Am cunoscut-o întâi pe lelea Floarea Lă­puş­te „a Buhii”, ascultând-o horind, la Bucu­reşti, pe scena centrului cultural al Libră­riei Căr­tureşti, într-o lecţie deschisă despre muzica tradi­ţională din Apuseni. Semeață, dreaptă, în vârstă de 80 de ani, horind cu glasul clar, înalt, nealterat, hori bătrâ­neşti. O adevărată regină, străjuită de trei nepoţi: Răz­van Roşu, cu fluiera şi cu tulnicul, Petrică Zele, cu cetera, şi George Rafai cu doba. Apoi am cu­noscut-o pe lelea Florica ascul­tând-o vor­bind. Despre cum curg zilele în satul ei, Mă­rişel, despre vre­muri de demult, despre cre­dinţă, despre cum îl păstrează ea pe Dum­nezeu în buzu­narul de la inimă, des­pre cum se apropie cu smerenie de Patimile sale, des­pre cum se pregăteşte să primească taina Învierii şi s-o trăiască cu tot sufletul. Reţete de viaţă îm­plinită şi de cuget curat. Am stat, după spectacol, îndelung de vorbă, şi-n tot timpul acesta, o tânără japoneză care studia­ză la Bucureşti etnologie românească, Ha­­ruyo, a privit-o ca hipnotizată, mângâ­indu-i, din când în când, mâneca cămăşii, ca să pipăie mai bine pânzătura şi să vadă cusă­turile ornamentale.

„Toate plugurile ară, la holdă de primă­vară”

„O vinit primăvara, ie! Îmi place când începe să înfrunzască mestecenii mei de pe coastă, şi-apăi cunosc că vine, că îi aproape. Pân’ în Mai, noi nu putem să punem nimic în pământ. Îi frig şi-ngheaţă. Om pune apoi cartofii şi holda. Îmi place primăvara, cum să nu-mi placă, îi tinereţe pântru inimă şi suflet. Mie-mi vine a cânta primăvara, aşa-i o bucurie în toată lumea, şi caii, şi vacile simt aşa şi se scutură şi dau din cap, şi tot bat din picioare, ca şi cum ar avea treabă impor­tantă. Mă rog la Dumnezeu să mai ajung batăr una, două pri­măveri, c-aşa-i de fain. Merg la noi pă coastă şi cânt o hore: „Toate plu­gurile ară, la holdă de primă­vară,/ Numai plugul badelui, Şade-n vârful dealului/ Şi nici urcă, nici coboară,/ Bate boii de-i omoară./ – Spune, mândră, ce-ai făcut,/ Să nu-mi bat boii mai mult./ – Bade, nevoia te calce,/ Ce-am făcut nu pot desface/ Că nu ţi-am făcut să mori/ Numai, bade, să te-n­sori,/ Nici nu ţi-am făcut să piei,/ Numai, bade, să mă iei.”

Aşa, ca-n cântecul ăsta, de mult, în tine­reţe, primă­vara mi-a adus şi mie primul drăguţ. Io am fost a mă mărita cu altul, înaintea bărbatului meu. Ne-om iubit tare, dar nu m-or dat părinţii, că era sărac. Am avut mai mulţi băieţi pân’am fost a mă mărita. Că eram şi faină, să vezi poza, apăi n-ai zice că-s io! M-am căsă­torit la şai­spre­zece ani. Când am fost de optsprezece, am avut doi copii. M-am dus după cel bogat, da’ am avut şi noroc, c-o fost om bun. Nu­mai de n-aș fi muncit atât! Că părinții lui erau gazde mari, că ai mei aveau pământ și era greu de muncit. Dar vezi, cu totu c-am lucrat atâta la viaţa me, Dumnezeu mi-o dat putere şi coraj. Că altele de sama me nu pot mere nici în botă, şi n-or lucrat atâta. Şi după ce m-am măritat, numa’ ce-or început să-i rădice pe oaminii care erau gazde mari și să-i de­porteze, care să-i ducă la Cănal, să lucre, ori în lagăr. Părinţii noştri or dat la unu’ care-o vinit să-i scrie viţeii de sub vaci, numai să nu-i ducă la Cănal. Şi-or scăpat. Dar pe o mătuşă a mea or dus-o la Bără­gan. În noaptea de Paşti or vinit c-o maşină neagră. Numa’ cu ma­şină neagră umblau. I-or ţâpat într-un câmp fără case. O vinit mătuşa după doisprezece ani. S-o apu­cat să lucre şi iarăşi s-o făcut gazdă. Că cine-i om mun­ceşte, oriunde ar fi. Alţii n-or mai vinit. Or murit pe-acolo de boli ori de mizerie.

