• O vedem la Antena1, în serialul „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, interpretând rolul simpaticei Eniko, cu o siguranţă în joc, care trădează mai multă experinţă decât ar spune cei douăzeci şi cinci de ani pe care îi are. Dar cine este, de fapt, Reka Kovács? De unde a moștenit vitalitatea și zâmbetul molipsitor? Un fel de a fi care se potrivește de minune cu explozia primăverii •

„Muncesc și-mi câștig singură banii de la șaisprezece ani”

– Deși joci într-un serial de mare succes și ai un portofoliu actoricesc solid, precum şi o piesă scrisă şi regizată de tine, ești prea puțin cunoscută. Îți pun o primă întrebare banală, necesară pentru un interviu: cine eşti?

– Uneori, uit şi eu că am doar douăzeci şi cinci de ani, poate şi pentru că am ajuns un adult înainte de vreme. Sunt pe picioarele mele de la şaisprezece ani, aşa că am învăţat devreme multe lucruri despre oameni şi lumea asta. M-am născut în mijloc de August, la Târgu Secuiesc, în județul Covasna. Mai am cinci fraţi – doi băieţi şi trei fete –, eu sunt cea mai mică. Când aveam şase ani, mama s-a recăsătorit şi ne-am mutat în Dâmboviţa, la Braniştea, lângă Titu. Astfel am început o viaţă cu totul nouă, petrecută la sat, apoi în Titu, la liceu. Am crescut, am devenit o adolescentă care-şi dorea să ajungă foarte repede om mare, să fie independentă. Şi cum eu pun în practică cam tot ce-mi trece prin minte, muncesc şi-mi câştig singură banii de la şaisprezece ani. Dincolo de nevoia aceasta de libertate pe care am simţit-o de mică, pot să-ţi mai spun despre mine că sunt un om curios, îmi place să încerc puţin din toate şi, dacă pot duce câte ceva la nivel înalt, cu atât mai bine. Azi, actoria şi scrisul sunt cele două lucruri pe care mă concentrez, lor le acord toată atenţia mea, în egală măsură. Activă, încăpăţânată şi mereu în căutare de nou, sunt o persoană căreia nu-i place deloc să aibă timpi morţi în viaţă.

O adolescență cu strâns din dinți

– Totuşi, să muncești de la şaisprezece ani nu e tocmai o adolescenţă ideală…

– Probabil că aşa este, dar la mine a fost o combinaţie de motive, compusă din nevoile financiare şi cele legate de firea mea, una care cere independenţă. Părinții mei munceau din greu, dar nu aveam chiar cea mai bună situaţie materială, iar eu eram la liceu, îmi doream să pot ieşi cu colegii, voiam să-mi permit anumite lucruri, fără să pun deloc povară pe ai mei. M-am angajat ospătar la o terasă, minţind că voi face asta doar pe timp de vară. Când a reînceput şcoala, am reuşit cu greu să o conving pe mama să mă lase să muncesc în continuare. Dimineaţa la liceu, după-amiaza până seara târziu la muncă, apoi trezirea la cinci, pentru teme şi învăţat. Şi tot aşa. Acesta a fost programul zilnic, până în clasa a XII-a, când doar am învăţat. Am fost un copil foarte bun la carte, o tocilară care şi-a păstrat şi azi această trăsătură. Intrasem la liceu cu 9,90, în clasa de elită de Matematică/Informatică. Nu pentru că mă pasiona, ci pentru că învăţam bine şi acolo mă înscrisese mama, fără să mă anunţe. Mult timp am judecat-o aspru pentru gestul acesta, tot liceul am simţit că nu era locul meu acolo. Eu n-am trăit povestea aceea frumoasă a anilor de liceu, nu aveam bucurie în ce făceam. Eram bună la şcoală, dar nu mă integram printre viitorii studenţi la Politehnică, iar asta crea un permanent conflict în mine. Timpul a trecut şi, așa cum des se întâmplă, părinţii au avut dreptatea lor: azi, matematica mă ajută mult, mai ales la scris, dar şi la actorie. Până să ajung la fineţea unui personaj, studiul şi munca mea sunt tot un fel de calcul matematic. Una peste alta, am avut o adolescenţă cu multă muncă, mult strâns din dinţi pentru ce speram că se va întâmpla în viaţa mea după aceea. Despre actorie? Despre ea îi spuneam mamei de mică, dar subiectul era exclus. Nu, categoric!

