Un an minunat

– Dragă Tania, prima noastră întâlnire a avut loc acum un an, când, proaspăt venită din Basarabia, luai pe sus scenele din România, într-o ascensiune fulminantă. Dar visul tău de succes mai avea un pas ca să se împlinească: să cânți pe scena Sălii Palatului din București. Și iată că pe 8 Mai, cea mai mare scenă a României își va aprinde luminile pentru tine. Pari pregătită deja. Ai avut un an 2025 foarte bun…

– A fost unul dintre cei mai intenşi ani ai vieţii mele, mai ales profesional. Am avut trei mari turnee, unul european, în zece oraşe, unul american (Statele Unite şi Canada), ambele alături de moldovenii mei de la trupa The Motans. Al treilea a fost în România: zece oraşe, în luna Noiembrie. Ce bucurie să cânt în toate regiunile ţării, ce primire, ce emoţii! Am cunoscut oameni atât de frumoşi, care mi-au dat mare curaj şi încredere că fac bine ce fac. Cel mai plăcut sentiment este când mi se spune că le sunt de folos, că muzica, dar mai ales versurile mele îi ajută în diferite circumstanţe ale vieţii. Primesc nişte mesaje extraordinare, este o bucurie de nedescris să constat ce public elevat am. Intelectuali care înţeleg tâlcul, metafora, gluma… Dincolo de flori, de aplauze, pentru mine, relaţia cu oamenii e cea mai importantă. Vreau ca muzica mea să le fie de ajutor. Să se regăsească în ea, mai ales sufletește.

La șlefuit diamante

– Îndrăgostirea dintre tine și public se vede cu ochiul liber, prieteni care discută despre viaţă la un pahar de vin bun, moldovenesc. Cum îți deschizi drumul spre sufletul lor?

– Este felul meu de a fi. El nu poate fi plănuit. Singura strădanie este să nu-mi pierd firea, să rămân și pe scenă aceeaşi Tania din viața de zi cu zi. Succesul e ceva relativ, oscilează mereu, este ca viaţa – niciodată în linie dreaptă. Deși rămâi fidel felului tău de a fi, nu poți controla succesul. Ce pot face este să ţin aproape de spectatori, ori asta nu se poate decât prin sinceritate. Muzica înseamnă mai mult decât scene grandioase, auditoriu mare, succes, ea trebuie să le schimbe măcar puțin viața oamenilor în bine. Asta este puterea minunată a artei, să-i facă pe oameni mai fericiți. Să îi ridice măcar puțin peste grijile zilei. Să le dea aripi. În acest sens, cel mai mult şi mai mult îmi place procesul de creaţie – când scriu versuri, când fredonez linii melodice, când le lucrez cu trupa mea de băieţi magnifici. Apoi, să cânt pentru prima dată publicului melodia astfel creată. Când piesa e înregistrată, când are videoclip, ea parcă se îndepărtează de mine. Tocmai am lansat „Ea, niciodată”, melodia mea preferată dintre toate câte le-am scris. Am fost într-o euforie incredibilă când a fost gata înregistrată, am ascultat-o neîntrerupt. Acum o las să zboare. Da, cel mai mult îmi place să-mi explorez lumea interioară, să descopăr alte şi alte diamante ce trebuie şlefuite. Şi, imediat ce descopăr ceva nou, să îl împart cu lumea.

– Asta te face şi foarte vulnerabilă. Nu te sperie acest lucru, mai ales în prezent?

– Eu nu mă tem să fiu vulnerabilă. De ce aş face-o? Am următoarea convingere de neclintit: ce avea să ni se întâmple rău nouă, oamenilor, s-a întâmplat deja, când ne-am născut. În acea clipă e clar că vom muri, doar ziua în care se va întâmpla e un mister. Ea poate fi azi sau peste o sută de ani. Și atunci, în această străfulgerare de viață, nu e oare păcat să te temi să spui ce simţi, să te prezinţi aşa cum eşti? Oamenii au nevoie să fie martorii vulnerabilităţii, mai ales în ce-i privește pe artişti – este un lucru care le dă curaj, se creează solidaritate. Iată, idolul tău e ca tine, când merge acasă e „om”.

Zbuciumul bate furtuna

– Iată o întrebare, care li se pune frecvent artiștilor: din ce îți tragi inspirația?