Avionul cu bomboane

Şi altă amintire de Paşti, dar asta frumoasă, e cu tata. Tatăl meu o făcut războiul şi o fost pilot de avi­oane. Şi într-o primăvară, înainte de Paşti, a venit cu avionul pe deasupra la un pământ pentru fân pe care-l aveam noi acolo, pe un deal, şi ne ţâpa de sus bom­boane, şi noi, copchiii, cinci eram, am ştiut că tata îi. Moartea tatii i s-o tras de la aceea c-o vrut să scape de la moarte un copchil mic de evrei, pe care trebuia să-i ducă să-i puşte în lagăr în Basarabia. Şi căpitanul l-o pus să-şi sape şi el groapa şi să-l puşte şi pe el, dar camarazii lui n-au vrut să tragă în el. Da-n clipa aia, când o aşteptat să tragă, de frică, el şi-o pierdut minţile. Şi o vinit acasă, da’ n-o mai trăit mult şi-o mu­rit. Şi-am avut şi-un frate mai mare, rămas în lagăr la ruşi, şi mama îl plângea c-o murit. Fratele meu horea tare frumos, stăteai nemâncat ca să-l as­culţi. O vi­nit din lagăr, o mai trăit trei luni şi-o murit. C-o vinit bol­nav de la ce-o mâncat în lagăr: curături de picioci şi iarbă, ca animalele. Dar înainte de-a muri, m-a rugat pe mine să-l ridic de subsuori, şi aşa, în patul de spital, şi-o cântat horea lui: aşa cum şi-o com­pus-o singur, cu toate câte le-a îndurat el şi toţi românii noştri închişi acolo, în lagăr, în Cri­meea. Războiul o lăsat urme adânci în inimile moţilor. În fiecare casă îi un mort pe front. De-asta îs la noi atâtea hori de război, de lagăr, de Crimeea, de de­portaţi şi-aşa. De-aia cântau moţii, de jale şi dor de-acasă, şi de jalea traiului lor, cât erau de necăjiţi pe-acolo.”