„Primul moment de fericire absolută”

– Și totuși…

– Şi totuşi, după liceu le-am spus părinţilor că-mi voi lua un an sabatic, unul de linişte. Eram convinsă că asta urma să fac. Da, voiam la Teatru, dar nu aveam nicio pregătire pentru asta, ştiam că în momentul acela degeaba încercam să intru la UNATC. În schimb, în acea vară am făcut o mul­ţi­me de figuraţie simplă pentru filme şi seriale, eram peste tot, în toate. Veneam cu trenul la Bucureşti şi câştigam o fărâmă de bani cu figuraţia. Eram fermecată de lumea asta, ţin minte cum priveam la un grup de studenţi la master, îi sorbeam din ochi, fascinată de discuţiile lor, de gesturi, de tot ce făceau. Pur şi simplu, simţeam că printre ei ar fi şi locul meu. Prin August, tot la o figuraţie, l-am cunoscut pe Cosmin Natanticu, căruia i-am mărturisit că aş vrea să dau la Teatru. Săritor, omenos, m-a încurajat şi m-a întrebat ce repertoriu aveam. Ce repertoriu? Nu ştiam absolut nimic! Cosmin a pus imediat mâna pe telefon, a sunat-o pe minunata Julieta Georoiu, care are o şcoală şi o mulţime de actori s-au pregătit cu ea. Și deşi părea imposibil, am aflat pe pielea mea că există şi minuni, căci am intrat la Teatru cu acele săptămâni de ore intense, lucrate împreună cu Julieta. Doamne, la facultate mi se părea că am ajuns la New York! Eu, o fată adusă din secuime în Titu, cu frustrările unei adolescenţe dificile, iată-mă, peste noapte, trăindu-mi un vis ce abia avusesem curajul să-l rostesc până atunci. A fost probabil primul moment de fericire absolută din viaţa mea. Nu doar pentru reuşita în sine, ci pentru că am avut dovada palpabilă că tot ceea ce simţisem eu în interiorul meu era adevărat: eram actriţă. Apoi, le-am spus şi părinţilor că am intrat. Linişte! Tata, cu totul surprins, fiind­că habar nu avea că mă interesa actoria, iar mama, după o lungă tăcere, a spus ca pentru ea: „Eh, măcar e o facultate…”. Cu siguranţă nu m-au luat în serios, cu siguranţă au crezut e că doar o pasiune trecătoare.

– S-au convins între timp de contrariu?

– Da, pandemia, care pentru pregătirea mea a fost o veritabilă tragedie, a venit foarte repede după ce am intrat la facultate, și a trebuit să stau acasă şi să învăţ actorie pe un ecran. Foarte greu! În schimb, eram acasă, cu părinţii, şi aşa ei au fost martori, au înţeles cât de multă muncă este în spatele acestei meserii, câte ore de documentare, câtă teorie, cât studiu. Când au văzut că pentru două replici lucram câte o zi întreagă, respectul pentru actorie şi pentru mine a crescut simţitor.

Între un bilet la teatru și un coș de cumpărături

– În timpul pandemiei, s-au suspendat toate spectacolele. Nu te-ai temut că visul tău se va sfârși?

– Ţin minte că era o panică generală, şi luam parte la ea, evident. Ca să trec mai uşor, am încercat să mă concentrez pe ceea ce puteam eu controla. Puteam studia, puteam citi, puteam dansa, cânta… Nu vă imaginaţi cum e să dai online examenul la dans, interpretat într-un spaţiu de doi pe doi, cât era camera mea din Braniştea?! Tot în pandemie am şi scris foarte mult. Am scris dintotdeauna, că era jurnal, monolog, poezie, eu am scris mereu, iar pandemia mi-a oferit mult timp pentru asta. Tot răul spre bine, azi sunt studentă la Master de scriere dramatică, la Târgu Mureş.

– Vorbești de țeluri atât de precise, în timp ce lumea a luat-o razna. Ai fost studentă în pandemie, azi eşti actriță în vremuri de război. Mai are arta vreun rost când oamenii sunt la limita supravieţuirii?

