Li se spune ouă încondeiate sau îm­pistrite. Sunt nelip­site de la Marea Sărbă­toare a primăverii și tra­di­ția preparării lor co­boa­ră cu mii de ani în tim­puri stră­vechi. Ori­cum le-am numi și oricum ar fi pregătite, ouăle de Paști sim­bolizează mân­tuirea neamului o­me­nesc, prin sacrificiul Mân­tui­to­rului.

Cele patru ferestre ale lumii

Linii și puncte, cercuri și unghiuri ascuțite, zigzaguri și cârligașe, cru­ciulițe și spirale se întâlnesc desenate pe ouăle pregătite de sărbătoare. Dar semnele acestea nu sunt aruncate la întâmplare pe coaja subțire, după che­­­ful celui care le pregătește. Am aflat acum câțiva ani, de la o mătușă din Maramureș, înțelesul desenelor de pe ouăle împistrite pentru Paști și mă străduiesc să mi-l amintesc întoc­mai cum mi-a fost transmis. Sfatul mătușii poate fi bună călăuză pentru cine vrea să pregătească ouă de Paști după tradiția veche: „Când iei oul în mână, desenează-i mai întâi la mij­loc, cu ceară topită, un brâu, astfel în­cât să împarți trupul lui în două jumătăți. Apoi fă un alt brâu, care cade    per­pendicular pes­te primul brâu, unind de data aceasta cape­tele oului. Așa ai să obții pa­tru fe­restre, ca pa­tru vremuri, alea sunt cele pa­tru anotim­puri ale anului, adică toată viața lumii. Nu uita că brâurile care încon­joară oul amin­tesc de funia cu care a fost legat și bătut Iisus. În ferestrele cele patru, desenează apoi alte semne care amin­tesc de chinu­rile Lui: cârlige cu trei dinți, ca fur­cile cu care L-au înțe­pat, linii frânte, ca spinii cu care L-au în­coronat, punc­te mai mari și mai mici, ca lacrimile celor ca­re-L ur­mau pe drumul calvariei, spi­ra­le, ca vântul ce tre­cea fără ni­cio putere pes­te alaiul care-L du­cea la răstignire. Ici și colo, în cele patru ferestre, de­se­nează cruci, că lumea-i plină de ele: una mai mare, a lui Iisus, și altele mai mici, ale noastre, ale ce­lor care pri­vesc oul. Și între cru­cea cea mare și cele mici, dese­nează iarăși funia care le leagă pe unele de altele, pen­tru că atâta cât tră­im, dar și după aceea, suntem le­gați unii de alții, de multe ori chiar fără să știm sau să simțim acest lu­cru. La un capăt al oului fă soarele, iar la celălalt, luna, pentru că aces­tea ne veghea­ză și ne împart viața în zile și nopți”.

Povestea asta mi-a spus-o o bătrână din Maramureș. Mărturisesc că nu am avut înde­mâ­narea și răbdarea de a pregăti ouă­le de Paști după ea. Am păstrat în­să sfatul de a vopsi ouăle cu fiertură din coji și foi de ceapă, pe care le adun într-un săcuț, încă de când începe Postul mare. Cu­loa­rea roșie, stacojie, care se obține, pare mai vie decât culorile industri­ale din prăvălii. Mai vie și mult mai caldă.

Dar dincolo de tradiții și obi­ce­iuri, de felul în care este pictat și în­condeiat, oul de Paști ascunde în el nu doar Marea Sărbătoare a primă­ve­rii, ci și enorma energie a vieții noi, perpetuarea, speranța.

Oul cu potcoavă

Într-o primăvară de acum mulți ani, am ajuns într-un sat din Bărăgan, unde pe vremuri se retrăgeau la un conac de vară Cantacuzinii. Cei mai bătrâni săteni își mai aminteau încă de prințesa Maruca, tare milostivă cu ei, care se ducea la biserică, înveș­mântată mereu în dantele negre, dar și de raidurile și acrobațiile pe care le făcea cu avionul deasupra satului fiul ei, marele pilot Bâzu Cantacuzino. Multe povești s-au păstrat din vre­mu­rile acelea, una dintre ele mi-a fost spusă chiar de un bătrân care a lucrat ca grădinar la conacul prințesei. Cică trăia prin locurile acelea un om înstărit, care avea o fată tare fru­moa­să, cuminte și harnică. Tatăl ei ținea la ea ca la lumina ochilor. Când a venit vremea măritișului, omul s-a în­tristat la gândul că fata va pleca din casa părintească. Dar nici s-o îm­piedice să se mărite nu putea. I se părea că niciun flăcău nu e de rangul fetei lui, că niciunul n-o merită. A răs­pândit vorba că doar acela va pri­mi fata care-i va aduce un obiect, un dar făcut de mâinile lui, prin care să-i demonstreze, fără nicio tăgadă, că va putea avea grijă de fată ca nimeni altcineva.

Tot felul de daruri au ajuns la casa fetei, odată cu pețitorii. Opincuțe din pie­le moale, de iepure, un cojocel bro­­dat cu mărgele, un legănuț de agățat în cireșul înflorit, furcă de tors din lemn de alun, ulcele de lut și străchini de toate mărimile, ba a mai primit chiar și un țest din lut ars, pentru copt pâinea și turtele. Nu s-a învoit omul să-și dea fata niciunuia dintre cei care veneau cu mari spe­ranțe, lăsau darul făcut de mâinile lor și plecau apoi neîmpliniți.

Dar într-o dimineață de primă­va­ră din Săptămâna Patimilor, în curtea omului cu fata, despre a cărei frumu­sețe se dusese vestea peste șapte sate, a intrat băiatul unui potcovar. A dat binețe și cu mare grijă a scos dintr-o năframă ascunsă la sân o cutie de lemn în care era un ou alb, pe care cu niște cârligașe era prinsă o potcoavă mică de fier. Oul potcovit i-a uimit peste măsură pe toți cei care s-au adunat să vadă darul pețitorului. Tatăl fetei s-a uitat la dar cu mare luare-aminte și l-a întrebat pe flăcău dacă el este făptașul, uitându-se adânc în ochii lui, ca să se asigure că-i spune adevărul adevărat și că nu se ascunde nicio umbră în privire.

Convins de măiestria flăcăului, omul i-a dat fata de nevastă. Judecata lui a fost simplă: dacă un flăcău așa de bine făcut, puternic și înalt, cu privire dârză și cutezătoare, poate face un lucru gingaș cum este acela, să prindă în potcoavă de fier coaja subțire și firavă a unui ou, asta în­seamnă că omul acela este înzestrat și să poată avea grijă de un lucru atât de delicat cum este o fată. La puțină vreme după Paști s-a ținut nunta, iar meșteșugul de-a potcovi ouă de Paști a fost dus mai departe de fiul și de nepotul acelui flăcău. De la acesta din urmă am primit și eu în dar un ou potcovit, împreună cu povestea unor vremuri de demult.