Galbena, Breaza și Lodovica

„De viaţa mea ce să vă spun?! Doi copii am făcut şi am trăit bine cu bărbatul meu. Am avut un bărbat, suflet de om, nu alta! Atâta o fost de bun cu mine, nu mi-a grăit un cuvânt rău, în şaizeci de ani, cât am trăit laolaltă! Am muncit amân­doi şi ne-am înţeles bine, şi am avut feciorii, de la ei am amu’ nepoţi, şase. Că tătă ziua urc şi cobor pe coastă, la grajduri, la vaci şi la porci, cu găleţile cu apă şi cu mân­care. Am opt vaci şi şase porci. Şi cai. Îi locu’ mult la noi, şi putem creşte animale. Bărbatul meu îi mort de şase ani. Dar îi feciorul cu mine, şi el face treburile mai grele. Că am zâs cătră copii: «Măi, copii, eu cam pun bota jos de-amu!». Adică, nu mai pot să fac atâtea câte puteam la tinereţe. Dar tot nu mă las. Şi când simt o cumpănă mare, la Maica Sfântă mă rog mereu, că ea m-ajută în tăt mo­mentu’. Şi orice m-am rugat la ie mi-o plinit Dumnezeu. Acu’ două veri, mi-or plecat vacile la pă­dure şi n-or mai vinit sara acasă. O săptămână înche­iată eu n-am că­pătat vitele mele. Şi două dintre ele aveau viţei mici în poiată, şi nu mai ştiam ce să le fac, că zbierau de foame. Şi le-am înmuiat fărină de aceea, cu mălai, şi le-am dat, şi tăte zilele le-am căutat şi-am umblat plângând pe munţi, că nu mai ştiam ce să mă fac. Şi după cinci zile de căutat, îmi pierdusem nădejdea, ziceam că să mă duc să le dau pierdute. A şasea zi, m-am mai dus o dată, şi-n mijlocul pădurii m-am pus în ge­nunţi şi-am strigat odată: „Doamne, adu-mi vitele acasă!”. Şi-a doua zi, spre sară, or vinit sin­gure. D-apăi, ce bucurie o fost pe mine, nu vă spun. Şi-am zis că Dumnezeu le-o dus de la mine, ca să mă pot eu ruga mai straş­nic, poate-am avut oareşce păcate, m-am gân­dit. Da’ mi le-o dat înapoi. Şi-am aflat pe urmă că se duceau sara, când le strângea uge­ru’, la o băbuţă ce stătea într-o colibă, pe un pârău, departe, departe, vreo cinci-şase kilometări, prin nişte păduri mari, pline de urşi, de-ţi e teamă să calci prin ele. Şi o fost bine că ea le-o muls biata bătrână, altfel se stricau. Tare mi-s dragi vitele mele, că doară cu ele ne ţinem traiul, cu Galbena, cu Vioara, cu Brea­za, cu Lodovica şi cu celelalte. Cu laptele lor pân’ acu’ îs mulţumită, apăi ştie Dumnezău cum a fi de-acum încolo. N-am stat niciodată să mă jelesc. Dacă mi-a fost greu, am spus o rugăciune. Ori am cântat o hore. M-a ajutat c-am ştiut cânta. Aşe, pentru sufletul meu. Odată, eram la pădure şi culegeam nişte zmeură. Şi-am început a hori, dar nu ştiam că cineva m-as­cultă. Şi s-or apropiat nişte domni pe cărare, se vedea că-s străini, de departe am zis că-s doi bărbaţi şi mi s-a făcut un picuţ frică. De-aproape, am văzut că era o femeie în pantaloni, şi-un domn. Şi-atunci mi-a mai venit inima la loc. Erau cu două geamantale mari în mâni. Şi-or zâs cătră mine: «Lele, ne dai voie să te filmăm cum cânţi?». Şi-or scos din gea­mantalele acelea aparat de-acela de filmat, şi tătă-tătă m-or filmat, cât am strâns la zmeura aceea, şi-am tăt horit. Şi m-am uitat pe urmă, pe un gemuleţ micuţ, se vedea şi cum mi-am potrivit învelitoarea capu­lui, şi cum treceam cu oluţa în care strân­geam zmeură în mână, printre rugi. Şi mi-or dat cincizeci de lei.

Că şi nepotu-meu, Răzvan, ne-o îndem­nat a cânta şi pe noi, cei bătrâni. Şi el ne-o luat la Bu­cureşti, că are prietini buni aici. Fain băiat! Acuma, după Paşti cât îi el de student, o veni să ne-ajute să punem la picioci în pământ! Numa’ de şi-ar găsi o fată bună, după ce şi-ar termina şcoala, să se-nsoare. Când m-o chemat Răzvan să cânt cu el, am zis: «Doamne, cum să mă urc eu pe scenă şi să cânt în faţa lumii? Ce-or zâce oame­nii?». Da’ le-o plăcut! Şi-acum când m-o rugat să vin la Bucureşti, feciorul meu o zâs cătră mine: «Da’ du-te, mamă, să mai vezi şi d’mneata lu­mea!». Amu’, când m-am pornit spre Bucu­reşti, dacă n-am mai fost aici în viaţa me, înainte m-am pus şi m-am rugat: «Doamne, Dumne­zeule, du-mă la oa­meni buni, să nu dau peste nişte păgâni, fără frică de Dumnezeu!» Şi poate m-o auzit, că văd că tăt pe bine-mi pică.”