– Creaţia are obligatoriu nevoie de atenţie către cele mai mici gesturi. Scriu din experinţa mea, dar în egală măsură, mă inspiră oamenii din jur şi poveştile lor. De la amănunte pe care le observ într-o plimbare în parc, până la prieteni care trec prin tot felul de experienţe de viaţă, poveştile lor devin poezii pentru mine şi, implicit, versurile cântecelor mele. Chiar acum, în Mai, voi lansa o melodie inspirată dintr-o discuţie cu băieţii mei din trupă,    legată de relaţiile dintre femei şi bărbaţi. Îmi spuneau despre cât de mari sunt cerinţele femeilor de azi, cum bărbaţii nu mai pot ieşi la o întâlnire fără maşina potrivită, fără haină de firmă, o carieră bine pusă la punct şi mulţi bani în portofel. Melodia mea „ceartă” femeile care procedează aşa, care lasă inima să fie dominată de lucruri materiale. Nici piesa „Cine are de rămas rămâne”, atât de iubită de public, nu este experinţa mea, ci e inspirată de o prietenă care a trecut printr-o despărţire dificilă. Dar, uite, istoria prezentă are, totuşi, o influenţă aparte asupra mea, fiindcă azi constat că mă inspir mai puţin din natură, ea rămâne doar un fundal al poveştilor despre oameni, pentru că în prezent, zbuciumul nostru interior este mai puternic decât toate furtunile naturii. În schimb, mereu las natura să mă îmbrăţişeze, absolut de fiecare dată când am ocazia, mă predau total în „mâinile” ei şi asta-mi aduce o linişte pe care niciun cântec n-o poate descrie perfect.

Iarba verde de acasă

– Ai copilărit la ţară, în natură. Singură te numeşti o „sălbăticiune” care alerga prin pădurile Carsonului. Ce a mai rămas din Tania neîmblânzită de atunci?

– Sălbăticiunea reînvie de fiecare dată când talpa mea păşeşte pe iarba de acasă. Cu atâtea drumuri şi concerte, întoarcerea la părinţi se lasă mereu cu lacrimi. De Crăciun a nins foarte tare şi m-am urcat pe un vârf de deal, locul în care îmi petreceam cel mai mult timp în copilărie. Pacea supremă se găseşte în acel loc! Dincolo de faptul că-mi place înălţimea foarte mult, mi-am dat seama şi de ce fac asta: pentru că de fiecare dată când am o problemă, simt nevoie să fiu la înălţime, să urc un munte şi să privesc totul de sus. Asta mă ajută să văd lucrurile limpede de deasupra, nu din interior. De Crăciun, acolo, pe deal, mă gândeam cum în 2025 am văzut atâtea locuri frumoase din lume, din România în Montreal, din Elveţia până la Cascada Niagara –, dar nimic, absolut nimic nu se compară cu vârful de deal al copilăriei mele. Pur şi simplu, este cel mai frumos loc de pe pământ! Pe dealul meu mă îmbrăţişează copacii, pământul îmi încălzeşte tălpile, mă mângâie florile, iar păsările cântă doar pentru mine. Toată natura de acolo mă cunoaşte de mică, ne-am împrietenit din primele mele zile pe pământ. De la păsări am învăţat să cânt, iar primul meu public a fost pădurea. De mică am fost şi foarte atentă la tot ce era în jurul meu. Pentru mine, pădurea era o scenă de basm, cu zâne şi balauri, cu ruguri aprinse şi magie. Fiecare schimbare, fiecare ghiocel, frunză sau gâză însemnau un eveniment de care mă bucuram cu toată fiinţa mea. O spuneam cu glas tare, strigam, cântam, scriam câte o poezie despre toate astea. Eram sonoră şi declarativă. Neînfricată, străbăteam singură pădurea în lung şi-n lat, adesea desculţă. Acolo era locul meu, nimic nu mi se putea întâmpla, parcă ştiam că pădurea mă va apăra. Acolo este și azi locul meu! Oricâte minuni aş vedea în lumea asta mare, sufletul trage mereu şi mereu către acel deal. Mi se întâmplă uneori să fiu în pericol, să deviez de la drumul meu dacă nu vin regulat acasă. Oricât de mult îmi impun să rămân cu picioarele pe pământ, sunt clipe când, după un şir de succese, parcă presimt un pericol că m-aş putea considera mai importantă decât ar trebui. Și atunci fug acasă. Între copacii mei găsesc pacea, îmi amintesc de unde am pornit, cine sunt. Iar sus, pe deal, mintea mea se limpezeşte imediat. Fetiţa din mine mă aduce cu picioarele pe pământ. La fel o fac copiii mei, Eva şi Damir.

– Cum?

– Simplu. Pot fi eu cea mai glorioasă artistă de pe mapamond, pentru ei, eu sunt mama şi trebuie să le fac de mâncare, să le curăţ ghetele… „Tu cântă cât oi cânta, dar nouă ne e foame!”. Simplu (râde). Deci, oricât de plăcut ar fi sentimentul de apreciere din partea publicului, aplauzele, dragostea, chiar venerarea câteodată (ceva la care nu ştiu deloc să reacţionez), eu după concert fug repede acasă. La copii, la ai mei, la locul care mă ţine cu picioarele bine înfipte în pământ. Probabil din felul cum am fost educată, nimic nu poate întrece iubirea pe care o am pentru oamenii mei.

– Ce-ţi fac copiii, cum îi pregăteşti pentru viitor?

