). Obține, în 1905, diploma de bacalaureat, pleacă la Pa­ris cu noua familie, pe­trece puțin timp într-o mânăstire catolică din El­ve­ția, ajunge student la Freiburg, ceasornicar și bi­jutier la Geneva, anar­hist, grădinar, portar de cale ferată, negustor de căr­buni, se familiarizează cu ope­ra lui Pascal, ascultă Wag­ner la Paris, călătorește pe un Harley-Davidson, desco­peră pictorii impre­sioniști, învață limba en­gleză la Londra, muncește din greu și în Italia și se întoarce în țară în 1910, după 5 ani de pribegie, des­pre care avea să spună mai târziu că i-au adus desă­vârșirea scrisului.

Dar toată această zbatere continuă de până la 30 de ani l-a învățat pe scri­itorul cano­ni­zat de mai târziu și altceva: că viața e o luptă sălba­tică, prin care trebuie să răzbați, că nu există creație de dragul creației, ci doar muncă, muncă asi­duă, muncă fără răgaz, muncă. Ajuns din nou la Bucu­rești, devine membru marcant în Socie­tatea Scrii­to­rilor Români, jurnalist temut și res­pec­tat, un om pe picioarele sale care reușea să se în­trețină, mai mult decât onorabil, din scris. “Dacă strechia putu­roasă a căsătoriei mă va mai izbi, am să iau o fată care să știe să facă bucate”, spune, în 1913, după divor­țul de Constanța Zissu. Trei ani mai târ­ziu, în 1916, odată cu intrarea României în Pri­mul Război Mon­dial, se căsătorește pentru a doua oară, de data as­ta cu o femeie cu origini sim­ple, bucovinene, Pa­ras­chi­va Burda. “Ne-am luat din dra­goste adâncă și toa­tă viața noastră nu a fost decât dra­goste, măcar că diverse prăpăstii ar fi putut să ne despartă”. În anii de război, cola­bo­rează la Gazeta Bucureștilor, o anexă a ga­zetei ger­mane Bukarester Tageblatt, colabo­rare care îi va aduce întem­nițarea la Vă­că­rești. Eli­berat la înce­putul anului 1920, Tudor Ar­ghezi se mută cu soția sa într-un apartament de pe fostul și actualul bulevard Elisa­beta. Con­tinuă să colaboreze cu o serie de publi­cații, refuzând orgolios însă orice contract de angajare. În decem­brie 1924, se naște primul copil al lui Tu­dor și al Paras­chivei, Domnica – Mitzu­ra, iar la un an dis­tan­ță, cel de al doilea, Iosif – Baruțu. Chiria apar­ta­men­tului de pe Bulevardul Elisabeta se tot mărește. În 1926, în ziarele bucu­­reștene se strecoară o mică știre, cum că Primăria Bucu­reștiului scoate la vânzare, la un preț modic, loturi de pământ pe Dealul Piscului, din ma­halaua Cărămidarilor (actualul cartier Ti­­neretului). Tudor și Paraschiva tre­buie să fi simțit atunci, nu se poate altfel, că în acel anunț se află o poartă a vieții care trebuie, din motive doar de ei știute, neapărat des­chi­să.

Grădinile cu mărțișoare

Când, în 1926, Arghezi ajunge din nou pe Dea­lul Piscului, de data asta ca să vadă ce loturi a scos primăria la vânzare, e primăvară. Zăpezile iernii, va scrie Baruțu în memoriile sale, se topiseră de cu­rând, iar noroiul aproape că înghițise puținele case care se aflau pe deal. O turmă de oi păștea aproape de râpa cu lut fărâmicios, iar într-o groapă adâncă, plină ochi cu apă, aflată în mijlocul acelui, impropriu spus, drum, “se scăldau bivoli până la coarne”. Un abur de ierburi abia încolțite, de pă­mânt reavăn, de smârcuri îndepărtate, de vânt mângâietor și cald, în care s-au cuibărit păsări, tre­buie să-i fi amintit acestui om ceea ce a simțit cu puțini ani înainte, în nopțile din închisoarea aflată atât de aproape de aici. Primăvara ca o forfotă și un freamăt, realitatea care se destramă în fâșii mă­runte de miracol, un miracol care vibrează. Volup­tatea aceea adâncă, pe care un poet o simte mai bine ca oricine. Iar primăvara, atunci, fix cu un veac în urmă, Arghezi a mai observat ceva, în cele câteva grădini ale oamenilor aflați pe deal: pe cren­gile spinoase, înflorite de curând ale gherghina­rilor, fluturau, ca alte mici miracole, firele roșii de borangic ale mărțișoarelor. Frumusețea, spune o vorbă veche, se află în ochiul celui care privește. Acolo unde alții s-ar fi îngrozit, probabil, de maha­laua pustie, sălbăticită și îndepărtată, el vede raiul visat în singurătate. Se hotărăște și cumpără aproa­pe patru pogoane de pământ, exact în dreptul acelei bălți unde se scăldau bivolii. “Toți cei cărora le-am spus ce vreau să fac m-au compătimit pentru gestul meu îndrăzneț de a-mi așeza sălașul într-o pustie­tate unde te puteau mânca lupii și unde nu exista nicio înlesnire pentru o viață civilizată. Nu tu electricitate, nu apă, nu canalizare, nu telefon, nu stradă, nu trotuar…