Crucea și biserica

„Dar să ştiţi că la credinţă mare, îs şi ispite pe po­trivă. Am şi eu ispite, ca tăt omu’. Uite, am nişte femei de-aceste pocăite, din ăi de se cheamă «batişti», şi tăt se leagă de viaţa me: «Hai, Florică, cu noi, dacă vrei să fii mântuită!». M-am dus odată, împreună cu o vecină: «Hai să fii şi tu de faţă când mă botez eu!». Şi m-o luat cu maşina şi m-a dus, dar nu mi-o plăcut. Şi după ce am vinit acasă, am simţit eu că Dumnezeu m-o mustrat că m-am dus la ei. Să vedeţi cum: am intrat în casă şi era ziuă cumsecade. Şi m-a apucat o toropeală şi m-am pus pe marginea patului. Şi cum eram eu aţipită, aşa, am zărit o umbră de stat de om că s-o băgat pe uşă. Şi m-o strigat pe nume de trii ori: «Florică! Florică! Florică!». Şi eu parcă m-am dezmeticit şi m-am uitat cătră uşă: «Da’ unde-ai fost?», m-a-ntrebat. Am rămas mută şi n-am putut răspunde nemica. «Unde-ai fost, să nu mai meri!», mi-a zis. «Nu lăsa crucea şi biserica, şi du-te la popă şi te spovedeşte!». «Să ştii că ai un Dumnezeu în cer!», mi-o mai zis, şi-o dispărut ca fumu’. Şi io am tremurat de frică şi pe urmă am mulţămit lui Dumnezeu că am înţeles că o avut grijă de sufletul meu. Şi-apoi m-am dus şi m-am spove­dit şi m-am cuminecat la popă. Şi de-acole, nu mă mai duc eu la pocăiţi, cât îi lumea! Îi un popă la noi în Dumbravă de 95 de ani. Şi el ne zice mereu: «Cred că m-a ţinut Dumnezeu, că dacă mor eu, nu ştiu cine s-a mai ruga! Să vă rugaţi mereu, oameni, în suflet, să nu lăsaţi rugăciunea!» Şi aşa am făcut şi eu, mă rog şi-n gând când lucru, şi văd că nu mai obosesc în viaţa mea. Fugi încolo, fugi încoace, la animale, la pădure, şi tot nu mă simţăsc obosită. Nu mă dor picioarele, nu mă năduş, nu nemica. Şi mă gândesc la popa ăla bătrân şi zic că dacă m-oi ruga la Dumnezeu, mi-o mai ţinea El viaţa. Aşa-i? Aşa trebuie să hie!”

„Cum ar hi fost în ea inima, când l-o văzut rădicat pe cruce şi străpuns de piroane”

„Cum se pregătesc moţii de sărbătoarea Învierii? Postim cât ne-ajută Dumnezeu şi ne facem mai buni cu inima. Şi facem cură­ţenie în grădină şi-n casă, spălăm velinţele, ştergarele, dăm cu var. Şi-apoi, în Săptămâna Mare roşim ouăle, facem prăjitură, zamă cu tă­ieţei, friptură. Şi mer­gem la Denii. Şi în noaptea de sâm­bătă spre Duminică, mergem la Înviere, tăţi, în port de săr­bă­toare. Merg şi eu, batăr că-s cinci kilometri de la noi de-acasă pân’ la biserică, şi-i drum rău, pe-un câmp, nu printre case, dar merg că mi-i drag. Cum aş putea lipsi de la a mai mare slujbă-n an? Acum avem popă nou, tânăr, dar se vede bun, că cel vechi o bătrânit şi s-o pensionat. Şi avem biserică mare şi mândră, că la noi dau oamenii bani s-o ţie fru­moasă, că-s cu cre­dinţă, şi-or dat bani şi la multe mânăstiri care s-or făcut pe-acolo, pe la noi, prin munţi. Şi-i aşa de fru­mos când tăţi cântăm „Hristos a înviat!”, că sâmţi în sufletul tău că Dumnezeu se gândeşte la noi, la fie­care. Şi-apăi vi­nim acasă, după doi noaptea, cu lu­mina, cu paşti şi cu apă sfin­ţită, stropim peste tot prin casă şi prin grajduri. Iar duminica dimineaţa merem iară, la În­vierea mică, şi dăm de pomană pentru mor­ţii din neam. Apoi ne pu­nem la masă, care cu ru­de, care cu prietini. Feciorii merg la stropit fetile de măritat. Îi o mare lumină şi-o bu­curie, că te aduni la masă cu toată fa­milia. Şi-apoi te mai şi gân­deşti, ce-ai făcut bine până acum, ce mai ai de făcut, că Paştile şi Crăciunul îs cele două praguri ale anului.

