Mi-am petrecut o parte a copilăriei la bunici, la poale de munte, pe malul râului Galbenu. Cum veneau sărbătorile, bunica Ioana mă pregătea cu multă grijă. Mă ținea între genunchi, mă spăla în albie, mă tundea, așteptându-l pe tăticul, Longică, să mă vadă. Ne făcea mâncare în cunie și, în noaptea Învierii, mergeam la biserică. Nu era sărbătoare mai mare ca Paștele, așa că țineam și noi, copiii, două-trei zile postul și ne spovedeam. Atunci ne spunea părintele să nu furăm, să nu înjurăm, să-i ascultăm pe părinți. După ce ajungeam acasă, când ne venea rândul să mâncăm, ne așezau la masa cu trei picioare și ne puneau sarmale și ciorbă de miel, gătite în oale de lut. Erau înstăriți bunicii noștri.
Când ajungeam să ciocnim ouăle, ieșea scandal, deși aveam destule. Trei zile nu se terminau vecinii veniți la poartă. Era o bancă și acolo se strângeau „lițele”: lița lu Pistolescu, cea cu 11 copii, lița lu Nicolae, lița lu Dragomir. La Dragomir, la horă, se strângea multă lume. Fugeam și eu cu niște fete, o luam „pi su râpi”, cu Mioara și Victoria și Miuța lu Pistolescu și Leana lu Cudică și Măriuța lu Căiță. Ne duceam la deal, apoi treceam podul și ajungeam la horă. Ne uitam la dansatoare și ne distram că li se vedea combinizonul când dansau învârtita. Ne căuta bunica, dar fugeam. Tot la Dragomir era ciocnitul ouălor. Se strângeau oamenii, ciocneau, unii aveau ouă de lemn vopsite, alții le scoteau gălbenușul… Îmi aduc aminte ca acuma… Gârligiul beciului era locul unde ne închideam, noi, nepoții, să mâncăm ouă. Ca să nu ne depisteze, nu ne duceam nici după sare.
Eh, câte s-au mai întâmplat în Baia de Fier! A fost un loc al văzutelor și întâmplatelor, mai ales pe când eram noi copii. Domnul să slăvească trecutul nostru, atât de frumos! Că astăzi nu mai vezi așa ceva, s-a schimbat lumea și nici satul de munte nu mai e ce-a fost. Noi dădeam târcol bisericii de 12 ori la denie. Azi, de câte ori se mai dă?