La alegerea acestui loc poate că a contribuit și popasul pe care l-am petrecut în pușcăria din apropiere. Mă gândeam ades la eforturile Paraschivei, tânără pe atunci, pe care le făcea ca să-mi aducă de la mare depărtare mân­care de acasă. În acest caz, alor mei le va fi mai ușor să-mi aducă la poarta Văcăreștilor o mâncare caldă, locuința fiind aproape”. În spatele imaginii de mai târziu a bătrânului elegant, cu ochelari, bască și țigară fumegândă, s-a ascuns mereu un om pragmatic, răzbătător, ironic, nesupus, scăpărător de inteligent, plin de umor și rezervat în privința vieții private. Dar în descrierea aceasta a soției care nu va mai fi nevoită să aducă mâncare de la mare depărtare, se ascunde o recunoaștere implicită a felului în care Arghezi își vedea scrisul – coroziv, nesupus, deranjant pentru stăpânire, în pericol oricând de a-l trimite iarăși în temniță – și un oma­giu blând, recunoscător, pentru ce va să însemne un bol de mâncare caldă. “La scurtă vreme de la închegarea Mărțișorului, împrejurimile au fost ocupate de case și căsuțe construite de oameni necăjiți, funcționari mici și lucrători de la fabricile din vale. Odată cu dezvoltarea așezării, s-au în­mulțit și necesitățile populației, descălecată, ca și noi, în lăstăriile din vecinătatea pușcăriei și a crâșmei Mandravela. Lampa de petrol se cerea înlocuită cu becul electric… Mai erau necesare niște străzi cu oare­cari trotuare și câte altele, ca în orice no­uă așezare. În aceas­tă situație, mahalaua m-a ales delegat, nu deputat, ci un fel de alergător pe la toate icoanele, ca să câștig bunăvoința edililor… și, cât de omenie, cât din interes electoral, mahalaua Mărțișor a avut lumină, străzi pietruite, tramvai pe Șoseaua Olteniței și autobuz pe Văcărești. Am făcut tot ce-am putut ca oamenii între care trăiam sa se sim­tă în rândul oame­ni­lor”. Odată cu de­mer­surile și stăruința lui Tudor Arghezi pe lângă primărie, nu doar că Dealul Piscu­lui a intrat în rândul lumii civilizate, dar colțul acela de mahala a primit, tot la rugămintea scriitorului, și numele acesta care se păstrează până azi: Măr­țișor.

Raiul cu jucării

“Mărțișorul e patria literaturii mele. De acolo au ieșit Cuvintele potrivite și toate scrierile adu­nate acum într-o mulțime de volume, gândite la o masă dintr-o cameră mică, pe care mi-o rezer­va­sem pentru reverie. Cred că acolo mi s-a plămădit cerneala și mi-a înviat oarecum condeiul”.

Tudor Arghezi publică târziu, la 47 de ani, primul său volum de versuri, abia după ce devine proprietarul acelui lot de pământ de pe Dealul Pis­cului, pământ pe care îl va preschimba, încet, într-un adevărat paradis lumesc. Vreme de 12 ani, cu ajutorul unui arhitect danez, înalță cu răbdare și tru­dă, cu ajutor regal și împrumuturi, o minunăție de casă, în stil scandinav, cu 18 camere. De scris, va scrie mereu, neîntrerupt, egal cu sine, la umbra unui vișin sau a nopții, carte după carte, vreme de alți 40 de ani. Ani în ca­re va cu­noaște gloria, amarul, părăginirea, apoi iarăși triumful vieții literare: premiul național de po­ezie în 1936, detenția din timpul nazismului, în 1943, ostracizarea din primii ani ai regi­mului comunist când, cu revista sa, ”Bilete de Pa­pagal”, preschim­ba­tă în cornet, vindea ci­reșe la poarta casei, apoi, din 1954 și până la sfârșit, în 1967, iertarea recompensată cu pre­mii, traduceri, medalii și funerarii naționale. Ani în care va desco­peri, însă, că toate lu­cru­­rile astea înseamnă prea puțin față de smerenia tihnită a sim­pli­tății. Pentru că aici, în grădina miraculoasă a Mărțișorului, împrej­muită de jur împrejur cu tufe de liliac, într-o li­vadă cu cireși, vișini, gutui, pruni, meri și nuci, despărțită de o fâneață cu grajduri și prisacă, și umbrită de o boltă veche de viță de vie, printre albine, rațe, găini, gâște, vaci, capre și iezi, cu o mulțime de pisici și o dinastie întreagă de câini îndrăgiți, doi copii, Mițu și Baruțu, au gustat pe săturate din bucuria fără margini a copilăriei pe care părinții lor, Tudor și Paraschiva, nu o cunos­cuseră niciodată. Ca fost călugăr, Arghezi trebuie să fi știut ceea ce leul evanghelistului Marcu și vul­tu­rul lui Luca au ajutat să fie scris: “Adevărat vă spun, că oricine nu va primi Împărăția lui Dumne­zeu ca un copilaș, cu niciun chip nu va intra în Ea!”. E de ajuns să citești doar Cartea cu jucării a lui Arghezi, ca să înțelegi că omul ăsta și-a trăit până la urmă copilăria, târziu, aici, la Mărțișor. Cum, iarăși, dacă vei asculta ceea ce a povestit cândva, într-un interviu, Mitzura, vei afla că nu ea, fetița, ci mama ei, Paraschiva, se juca cu păpușile din casa    asta, devenită din 1974, muzeu.   