Aştept cu mare bucurie Paştile, tot ca şi când eram copchilă şi mergeam cu mama la biserică, ori roşeam cu ea oauăle, ori când mă-nvăţa să cos cu pui cămaşa cea nouă. Ori mai târziu, când am fost ne­vastă, şi-mi coseam sângură că­ma­şa, şi pentru el, şi pen­tru cop­chii, iar apoi meream cu bărbatul meu la joc, cât am fost tineri. Şi tot de când eram copchilă şi am înţeles eu cum a fost chinuit şi batjocorit Domnul nostru Iisus Hristos, în fiecare an plâng, în Vinerea Mare, şi mă rog să ne ierte de păcate, cu sângele Lui, ce l-a dat pe cruce pentru toţi oame­nii. Şi mă gândesc şi la Măicuţa lui cum o chinuit, mai mult decât orice mamă care chi­nuieşte dacă are cop­chii. Cum ar hi fost în ea inima, când l-o văzut rădicat pe cruce şi străpuns de pi­roane, tu­lai, Doamne, nu mai pot de mila ei. Să te rogi la Dum­nezeu şi la Maica Lui, ca ea nu-i nime’ alta cu mai mare putere de ru­găciune. Am făcut puţină carte, da’ ştiu ceti bine, şi mereu citesc de vie­ţile sfinţilor şi acatis­te. Doamne, iartă-mă, dar sufe­rinţa ei n-o avut-o nici o femeie pe pă­mânt, şi rugă­ciu­nea ei pentru toţi oamenii care o are acolo, în Cer, la Fiul ei pentru noi toţi.”

Stricarea lumii și crețurile de pe obraz

„Ştii ce-ţi spui eu drept: am optzăci! Aşe m-o lăsat Dumnezeu şi n-am bătrânit mai tare decât mi-s anii. N-am fo’ niciodată grasă. Şi n-am aşe multe creţuri pe obraz. Îs urâte bătrâneţile! Mă uitam la cei cu obraze bătrâne şi zbârcite când eram şi eu tânără şi ziceam: «Doamne, nu mă lăsa să bătrâ­nesc şi să-i fie silă la lume de mine!». Aşa m-am rugat mereu. Şi-am mai dat şi cu cremă! Este-un fel de cre­mă «di ri­duri», aşe-i zâce. O ieu de la farmacie. Şi nu-i scum­pă. 10 lei, de aiştea noi. Da’ te ţine mult, te ţine. Dai sara şi se mai înmoaie obrazul. Şi dacă-ţi dai de la tinereţe, aşe cum eşti dumneata amu’, nu mai faci ri­duri la bătrâ­neţe. No! Ţi-am spus, dar numai du­mitale, că la prietinile mele, alea de-ţi spusei că merg în botă deşi-s deodată cu mine şi se vaită tătă ziua, nu le-am spus. Las’ să fie urâte, că-s şi răutăcioase! De-aia îs creţe la obraz, că prea îs rele la suflet şi vorbesc de rău pe oricine.   