– Copiii sunt bine, slavă Domnului, prinşi cu şcoala. Nu sunt genul de mamă care insistă să fie elevi de zece, dimpotrivă. Îmi doresc doar ca ei să aibă curaj, gândire critică, să nu meargă în rând cu turma. Intuiţia trebuie să le fie ghid în viaţă, iar eu cred că aceasta este pregătirea potrivită pentru viitor. Nu-i copleşesc cu activităţi extraşcolare, mai bine-i las să se joace mai mult. Eu încă sunt la stadiul în care prefer să mă educ pe mine, ca să fiu un bun exemplu pentru ei. Cred că, dacă au alături un om care se dăruieşte muncii lui, care o face cu pasiune, dar fără să uite de bunătate, asta le va fi mai degrabă lecţie în viaţă, decât tot felul de activităţi făcute forţat. Urmez şi eu exemplul dat de tatăl meu. El îmi spunea de mică: „Atâta timp cât eu sunt în viaţă, mereu vei avea aripa mea sub care să te ascunzi, să te protejeze. Dar când eu nu mai sunt, tu trebuie să te descurci singură în orice, aşa că mai bine te pregăteşti pentru asta de mică”. Acelaşi lucru încerc să fac şi eu cu copiii mei şi-mi place de ei la nebunie – fiindcă sunt ingenioşi, descurcăreţi, independenţi, glumeţi.

Risipă de iubire

– Tania, e primăvară, copacii au deja muguri şi zumzăie albinele. Are efect asupra ta anotimpul reînvierii?

– Iubesc toate anotimpurile. Fiecare îmi dă o altă stare, iar un om, cu atât mai mult unul care creează, are nevoie de fiecare trăire posibilă. Dar, da, primăvara înseamnă şi pentru mine soare şi energie. Abia a trecut marele concert de la Palatul Naţional „Nicolae Sulac” din Chişinău, abia am scăpat de oboseală şi emoţii, și deja vreau să fac o sumedenie de lucruri. Primăvara îmi dă mereu avânt. Evident că, printre proiecte muzicale, apar şi ches­tiuni de genul „vreau să fac zilnic sport, vreau să am un regim alimentar perfect” (râde). Iese soarele, înfloresc copacii, iar eu sunt toată numai un plan. Nu ştiu câte se vor realiza, dar sigur este concertul de pe 8 Mai de la Sala Palatului, urmat de un turneu european. Doar eu şi trupa mea, la Dublin, Londra, Bruxelles, Paris şi Frank­furt, între 16 şi 24 Mai. Anul acesta voi fi prezentă și la „Electric Castle”. Emo­ţii? Am emo­ţii, dar unele frumoase. Adică nu mă tem să nu iasă ceva bine, am încredere în mine şi în colegii mei. Înţeleg cât de mult înseamnă să ai un concert pe o scenă precum Sala Palatului, să vinzi peste patru mii de bilete, ştiu că e greu. Pe de altă parte, se vânduseră mai bine de şapte sute când eu nici nu anunţasem concertul pe internet, or, o astfel de reacţie din partea publicului îţi dă un curaj nemaipomenit. Anul trecut m-am mai eliberat puţin din presiune, fiindcă am semnat un contract cu o casă de discuri din Moldova. Am fost extrem de atentă şi meticuloasă să pun la punct un contract bun pentru mine, care să nu-mi afecteze creaţia. Recunosc, mult timp am fost sceptică în faţa industriei muzicale şi a capcanelor ei, dar am fost atentă, iar faptul că nu trebuie să mai fac eu totul este o eliberare extraordinară. Când eşti artist independent, tu devii automat şi contabil, şi vânzător de bilete, şi costumier, şi luminist, şi sunetist, şi responsabil cu reclama. Epuizant şi periculos pentru ce este cel mai important: muzica. La primele mele spectacole, parcă eram într-o cursă în care trebuia să demonstrez ce artist sunt, să se vadă că eu compun, că eu scriu versurile, că eu organizez tot, că nu sunt doar o simplă interpretă. A fost numai angoasa mea. Dar contractul cu casa de discuri mi-a luat din sarcini. Multe concerte, turnee, oameni, toate mi-au dat curaj să fiu ce sunt, să mă bucur de ceea ce mi-a dat Dumnezeu, fără să simt nevoia să mai dovedesc ceva.

– Tania, primăvara este şi vremea iubirii. Se potrivește ea cu iureşul vieţii tale?

– Eu sunt toată numai dragoste. Pentru mine, este o necesitate vitală să iubesc. Să poţi iubi alt om mi se pare cel mai frumos şi mai profund sentiment de care suntem capabili. Sigur, dragostea de copii, de părinţi este mereu la maximum, dar e cu totul diferită de iubirea de care mă întrebi tu. Aşadar, bineînţeles că iubesc! N-am cum altfel! „Fac din dragoste risipă, nu mi-e teamă că n-o să mai am”, spun într-un cântec. Iubirea te însufleţeşte, te înaripează, te ridică sus de tot, iar de acolo orizontul se lărgeşte atât de tare, încât te simţi stăpânul lumii. Iar când iubeşti, chiar eşti stăpânul lumii!