• N-o oprește nicio criză și niciun război. Garanție sigură pentru împlinirea rostului omenesc •

OTILIA ȚEPOSU

Lumânările din cer

Primăvara întreagă este o imensă sărbătoare a renașterii după noaptea somnului de iarnă. Oriunde te uiți, vezi la tot pasul puterea nemărginită cu care natura își reia spectacolul de gală: înmugurire, înflorire, însoțire, împerechere pentru a celebra un nou început, dăinuirea. Dar toate acestea nu sunt decât o fărâmă din sărbătoarea cea mare a întregii firi: Învierea Domnului, Sfintele Paști, biruința Vieții asupra Morții.

Paştele este sărbătoarea Luminii. A Luminii care a străbătut întunericul, ca să poată izbucni cu toată puterea ei eliberatoare. Care a traversat neființa, moartea, ca să poată trăi mereu. A Luminii care s-a născut din suferinţă şi durere, dar celebrează bucuria. Care a deschis mormintele, ca să facă loc vieţii veşnice. Slujba Învierii Domnului este tocmai bucuria acestei Lumini, care prin măreţia şi puterea ei arde tot ceea ce a fost păcat, umbră, întuneric, durere şi neîmplinire. Lumina Paştelui aduce cerul pe pământ şi este legătura cea mai puternică dintre oamenii care, aprinzând unul de la altul lumina sfântă, alcătuiesc un lanț al dăruirii care ne înnobilează pe fiecare dintre noi. Dar pentru ca sărbătoarea să fie deplină, am urcat mai întâi treptele smereniei, ale mărturisirii, ne-am asumat faptele, ne-am împăcat și iertat unii pe alţii.

Îmi amintesc cum aşteptam odată, în curtea bisericii de pe deal, ca preotul să strige în bucurie și glorie „Cristos a înviat!”. Cerul era senin, şi cu o lumină tremurată, stelele răspundeau lumânărilor aprinse care înconjurau biserica într-un inel uriaş de foc. Cred că, văzută de sus, din înaltul cerului, în momentele acelea. biserica era ea însăși o inimă uriaşă scăldată în lumină. Și-am înțeles atunci că au loc în ea şi cei duşi în „ceia lume”, care veneau şi ei la bucuria cea mare, învăluiţi în foşnetul crengilor, la trecerea uşoară a vântului. Eram acolo toți, în tremurul luminii firave a dimineţii de Paşte pe care păsările o presimțeau dinainte și-o anunțau cu glas încă timid. Așteptam în aburul care ieșea dintre copaci, ca o adiere, ca o umbră risipită pe frunze ce se zbat neîncetat. Noi nu eram singuri, ei nu erau uitați!

Cristos a înviat pentru toți!

CRISTIAN CURTE

Învierea mea

Eu pândesc Învierea ca un fur. Stau și aștept cu simțurile treze orice freamăt al firii, care să-mi vestească explozia de clorofilă a primăverii. Când mugurii încep să plesnească, în inima mea se de­se­nează deja primele flori. Zarzării, caișii, prunii și merii îmi înfloresc inima și o preschimbă într-un organ capabil să pompeze bucuria nebună a întregii zidiri. Atunci mă mut în grădină și stau, privesc și aștept. Sub cupola de lumină a pomilor înfloriți nu mă mai atinge niciun gând, nu mai știu nimic din lumea de afară, pentru că locul meu e o lume în sine. Iar în lumea asta nu doar că presimt apropierea Învierii, ci sunt, într-un fel, înfășurat în ea. Eu nu cred că e o simplă întâmplare că Mântuitorul s-a ridicat din morți primăvara. Iisus a ales acest moment, când toată făptura trece, și ea, din moartea în care iarna a ținut-o captivă, către viață, când toate gângăniile slobozite de Sfântul Vlasie își încep, din pământ, din ape, din codri, drumul lor spre lumină. Brândușele sparg primele gheața grădinii mele, la propriu, apoi primele flori care mi-o smălțuiesc cu albastru cresc dintr-o buruiană, căreia poporul îi zice șopârliță, pentru că se întinde peste tot, acum, când aerul primăverii e încă rece. La primele semne de căldură dă înapoi, sfioasă. E soră cu mușchiul pe care l-am adus cu multă trudă din munți și care iradiază de verde, împreună cu frunzele de iederă, care încep să se agațe pe ziduri. Ele, toate, dimpreună cu bietele și smeritele fire crude de iarbă, care-mi prefac și șanțurile într-un strigăt de bucurie sunt pentru mine soli nevăzuți ai celui mai mare praznic din câte pot exista pe Pământ, praznicul Învierii. Praznicul acesta pe mine mă ridică din morți. Orice ar fi în lume, oricât rău, război și moarte, simt că frumusețea copacilor înfloriți e raiul pe pământ. Am vorbit, în peregrinările mele de jurnalist, cu oameni care s-au întors din lumea de dincolo. Mi-au vorbit de copaci înfloriți într-o primăvară eternă, luminată de un veșnic răsărit. Aidoma celei pe care o avem cu noi aici, pe Pământ. Regretatul domn Costion Nicolescu îmi spunea, cu puțin timp înainte de a pleca în lumea de dincolo, că simte că are ceva vegetal în ființa lui. Mă regăsesc în spusele sale și-mi dau seama că trăiesc marile praznice ale creștinătății la fel ca el.