Încă e grea viaţa moţilor acolo, la noi, în munţi. Nu ştiu ce fac cu politica la Bucureşti, că pentru noi îi întruna rău. Amu’, am avut şi eu on picuţ de penzie, da’ şi aia mi-o tăiat jumătate. Şi mi-o mai dat înapoi nemica. Că mă uit în jur şi nemica nu mai mere bine. Şi oamenii s-or înrăit tare, s-or făcut răi, răi, ca cânii. Şi nu mai au frică de Dum­nezeu, de asta fac tăte bles­temăţiile. On domn învăţat de la oraş şi-o făcut căbană acolo la noi şi trăieşte acolo, şi îi duc lapte de la vacile mele şi tăt­deauna aşa îmi mulţumeşte: «Să trăieşti, lele Florică, să ajungi în rai! Mă gân­­desc că pân’ ce sunt oameni buni, pentru ăia ne ţine Dum­nezeu şi pe noi! Că me­reu m-am rugat la Dumnezeu. Şi sara, câte rugăciuni ştiu, tăte le zic. Şi cu lacrămi mă rog! Cum, cu lacrămi? Aşe-mi vine să plâng de jalea lumii, că-i atâta lume năcăjită şi atâţia copilaşi nemângâiaţi. Şi mă rog să se-ndure Dumnezeu de noi, să oprească stricarea lumii.

Dacă mi-o plăcut aici, la Bucureşti? Ie, ie, cum nu! Tulai, Doamne, aşa m-am simţât de fericită, că am vă­zut şi locuri frumoase şi am întâlnit şi oameni cumse­cade. Şi-am mai fost şi la grădina ceea mare, Herăstrău. Şi-am stat acolo şi-am zis să bem un cafei. Şi-apăi, tătă noaptea n-am dormit! Şi-am zis că nu mai beau de-acee în viața mea! Mai bine un păhar de bere, ie! Sau ghinarsu’ nost. Că dimi­neaţa, beu un pă­hă­ruţ, nu mai mult. Pun şi afine, şi fac afinată. Face bine şi la stomac, şi la ochi. Că eu citesc rugă­ciuni şi cos şi-acum, la măşina de cusut, fără ochelari. Nu-mi trebă!   

Ieşim pe stradă. Maşinile demarează cu scârţâit de roți, lumini fosforescente scaldă furnicarul de lume ce nu conte­neşte. Răzvan Roşu, nepotul mătuşii Florica, are cu el tulnicul. Încerc să suflu în el, dar nu am forţă. Mai bine îl duc la ochi, decât la gură: prin el, ca printr-un ochean uriaş, lu­mi­nile Bucureştiului se văd departe, departe, iar în ju­rul meu începe să mi­roasă a cetină de brad. Lelea Flo­rica ne strânge în braţe şi ne lasă cu să­nă­tate. Pleacă fericită, că Dum­nezeu i-a scos în cale, în ora­şul cel mare şi ne­cu­noscut, numai oa­meni buni. Trenul de noapte o va duce îna­poi, către Mărişel, satul ei pierdut între păduri de­se, şi-ntre munţi înalţi, cu vâr­fu­rile deasupra lumii, din Ţara Moţilor. O privesc cum se înde­părtează, fluturân­du-şi de la stân­ga la dreapta poalele albe şi ca­trin­ţa nea­gră, în aerul răco­ros, spălat de ploaie. Cu în­ţe­lepciunea ei de învingătoare, în sprin­tul vieţii de zi cu zi, lelea Florica mi-a dezle­gat din ini­mă baierele unei tristeţi nelă­mu­­rite. Şi mi-a mai lăsat ceva lelea Flo­rica la despărţire: plă­cuta senzaţie a unei bucurii pro­mise, ce creşte, creşte, şi trag nădejde că la sfâr­şitul Săp­tămânii Mari, voi pu­tea-o îm­părţi cu toţi cei dragi, laolaltă cu lu­­mina Învierii. Săr­bători lumi­nate!