– Situaţia nu e roz deloc. Însă nu mă tem, fiindcă alegerea de a fi actor este una asumată de mine, sută la sută. Cât despre rost, el este acolo, nu are cum să nu fie, atâta vreme cât noi, actorii, ne străduim zilnic, enorm de mult, să fim lângă oameni. Să le dăm speranţă, să le aducem linişte, să punem culoare în acest prezent gri. Incertitudinea este cuvântul momentului şi e firesc ca oamenii să cumpănească bine între un bilet la teatru şi un coş de cumpărături. Dar, tot de la pandemie încoace, lumea a revenit miraculos în sălile de spectacol. Asta ne spune că nevoia de a fi împreună, în contact, este una primară, care va supravieţui oricărei nenorociri. Mai mult decât atât, există spectacole pentru fiecare, aşadar, dacă ai nevoie de linişte, de meditaţie, de zgomot, de râs, de plâns, de întrebări, de răspunsuri, de dans, de muzică, există un spectacol pentru tine. În asta constă utilitatea actorului: să le ofere oamenilor poveşti prin care ei fie să se regăsească, fie să se lase măcar puţin „doftoriciţi” emoţional. Teatrul nu e medicină, nu salvează vieţi, dar operează nişte mecanisme sufleteşti la care medicina nu are acces. Rezumând răspunsul la întrebarea ta, meseria mea este incertă, actorii independenţi se zbat să supravieţuiască, dar, indiferent cât de nesigur ar fi totul, utilitatea teatrului este acolo, neschimbată, iar eu cred în ea pe veci.

– Să faci ce-ţi spune inima a fost reţeta succesului tău. Azi joci în multe teatre, sub baghete celebre, ai scris şi regizat piesa „Fort/Da”, în plus, faci parte din distribuția serialului „Ana, mi-ai fost scrisă în ADN”, deci săptămânal te vede ţara întreagă la Antena 1. Cât de mult te ajută apariția pe micul ecran?

– În mod evident că acest serial mă ajută la expunere, dar şi mai mult îmi este de folos în meseria mea. Mi-a dovedit încă o dată cât de versatilă este actoria. De ce spun asta? Există multe voci care spun că dacă faci, ca actor, lucruri comerciale, numai cu ele vei rămâne. Voci care aşază actoria în sertarul artei elitiste şi o închid cu cheia. Nu am fost niciodată de acord cu asta. Merg la filmări cu o bucurie care nu s-a schimbat deloc în timp, îmi ador rolul. Să nu mai zic de ce tovărăşie am parte, ce actori de prim rang îmi sunt colegi de platou, câte învăţ de la ei! Oamenii aceştia joacă seară de seară în teatrele lor, apoi vin la televiziune şi continuă să-şi facă meseria fără niciun compromis actoricesc nici într-o parte, nici în cealaltă. Ce bine că am ocazia să spun asta, fiindcă aceia care judecă opțiunile actorilor stând comod, în fotoliu, trebuie contrazişi. Aşadar, eu mă bucur să joc în „Ana…”, aşa cum mă bucur şi de piesa mea, „Fort/Da”, un proiect atât de diferit de ceea ce se întâmplă la televiziune. Tocmai aici e frumuseţea artei: ea e un copac cu infinite crengi, un arbore uriaş, care veşnic lăstăreşte rămurele noi, din cele vechi. Muguri şi flori, frunze ce cad şi altele ce ies fragede. Fructe din care se poate servi toată lumea, indiferent de gust, face acest copac al artei unul pe care-l iubesc ­nesfârşit.

„Dacă o piesă de teatru durează azi peste două ore, se simte nerăbdarea în sală”

– Reka, eşti foarte tânără, născută în era digitalizării. Azi se vorbeşte mult despre bunele şi relele care vin prin reţelele de socializare. Care e relaţia ta cu ele?

– Am o relaţie minimală cu reţelele de socializare. Cea mai bună explicaţie ar fi că folosesc Instagram pe post de CV. Anunţ spectacole, apariţii TV, iar fotografiile au mai degrabă valoare artistică. Am cochetat puţin cu modellingul, unul de nişă, cu fotografii care să spună ceva despre stări şi sentimente. Recunosc, mai mică fiind, am avut perioade în care mă pierdeam cu orele pe reţele, mă uitam la toate acele femei frumoase foc, cu vieţile lor împlinite la maximum şi mă simţeam frustrată. Îmi doream să fiu ca ele şi mă temeam că s-ar putea să nu reuşesc. Ce pericol, câtă falsitate! Ce mult te poate devia asta de la tine însăţi, de la valorile şi talentele tale. În plus, eşti suprasolicitat, ameţit de culori şi sunete repetitive. Internetul îţi iroseşte ore din viaţă, îţi afectează puterea de concentrare, ajungi să-ți pierzi interesul pentru un subiect în treizeci de secunde. Văd efectele în viaţa reală, chiar şi în meseria mea: dacă o piesă de teatru durează azi peste două ore, se simte nerăbdarea în sală. Publicul se foieşte, vorbeşte, ba chiar pleacă. Or, asta nu are nicio legătură cu valoarea spectacolului, ci cu puterea noastră de a fi concentraţi o perioadă lungă de timp. Eu, când am simţit pericolul acesta pe pielea mea, am pus stop internetului, adică singură mi-am dat o limită de cincisprezece minute pe zi de social media, perioadă în care mă informez şi postez strictul necesar. Da, azi e nevoie să fii un artist prezent pe Internet, fiindcă suntem mulţi, iar oamenilor le vine greu să te cunoască altfel. Fericiţi cei care au apucat notorietatea înaintea reţelelor sociale! De fapt, chiar şi ei le folosesc, nu atât pentru a se promova pe ei înşişi, ci spectacolele în care joacă. Şi acestea din urmă trec prin modificări dictate de prezent. Cred că marea provocare a dramaturgilor şi regizorilor de azi – dictată de influenţa Internetului – este să pună în scenă spectacole active, ca să ţină publicul atent, pe toată durata lor.