Nu cred că sunt altfel decât moșii și strămoșii mei. Rânduri, rânduri de țărani se înalță acum spre viață, prin vinele mele. Creștinismul lor „cosmic” s-a așezat lesne pe piatra tare a ortodoxiei. Așa că Paștele acesta verde e tot atât de mult al meu, pe cât e și al lor. Și sunt convins că, în viața lor aspră, care numai lină și lipsită de greutăți nu a fost, o floare de măr și un fir crud de iarbă erau îndeajuns pentru a-i purta departe de ori­ce griji și dureri. Altfel n-ar fi cântat primăvara și viața, fără putere de comparație. În inimile lor simple, neștiutoare de carte, s-a plămădit, poate, una dintre cele mai frumoase culturi ale acestei lumi. O cultură a Învierii, mulțămită căreia pot fi și eu acum viu în atâta ­moarte.

MONICA PILLAT

Triumful asupra morții

Vremuri întunecate, ca cele de acum, erau, după cum aflăm din Cărțile Sfinte, și înaintea nașterii lui Iisus. De aceea, poporul ales aștepta un Mântuitor, care să-l salveze, doar că mulți și-l ima­ginau ca pe un conducător de oști, în stare să-l scape de sub jugul Imperiului Roman. Nimeni nu s-ar fi putut gândi că El va fi, în fond, eliberatorul de taină al sufletului omenesc.

Faptul că Iisus a propovăduit vindecarea de rău a lumii prin iubire, prin discernământ și prin ve­ghe, mergând pâ­nă la sacrificiul suprem, că a pus semn de egalitate între stăpân și slujitor, aruncând în aer ierarhiile, și că i-a îndemnat pe oameni să renunțe la egocentrism, să se lepede de grija pentru sine și de avutul personal, de dragul celor nevoiași, toate acestea au făcut din învățătura Sa „un scandal al rațiunii” pământești, cum remarca Soren Kierkegaard.

Însă doar în acest fel Fiul lui Dumnezeu a arătat celor din jurul Lui cum se pot descătușa din urgiile timpului și spațiului în care trăiau, cum se pot tămădui de propria opacitate cu ajutorul intro­spec­ției, al curățirii interioare, premergătoare iluminării.

Amenințat cu moartea, de cum s-a născut, de cei care se credeau mai-marii zilei, Iisus a pre­schim­bat momentul cel mai înfricoșător al vieții, pe cale de a se curma, într-o fereastră către spiritualitate.

Evangheliile dau mărturie despre multele vindecări miraculoase, despre smulgerea de pe patul de moarte a slugii sutașului și despre cele trei învieri săvârșite de Domnul, cu „grade de dificultate” tot mai mari (trezirea ca din somn a copilei lui Iair, deșteptarea din coșciug a fiului văduvei din Nain, pe drumul spre cimitir, și aducerea la lumină a lui Lazăr, înmormântat de patru zile).

Dar când Domnul se stinge pe cruce, luând asupra Sa păcatele lumii, spre mântuire, El o face odată pentru totdeauna, nu doar pentru cei prezenți atunci, ci și pentru cei din timpurile care urmau să vină, deci și pentru noi, iar Învierea Lui semnifică triumful asupra morții, precum și calea pe care o deschide sufletelor noastre, spre a-L urma în Împărăția lui Dumnezeu.

Prin transformarea morții într-un interval care duce spre Înviere, Iisus ne eliberează de marile neliniști ale imediatului și de spaima sfârșitului, dăruindu-ne speranța în victoria Binelui divin asupra răului din noi și din lume.

Mai mare bucurie ca aceasta nu există!