O sută de ani de dragoste

În 1935, Mihail Sebastian (astăzi un nume de stație, de stradă și de parc) bătea la toaca de metal aflată la poarta grădinii și pășea înăuntru, pe o potecă lungă de pământ și piatră, ca să descopere uimit că marele poet îi vorbește – nu doar despre scris, ci și despre vaca sa, Joița. Aceeași poartă s-a deschis și acum, într-o zi ploioasă de februarie, după ce am sunat la interfonul de la numărul 24 de pe strada Mărțișor. Pășesc, la rândul meu, pe același drumeag de pământ și piatră, într-o poveste veche, care tocmai împlinește o sută de ani. Un veac, nu de singurătate, ci de liniște, liniște miracu­loasă, liniște împresurată de jur împrejur, de un oraș furios, care vuiește. Un nuc bătrân își așteaptă frunzele cu care să umbrească mormintele lui Tu­dor, al Paraschivei și Mitzurei Arghezi. Casa me­morială, vizitatori. Intru. Urc la etaj, mă plimb încet prin toată încremenirea care a fost cândva plină de viață. Privesc de pe fereastră grădina, blocurile noi ridicate dincolo de ea, casele mici și mari, adunate de-a valma de-a lungul timpului, sigla uriașă a unui mall, care a fost cândva mânăs­ti­re, apoi închisoare, apoi, în 1986, prin voia robi­lor lui Dumnezeu, Elena și Nicolae, nimic. Cobor, intru apoi în fosta tipografie a familiei, distrusă de co­muniști cu baroasele, astăzi o sală spațioasă, tics­ită de fotografii. Îi văd pe Tudor, pe Paraschiva, pe Mitzura și Baruțu, fericiți. Văd și tristețea scriito­rului bătrân, cu vița de vie smulsă de aceiași comu­niști, obligat, spre sfârșitul vieții, să-și doneze Măr­ți­șo­rul statului, doar pentru a mai fi lăsat, când și când, vara sau de sărbători, acasă. Dar cel mai mult, în fotografiile astea, văd dragostea. Dragos­tea fără margini, dragostea simplă, vindecătoare a unor oameni pe un petec de pământ pe care și l-au făcut rai. Cea mai frumoasă poveste a acestui colț mă­runt de București, care astăzi se numește Mărțișor.             

Pe 12 Iulie 1967, la aproape un an de la moartea Paraschivei, Tudor Arghezi scrie ul­timele sale versuri: “Mă chemi din depăr­tare și te ascult,/ n-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult”. Două zile mai târziu, se duce. “Vă pizmu­iesc, omeniri rămase după mine, că o să as­cultați vântul, pe care nu-l voi mai auzi, că veți călca pământul, pe care eu nu-l voi mai călca, că veți sorbi lumina, care pe mine nu mă va mai atinge, că veți mai auzi ful­gerele, apele, cântecul vân­tului, suspinul oa­menilor, șoapta și mi­reasma porumbului, parfumul pământului, care va fi numai al vostru… (…) Aprindeți măcar o candelă pen­tru mine, dar băgați de seamă să fie pusă la cap, pe care-l veți găsi ca o ceață în stihurile mele, murmurate de adierile de prin grâu și porumburi, a căror pâine nu o mai gust”. Arghezi s-a dus și a rămas. Nu doar în scris, ci și în grădina asta care își așteaptă primăvara. E liniște. Plouă mărunt. Orașul vuiește, departe.

(Mulțumiri speciale doamnei Jenica Potop, călăuza mea în grădina Mărțișorului.)