Titu pe scenă

– Se încadrează spectacolul tău, „Fort/Da”, în aceşti parametri?

– Sper, căci eu asta mi-am propus! Piesa durează o oră, aşadar, mai puțin decât norma. Marea bucurie este că absolut toţi cei care au văzut-o mi-au spus că îşi doreau să fie mai lungă. Spectacolul are şase actori care nu lasă niciodată scena goală, se încadrează ca ritm în ceea ce spuneam mai devreme: activ, alert, nu te lasă să te gândeşti la altceva. Este un experiment, îl numesc aşa fiindcă n-aş vrea să creadă lumea că mă consider regizor, mai am până acolo. Dar eu am scris textul şi atunci l-am şi regizat, fiindcă este foarte personal. Acţiunea se desfăşoară la Titu, personajele sunt oameni pe lângă care am trăit sau am trecut zilnic în adolescenţa mea. Să scriu textul acesta a fost ca o terapie pentru mine, iar acum am bucuria să aduc Titu în Bucureşti. Au venit şi oameni de acolo să vadă spectacolul, mare fericire pentru mine să-i văd în sală, să le simt satisfacţia că, dintr-o dată, contează şi ei. Asta mi-am dorit.

– Pe tine unde te mai vede lumea în primăvara asta?

– La televizor: în fiecare joi seara, la Antena 1. Pe scenă, sunt în prezent la Point (un loc cultural de o efervescenţă aparte), în spectacolul „Carne de tigru”, scris şi regizat de Lucas Neagu. Şi el este la debutul regizoral şi dramaturgic, nici piesa lui nu e uşoară, căci atinge dureroasa temă a violenţei domestice. Vă invit s-o vedeţi, e o lecţie din care avem ce învăţa. Tot la Point se joacă şi „Fort/Da”.

„Mă lupt să rămân femeie”

– Vrednicia ta profesională are toate atributele să fie model. Dar oare iubirea, Reka, iubirea mai are loc în viața ta?

– Cred cu tărie într-un lucru care răspunde întrebării tale: nu suntem făcuţi să fim singuri. Eu nu sunt de acord că ne naştem şi murim singuri, ci cred că ne naştem ca să nu trăim singuri şi să nu murim singuri. Oamenii au nevoie unii de alţii, pur şi simplu funcţionăm mai bine împreună. Nu ar trebui să fim în competiţie unii cu alţii, ci ne trebuie prieteni care să ne ajute să evoluăm, ne trebuie o comunitate – un concept care se pierde, şi nu e bine. În această credinţă a mea, dragostea e liantul. Nu mă refer numai la relaţii amoroase, ci la afecţiunea dintre oameni în general. Cât despre amor, vremurile acestea îl cam strică. Femeile şi bărbaţii nu se mai aruncă pur şi simplu în iubire, este totul controlat, analizat, iau foarte multe variabile în calcul. Azi, dragostea e raţionalizată. O fi bine, o fi rău? Inima îmi spune că nu e prea bine, realitatea mă contrazice pe alocuri. Nu sunt în măsură să dau sfaturi, doar spun ce cred. Şi eu sunt o femeie care a vrut doar independenţă, sunt un om extraordinar de deschis, nu fac nicio discriminare, cred în iubirea de orice fel. Dar acum, la maturitate, mărturisesc că mă lupt să rămân femeie, nu să fac un bărbat din mine. Fiecare avem un rol și asta ne echilibrează. Cam asta observ eu: trăim vremuri de război pe toate planurile, fizic şi emoţional. Dacă rămânem împreună, iubirea va fi adevărata învingătoare în aceste bătălii teribile.