ADINA ROSETTI

Mic buletin de știri înaintea Marii Sărbători

Pe 6 Aprilie 2026, conform buletinelor de știri, s-au întâmplat următoarele lucruri: președintele Trump a amenințat cu distrugerea Iranului, specialiștii în economie au anunțat o posibilă criză energetică globală, iar forțele ruse își continuă ofensiva în Ucraina. În tot acest timp, o magnolie din specia Stellata, aflată (poate nu întâmplător…) în curtea unei case de pe Strada Mahatma Gandhi din Capitală, s-a hotărât să înflorească, netulburată de nimic, din mersul geopolitic și economic al lumii. Florile ei cărnoase s-au desfăcut într-o explozie trandafirie, oglindindu-se în suprafețele lucioase ale parbrizelor mașinilor parcate pe strada cu nume de lider spiritual. Cum ziua de 6 Aprilie a fost și una în care, la orele amiezii, s-au înregistrat, în București, aproape 18 grade Celsius, o fată a hotărât să facă o plimbare către magnolia cu pricina, iar iubitul ei a fotografiat-o printre flori. Apoi, cei doi au cumpărat un croissant pe care l-au împărțit pe stradă, în mers către stația de autobuz. În acele momente, pentru cei doi, mersul geopolitic și macroeconomic al lumii s-a oprit. Universul s-a micșorat, reducându-se la detalii simple, găsindu-și rost în câteva petale, raze de soare, gusturi și senzații.

Nu a fost prima dată când s-a întâmplat asta. Uneori, timpul se oprește pentru că notele unei melodii au avut puterea să rămână suspendate într-o clipă de grație, alteori, spațiul s-a contractat până la dimensiunile unei camere în care s-au spus lucruri pline de emoție, și două suflete s-au apropiat într-un fel aproape alchimic. De multe ori, bucuria a luat forma unui râset de copil, în stare pură, și poate că acelea au fost momentele în care buletinele de știri, pline de amenințări de toate felurile, au pălit, pur și simplu.

Îmi aduc aminte foarte limpede de micile miracole pe care le-am trăit în copilăria mică, acele descoperiri fundamentale ale frumuseții lumii din jur care încă nu-și arătase colții. Lumea întreagă era doar un teren de joacă, se dezvăluia puțin câte puțin în fața unui copil care o privea cu curiozitate și încântare – un amestec unic, pe care l-am căutat apoi toată viața și l-am regăsit doar ocazional, în mici momente pe care am încercat să le păstrez cât mai mult, precum încercam să păstrez cât mai mult lumina cu care mă întorceam acasă în nopțile de Înviere, mergând pe străzile liniștite, împreună cu bunicii mei, alături de alți oameni cu „licurici” în palme.

Poate că vremea în care am reușit a fost „epoca” de copilărie mică a copiilor mei, când i-am însoțit în descoperirile lor și m-am molipsit și eu de această stare pe care o socotisem pierdută. Atunci puteam sta ore întregi, cuprinși de o vrajă care fixa prezentul într-o clipă nesfârșită, doar a noastră, pe care o umpleam cu joacă și povești. Pe la treizeci-și-ceva de ani, devenisem o mașinărie de jucat, dacă primeam două obiecte inventam pe loc un joc, dacă primeam două cuvinte fabulam o poveste, știam să ridic construcții fantasmagorice din cuburi și să imit voci de dinozauri cu denumiri imposibil de reținut. Mă jucam până cădeam frântă de oboseală, știind precis că, atunci când vor fi mari, copiii mei își vor aminti fiecare dată în care am fost prea obosită ca să mă joc cu ei. Ceea ce s-a și întâmplat, iar eu încă îmi amintesc cu nostalgie acele clipe de bucurie pură și încerc să le recreez din ce am la îndemână – din povești, cel mai adesea, dar și din străfulgerări ocazionale de frumusețe. „Emotions are overrated” (Se pune prea mult preț pe emoții), se spune în filmul „Youth” al lui Paolo Sorrentino, doar pentru a se reveni, minute mai încolo, cu o „dezmințire”, atunci când muzica umple spațiul: „Emotions are all we got!” (Tot ce avem sunt emoțiile).

În timp ce termin de scris aceste rânduri, buletinele de știri ne informează că echipajul misiunii Artemis II a doborât recordul de distanță parcursă de oameni în spațiu; ni se reamintește că Luna pe care o vedem, uneori, pe cer e, de fapt, de mult ori mai mare decât mica noastră planetă pe care ne zbatem în fiecare zi, uitând, în mod inexplicabil, că „pe Pământ suntem strălucitori doar o clipă” (titlul unui volum al scriitorului Ocean Vuong, care mi-a venit în minte, în timp ce contemplam Magnolia Stellata, înflorită, pe strada cu nume de lider spiritual indian, cu câteva zile înainte de marea Sărbătoare a Învierii.

CĂTĂLIN MANOLE

La granița dintre lumi

La început am crezut că săptămânile de dinaintea Paștelui, pur și simplu, scot la suprafață bunicul din mine. Sau, mă rog, neavând nici copii, nici nepoți, proiecția bunicului ce aș putea să fiu. Apoi mi-am dat seama că este vorba despre altceva – ieșeau din adâncuri bătrânii pe care îi purtam, fără să știu, prin sângele meu. Generații întregi de bunici, pe care nici nu îi cunoscusem vreodată, veneau la granița dintre lumi, atrași de lumina Învierii. Așa cum eu am învățat să îmi croiesc drum prin neliniștea lumii spre bucuria Învierii de la bunicii mei, și ei, la rândul lor, au învățat de la bunicii lor, și tot așa… din generație în generație. Bunicii care, câteodată, la bătrânețe, vorbeau mult despre neputințele lor, plângeau din nimicuri și povesteau mereu și mereu aceleași amintiri… ei m-au învățat cum să mă pregătesc pentru cel mai important moment din an al credinței mele, cum să ridic cerul apăsător al grijilor și să fac loc bucuriei. În smerenia lor, totul părea simplu, ca într-o curgere firească a vieții, gesturile lor păreau mărunte. Mai întâi, bunicul oprea radioul. Radioul acela micuț, Albatros, cu două butoane, care sporovăia toată ziua, amuțea. În casă se făcea liniște, zile întregi de tăcere. Apoi, seara îi vedeam, ca de obicei, cu Psaltirea în mână, dar zăboveau mai mult cu ea, paginile erau întoarse parcă mai încet. Dimineață se trezeau mai deveme, ca să stea mai îndelung în fața icoanei puse pe peretele dinspre răsărit. Zugrăveau camerele, spălau perdelele și geamurile, lipeau cu lut proaspăt podelele. Dacă închid ochii, și acum simt mirosul acela de var și pământ proaspăt, ce cuprindea întreaga casă. Eram copil și am întrebat-o pe bunica dacă Isus, după Înviere, va veni să verifice curățenia. Numa așe…să nu îi fie urât la noi…, zicea ea și eram convins că Isus va veni și va sta la masa noastră de Paști și sigur o să îi placă. Îmi amintesc că în anul acela, după ce a terminat de dat cu var, bunicul a lăsat bidineaua deoparte, s-a spălat și i-a spus bunicii: Vezi că la prânz are să mănânce la noi a lu Udrilă. Și chiar așa a fost – la masa de prânz, bunicul s-a întors cu șchiopul lui Udrilă, cu care nu mai vorbise din vară, de când se certaseră pentru hotarul grădinilor. Au stat și au povestit la masă, de parcă nimic nu se întâmplase.

Câteodată, părea că lumina Învierii se cerne și se adună prin sita acestor gesturi mărunte, alteori, părea că ea este deja acolo, la capătul zilelor de post, și doar le arăta drumul, le dădea speranță și tărie, așa cum probabil se întâmplase și cu bunicii lor, și cu bunicii bunicilor lor.

Venea noaptea Învierii și, cu mintea copilului de atunci, percepeam măreția momentului într-un singur fel – după primul Hristos a Înviat!, mi se părea că, printr-un miracol, toate ulițele căpătau miros de cozonac. Ca și cum satul întreg era un mare cuptor, în care casele erau cozonaci uriași, plini cu nucă. Dar mai era ceva ce mă uimea: lumânarea adusă aprinsă de la biserică. Mi se părea orbitoare! Strălucea într-un fel nemaivăzut, cu o lumină albă și curată, atât de puternică pentru o flăcăruie atât de mică, încât părea că, de fapt, de la ea trece lumina în stele și în soare.

Pe măsură ce Sfintele Paști se apropie, realitatea aspră și brutală de lângă mine se îndepărtează. Zăngănitul armelor, bubuitul bombelor, gălăgia burselor și a politicienilor devin un sunet stins, tot mai vag, până când, în cele din urmă, se pierd în liniște. Închid televizorul, spăl geamurile și perdelele, scutur zgura din suflet și curăț pereții inimii mele. Îi las pe bătrânii din mine să iasă la suprafață și să mă facă unul de-al lor. Stăm împreună pe granița dintre lumi, cuprinși de strălucirea orbitoare a unei lumânări. Spunem într-un glas: Hristos a Înviat! Sfinților din biserici li se înseninează chipurile și ne răspund: Adevărat a Înviat!